Severian of Gabala and Bede the Venerable, Commentaries on Genesis 1-3, translated by Robert C. Hill, Carmen S. Hardin, edited by Michael Glerup, col. Ancient Christian Texts, Pub. InterVarsity Press, 2010, 162 p.

Prima omilie, la ziua întâi a creației, începe în p. 23 a ediției citate și este a lui Severian de Gabala, dușmanul Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Profet Moise, vorbind despre creația lumii, „a vorbit despre ceea ce el nu a văzut și a descris ceea ce a avut loc pe când nu exista niciun martor”, p. 24.

PS Severian se întreabă de ce Sfântul Moise nu a vorbit despre Puterile cerești în Facerea, p. 24. Și își răspunde în acest fel: el a omis crearea lucrurilor nevăzute pentru ca oamenii să nu îi adore pe Îngeri, p. 25.

„Primul semn în [Testamentul] cel Vechi a fost transformarea râului în sânge. Primul semn în [Testamentul] cel Nou a fost transformarea apei în vin”, p. 26.

PS Severian consideră că la Fac. 1, 2 nu e vorba despre Sfântul Duh ci despre mișcarea aerului, p. 27, 28.

Norii produc întunericul, p. 28.

Prima omilie la Facerea a Episcopului Severian se termină în p. 31. Și începe, în aceeași pagină, a doua sa predică.

Când Domnul a oprit furtuna pe mare, Sfinții Săi Apostoli au înțeles că toate ascultă de El, p. 32.

A 3-a sa predică la Facerea începe în p. 39, unde s-a sfârșit a doua.

Cronos indică măsurarea timpului, pe când cheros indică când e potrivit să se petreacă ceva anume, p. 42.

„Scripturile noastre [sunt] învățător dumnezeiesc [pentru noi], [pentru că] Scripturile ne învață, ne luminează”, p. 44.

*

Amos Funkenstein, Teologie și imaginația științifică. Din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, trad. din lb. engl. de Walter Fotescu, control științific al trad. de H.-R. Patapievici, col. Istoria ideilor, Ed. Humanitas, București, 1998, 374 p., 500 lei.

Autorul este evreu, s-a născut în 1937 și a murit în 1995. A predat istoria și filosofia Evului Mediu la Berlin, până în 1972, cf. n. de prezentare.

Are doi copii: Daniela și Jakob, p. 8.

În p. 12, autorul înțelege secularizarea, într-un mod curios, drept „însușirea teologiei de către laici”, când secularizarea înseamnă tocmai abandonarea teologiei de către societate pentru că ea alege să trăiască un mod de viață indiferent față de teologia Bisericii.

În p. 13, autorul afirmă că până în secolul al 17-lea sistemul nu presupunea o legătură interioară ci el era constituit dintr-o mulțime de lucruri disparate. Și, în aceeași pagină, el ne lasă să deducem faptul că Spinoza ar fi primul care a văzut sistemul cu interdependență internă. Însă sistemul coerent interior nu a apărut în secolul al 17-lea, pentru că toate lucrările de sinteză de până atunci, din teologie și filosofie, s-au făcut tocmai pe baza coerenței interioare a discursului.

Seneca era conștient de faptul că filosofia începuse să se ocupe prea mult cu filologia în detrimentul moralei, a exemplului viu, de viață, p. 25.

În p. 39-40, autorul face afirmația nătângă cum că „religia creștină a presupus ceva foarte apropiat de corpul divin, și anume corpul lui Cristos. Chiar dacă e de natură celestă, nu este totuși un corp întru totul diferit de cel al zeilor lui Epicur”.

Însă Creștinismul nu a presupus că Hristos S-a întrupat ci el mărturisește reala întrupare a Lui. Iar trupul lui Hristos e din Fecioară, e pământesc și a fost transfigurat prin învierea Sa din morți și nu a venit cu el din cer.

O altă afirmație falsă: „A considera iudeo-creștinismul unica insulă monoteistă într-o mare politeistă este o eroare istorică ce datează din Evul Mediu”, p. 113.

Minimalizarea Sfintei Scripturi: „Biblia e o carte scrisă de omul primitiv în limba lui, căreia nu i s-a putut sustrage”, p. 192.

„În secolul al XI-lea, [papa] Grigorie al VII-lea [Hildebrand] își putea surprinde adversarii cu pretenția nemaiauzită [timp de 11 secole] că papa are dreptul să instituie legi noi”, p. 215, adică dogme noi.

Un adevăr spus cu toată gura în p. 220: „Istoriografia protestantă a fost de la bun început orientată către scrierea unei contraistorii a Bisericii”. Pentru că, aidoma tuturor ereziilor, a vrut „o reinventare” a Bisericii.

 *

Ludwig Wittgenstein, Despre certitudine, trad. din lb. germ. de Ion Giurgea, în colab. cu Mircea Flonta, notă introd. de Mircea Flonta, col. f [Filozofie], Ed. Humanitas, București, 2005, 190 p., format mic.

Cărțulie scrisă în 1949, în USA și lăsată în manuscris. Fără a-i da o formă finală, p. 5.

Specializarea lui „știu”, p. 50.

„o stare mentală a convingerii”, p. 57.

În p. 62 își pune problema, pe care și eu mi-am pus-o adesea, care e deosebirea dintre o eroare și o tulburare mentală.

Adevărul afirmațiilor atestă înțelegerea noastră privitoare la un lucru anume, p. 64. Problema de fond e însă următoarea: cine îmi poate confirma adevărul afirmațiilor mele?

Cum verificăm o experiență?, p. 72.

„jocul îndoielii presupune deja certitudinea”, p. 73.

Extragem din experiență modul în care dorim să judecăm un lucru, p. 75.

Când credem ceva nu credem o propoziție ci un sistem de propoziții, p. 78.

„Nimeni nu m-a învățat că mâinile mele nu dispar când nu sunt atent la ele”, p. 81.

La baza învățării stă credința că așa stau lucrurile, p. 85.

Ce ne face să credem că nu suntem nebuni?, p. 93.

„înrudirea dintre cunoaștere și…decizie”, p. 122.

În fragmentul 449 din p. 141, autorul ajunge la concluzia că „trebuie să primim o anume învățătură drept fundament”. Fundamentul pentru modul nostru de a gândi și a ne reprezenta lumea.

De două ori până acum, a doua oară în p. 149, în loc de cuvinte germane…traducătorul român a spus: „cuvinte românești”. Pentru ca nu cumva, cititorul român să îl acuze pe traducător…că „nu știe” ce limbă are în față…

A treia oară în p. 159: „dacă m-ar întreba cineva cum se numește culoare în limba română”. Ca și când cartea a fost scrisă în română…și nu în germană

Sau ca în filmele de pe cablu, unde se mai strecoară ceva, în film, despre români, ca să dea impresia că „românii” sunt importanți pe tot globul. La ce bun? La ce bun să falsifici un text…de dragul „cititorilor”? La fel a făcut și în alte puncte ale cărții?

jocul de limbaj este…ceva ce nu poate fi prevăzut”, p. 164.

Însă în pagina următoare, autorul spune ceva cu care eu nu sunt de acord și anume că jocul de limbaj e cuplat cu conceptul de cunoaștere. Cunoașterea e înțelegere a vieții sau a textelor sau a unui fenomen anume pe când jocul de limbaj ține de scrierea cunoașterii. De aceea cunoașterea e cuplată cu limbajul numai când ea se predă dar nu și când se câștigă. Pentru că noi nu cunoaștem din artificii de limbaj ci din experiența ca atare.

O carte cu multe dubitații și cu două idei.

*

Hannah Arendt, Făgăduința politicii, ed. și introd. de Jerome Kohn, trad. din engl. de Mihaela Bidilică-Vasilache, control științific de Ileana Borțun, Ed. Humanitas, București, 2010, 253 p.

Hannah Arendt s-a născut în 14 octombrie 1906, a vrut să studieze teologia și a devenit doctor în filosofie, se refugiază în Franța, în 1941 ajunge în USA, a murit la New York în 1975, cf. detaliilor de pe copertă.

Cartea are, pe lângă introducere, 6 capitole și un epilog.

Primul capitol, despre Socrate, începe în p. 39. Platon și Aristotel reprezintă „apogeul…gândirii filosofice grecești”, p. 39.

Atenienii considerau retorica sau arta persuasiunii drept „cea mai autentică artă politică”, p. 41.

invidia fiind viciul național al Greciei antice”, p. 51

„Pentru Aristotel, prietenia este mai importantă ca dreptatea, pentru că între prieteni aceasta nu mai e necesară”, p. 52.

„Epuizarea simțului comun în lumea de azi”, p. 75.

Cap. Socrate se încheie în p. 75. Din p. 76: Tradiția gândirii politice.

Simțul comun și tradiția, spune autoarea, sunt de origine romană, p. 78.

Cap. al 2-lea se încheie în p. 99. Al 3-lea începe în p. 100: Revizuirea tradiției de către Montesquieu.

tirania este cea mai proastă formă de guvernare”, p. 101

Al 3-lea se încheie în p. 107. Al 4-lea: De la Hegel la Marx, p. 108. Hegel s-a gândit la trecut, Marx la viitor, p. 108.

Pentru Marx, omul nu se definește prin faptul că are rațiune ci prin aceea că produce obiecte, p. 117-118. De aceea, „Marx a fost primul care a definit omul ca animal laborans, ca ființă care muncește”, p. 118.

Cap. al 4-lea se încheie în p. 119. Al 5-lea: Sfârșitul tradiției, p. 120.

Politica e un mijloc și nu un scop, p. 121-122.

Al 5-lea se încheie în p. 132. Al 6-lea: Introducere în politică, p. 133.

În p. 137, autoarea găsește că statele pot „să scape” de politică numai în această situație: „Ea ar putea face asta printr-un guvern mondial, care să transforme statul într-o mașinărie administrativă, să rezolve conflictele politice în mod birocratic și să înlocuiască armatele cu forțe de politice”. Numai că oamenii trebuie să se schimbe din interior pentru ca să nu mai existe conflicte și războaie.

Însă, recunoaște autoarea, un guvern mondial și birocratizarea statelor ar duce la „un despotism de proporții uriașe, în care abisul dintre conducători și conduși ar fi atât de mare, încât ar face cu neputință orice fel de răzvrătire, ca să nu mai vorbim despre controlul celor conduși asupra conducătorilor”, p. 137.

Birocratismul e și mai înspăimântător pentru că nu ai pe cine să tragi la răspundere, p. 138.

Prejudecata este ancorată în trecut…încât „anticipează și blochează judecata”, p. 141. Prin acestea, prejudecata „face totodată imposibile atât judecata, cât și trăirea autentică a prezentului”, p. 142.

„miracolul libertății”, p. 154

„sensul politicii e libertatea”, p. 155

Bomba atomică aruncată peste Hiroshima a produs „un val de groază” în umanitate, p. 197.

Războaiele sunt „catastrofe monstruoase care pot transforma lumea într-un deșert și pământul în materie fără viață”, p. 239.

Ultimul cap. se termină în p. 249 și a fost cel mai consistent din punct de vedere ideatic și textual. Din p. 250 începe Epilog.

Kierkegaard a adus îndoiala în domeniul credinței, p. 252.

Did you like this? Share it: