Predică la Duminica Cincizecimii [2014]
Iubiții mei,
Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt i-a umplut pe Sfinții Apostoli de harul dumnezeiesc și i-a făcut Biserică a Treimii! I-a făcut pe cei mulți una întru Hristos, prin Duhul Sfânt, făcându-i fii ai Tatălui ceresc. De aceea, cei care au fost umpluți de harul Treimii au devenit Biserica Lui până azi și a rămâne în Biserica Lui înseamnă a rămâne în aceeași credință și experiență cu a Apostolilor Lui.
Tocmai de aceea, astăzi, la 50 de zile după Învierea Domnului, prăznuim „strălucirea harului Duhului Sfânt” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 313] în Sfinții Apostoli…dar și în fiecare dintre noi, botezați, ca și Apostolii, prin același har dumnezeiesc necreat al Treimii. Prăznuim identitatea experienței noastre duhovnicești cu cea a Sfinților Apostoli.
Fapt pentru care retrăim acum și în fiecare zi Botezul nostru sau întâlnirea continuă cu Dumnezeu în Biserică, în viața de zi cu zi, în noi înșine.
Troparul praznicului ne vorbește despre trimiterea Duhului Sfânt în Apostoli, trimitere care a avut drept consecință înțelepțirea lor, a pescarilor [Idem, p. 314]. I-a umplut de harul Treimii (asta înseamnă „trimiterea Duhului Sfânt”) și harul i-a făcut înțelepți. I-a făcut teologi. I-a făcut pescari/ vânători de oameni. Adică convertitori la reala viață cu Dumnezeu.
De unde înțelegem că viața ortodoxă/ viața eclesială/ bisericească înseamnă a sta în aceeași credință apostolică dar și în aceeași experiență apostolică. Iar credința și experiența apostolică s-au transmis și se transmit în aceeași Biserică a lui Hristos, de peste 2000 de ani…și e viața noastră!
Pentru că și pentru Sfinții Apostoli credința și viața, experiența bisericească era totuna cu viața lor, cu modul cum trăiau ei ca oameni ai credinței, ca mărturisitori ai uceniciei lor față de Domnul.
Și când prăznuim azi evenimentul fondator al Bisericii, adică pogorârea și rămânerea harului dumnezeiesc în oameni, trebuie să înțelegem că Biserica nu există decât ca eveniment personal îndumnezeitor, adică prin transformarea fiecăruia dintre noi în oameni vii, duhovnicești, plini de dreapta credință și de har și de virtuți dumnezeiești.
Numai când fiecare dintre noi ne umplem de har, când fiecare ne curățim de patimi pe fiecare zi, când luptăm ascetic cu noi înșine, cu mișcările păcatului din noi, putem vorbi despre o comuniune reală între noi, între noi cei schimbați, cei vii duhovnicește și despre o conștientă și responsabilă viață eclesială.
Adică, pe de o parte, noi trebuie să fim mereu alții și, pe de altă parte, întreaga comunitate liturgică trebuie să fie alta.
Degeaba sunt doi-trei inși într-o Biserică alții, duhovnicești, dacă majoritatea e secularizată la minte și la obiceiuri. Și drama, drama reală, e tocmai aceasta: că adevărații oameni ai Bisericii sunt marginalizați, tocmai pentru că viața duhovnicească devine tot mai neînțeleasă, din cauza nepracticării ei, în Biserică.
Pentru că oamenii Bisericii, cei vii, cei duhovnicești, cei care își trăiesc cu trezvie/ cu discernământ duhovnicesc viața, sunt altfel decât lumea. Ei gândesc, simt, doresc, văd viața și lumea în parametrii experienței vii cu Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu e o prezență cotidiană în viața lor și nu un nume gol, tocmai de aceea trăiesc, vorbesc, iubesc, lucrează, gândesc, se pocăiesc, așteaptă toate de la Dumnezeu, fiind înștiințați și învățați mereu, prin mișcările harului dumnezeiesc în ei înșiși, despre cum să procedeze.
Prima paremie a praznicului e din Num. 11. Când Domnul S-a coborât în nor și a luat din duhul lui Moisis și a pus peste cei 70 de bătrâni…și când „S-a odihnit Duhul peste ei”, cei 70 au început să prorocească [Num. 11, 25, LXX].
„A luat din duhul lui Moisis” e totuna cu a spune: le-a dat și lor același har dumnezeiesc ca și lui Moisis. Tocmai de aceea, când s-a odihnit Duhul Sfânt peste ei, adică atunci când au fost umpluți de har, ei au început să prorocească.
La Cincizecime, cf. F. Ap. 2, 4, când Sfinții Apostoli „s-au umplut toți de Duhul Sfânt [adică de același har dumnezeiesc de care se umpluseră și Moisis și bătrânii poporului din Num. 11]…au început să vorbească în alte limbi [eteres glosses, GNT]”. Dar nu în limbi necunoscute celor prezenți…pentru că oameni de diverse etnii, prezentate în F. Ap. 2, 9-11, îi auzeau vorbind în limbile lor [F. Ap. 9, 11].
Și nu vorbeau lucruri la întâmplare în alte limbi ci vorbeau despre „mărețiile lui Dumnezeu [ta megalia tu Teu]” [F. Ap. 2, 11, GNT], adică despre descoperiri dumnezeiești pe care le trăiseră sau le trăiau atunci.
A doua paremie e din cartea Sfântului Ioil. Unde se vorbește în mod profetic/ la viitor, despre cum Domnul va vărsa din Duhul Său peste tot trupul [Ioil 3, 1, LXX], adică peste toți cei care vor crede în Domnul și vor aștepta venirea harului Duhului Sfânt, întru conștiență, în ei înșiși. Drept consecințe ale primirii harului vor fi darul profeției, vedenii în timpul visului și vedenii în stare de trezie [Ibidem].
Însă a lua și a vărsa pe Duhul înseamnă unul și același lucru: Dumnezeu dăruie harul Său celor credincioși.
A treia paremie a zilei e de la Sfântul Iezechiil, din cap. 36. Unde ni se revelează faptul că Domnul ne va da „inimă nouă [cardian chenin] și duh nou [pnevma chenon]” [Iez. 36, 26, LXX]. Când ne va înnoi duhovnicește? Când va da Duhul Său în noi [Iez. 36, 27, LXX].
Și a dat Duhul Său în noi acum, la Cincizecime…și ne dă harul Său în fiecare zi tuturor celor care ne întoarcem la dreapta credință și primim să ne botezăm ortodox…dar și tuturor celor care, ortodocși fiind, ne întoarcem de la o viață rea la o viață bună, în Hristos, adică la trăirea în harul Său.
Este evident faptul, din ceea ce găsim în întreaga Scriptură și în Viețile Sfinților, că primirea harului dumnezeiesc înseamnă primirea reală a slavei Lui, care ne schimbă în mod radical. Venirea harului în noi prin vedere dumnezeiască sau prin luminare dumnezeiască sau prin primirea Sfintelor Taine sau prin atingerea de Sfintele Moaște sau prin rugăciune…e reală și transfiguratoare. Nu numai că primim harul Său dar el se și odihnește în noi și ne odihnește pe noi în mod negrăit, dacă avem o viață curată, atentă, evlavioasă, împlinitoare a poruncilor Sale.
Tocmai de aceea primirea harului înseamnă și rămânerea lui în noi. Nu e o venire pentru trei secunde…ci o venire pentru a rămâne în noi. Și până nu învățăm evlavia și ascultarea de Dumnezeu…și până nu ne decidem pentru a trăi toată viața și toată veșnicia cu Dumnezeu, harul dumnezeiesc tot vine și tot se retrage din noi…pentru că are nevoie ca noi să alegem viața cu Dumnezeu.
Iar când am ales și am rămas în viața cu Dumnezeu…el, harul lui Dumnezeu, tronează în noi și ne odihnește și ne învață lucruri mari, dumnezeiești, nesperate pentru noi. Pentru că el e milostivirea lui Dumnezeu coborâtă în noi, e nădejdea și confirmarea nădejdii noastre, e bucuria și frumusețea noastră, e răbdarea și biruința noastră împotriva patimilor și a demonilor.
Și cine e învățat de Dumnezeu, prin harul Său, din el însuși, acela e prieten cu toți Sfinții Lui. Pentru că Cel ce ne unește și ne face una e Dumnezeul treimic, Care ne învață iubirea și jertfelnicia și responsabilitatea unora față de alții.
Însă, cine nu cunoaște harul Său…consideră manifestare egolatră prezența harului în noi înșine. Pentru că cel care vorbește din experiență despre prezența și lucrarea harului lui Dumnezeu în oameni se raportează la experiența lui și nu la cărți. Și oamenii îl consideră un om mândru pe cel înduhovnicit tocmai pentru că „le știe pe toate”…Adică nu e manipulabil în materie de teologie și experiență. Pentru că el cunoaște și din sine cele ale harului și nu doar din cărțile teologice.
Pentru că așa spune și o cântare a Utreniei de azi: „focul Mângâietorului S-a pogorât de-a dreptul pe pământ, în chip de limbi, și [i-]a luminat pe Ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cerești” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 317]. Coborârea harului în Apostoli a produs în ei cunoașterea teologică iar vorbirea în limbi a fost numai mijlocul propovăduirii acestei cunoașteri sfinte. Pentru că teologia dumnezeiască, amprentată de harul dumnezeiesc, trebuie propovăduită întregii umanități.
De aceea, iubiții mei, nu trebuie să ne credem ortodocși fără simțirea și prezența harului dumnezeiesc în noi. Tot la fel, fără o cunoaștere teologică profundă și detaliată a credinței ortodoxe și fără virtuți dumnezeiești reale în ființa noastră.
Pentru că numele de ortodox, fără teologia și viața ortodoxă, nu ne ajută la nimic. Trebuie să fim ceea ce spunem că suntem. Și noi, cu toții, cei botezați în Biserica Ortodoxă suntem ortodocși…dar niște ortodocși care trebuie să devenim cu adevărat ortodocși.
Iar a deveni cu adevărat ortodox înseamnă a ajunge Sfânt. Pentru că am fost și suntem umpluți de har prin toate ale Bisericii pentru a deveni Sfinți și nu pentru a mima sfințenia.
Însă, din păcate, ortodocșii mai mult mimează sau fariseizează sfințenia și nevoia de sfințenie, când, de fapt, ei sunt până în gât într-o viață lumească și indiferentă.
Aici, azi, la Cincizecime însă, s-au împărțit apele! Cei cu adevărat credincioși nu au fost cei care au rămas în afara propovăduirii lui Hristos, ci cei care au crezut în El și au așteptat făgăduința Lui. Și făgăduința Lui a fost aceea că le va da pe Mângâietorul, pe Duhul Sfânt, adică va coborî în ei harul dumnezeiesc, harul Dumnezeului treimic.
Și cei care „erau cu toții împreună [isan pantes omu]” [F. Ap. 2, 1, GNT], adică „ca la 120” de oameni [F. Ap. 1, 15, GNT], printre ei fiind și Maica Domnului [F. Ap. 1, 14, GNT], au primit harul dumnezeiesc la Cincizecime. Și Biserica lui Hristos, Biserica Ortodoxă, aceasta a fost la început: formată din aproximativ 120 de oameni…și ea e vie și neschimbată până azi.
De aceea, nouă nu ne trebuie pseudo-biserici, nu ne trebuie pseudo-teologii, nu ne trebuie un melanj între teologie și filosofie, nu ne trebuie o teologie a violenței sau a libertinajului, adică una care „să fundamenteze” violența religioasă, „diversitatea” sexuală, exploatarea nemiloasă a resurselor naturale, ura de rasă și de clasă, extremismul, exterminarea…
Pentru noi teologia coboară din cer, e revelație și experiență mistică, e cea care fundamentează viața sfântă și evlavioasă a ortodocșilor.
De aceea noi milităm pentru dialog, pentru întrajutorare, pentru vederea reală a nevoilor și a aspirațiilor oamenilor, pentru familie, pentru asceză, pentru viața cu Dumnezeu.
Viața ortodoxă e o viață teologică sfântă. E o viață în care Dumnezeu este părtaș cu noi la fiecare lucru pe care îl facem. El știe toate intențiile noastre, tot izvorul gândurilor și al faptelor noastre, motivațiile reale și consecințele reale ale faptelor noastre. De aceea nu avem de cine să ne ascundem, pentru că El știe toate de mai înainte. Însă cu El noi trăim, prin El ne ridicăm din ispite și păcate, prin El învingem.
Nu învingem prin noi niciodată, ci numai prin El! Tocmai de aceea victoriile noastre sunt duhovnicești și nu concurențiale. Noi nu ne luăm la întrecere cu nimeni ci ne clădim duhovnicește prin tot ceea ce facem.
Și când ne clădim duhovnicește împreună cu Dumnezeu rămânem cu El pentru veșnicie.
Să rămânem așadar cu El, cu Cel care ne umple pe noi de toată viața Sa dumnezeiască! Să rămânem cu Dumnezeul nostru treimic de la Care vine toată schimbarea profundă, reală, veșnică a omului! Că a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!