Jurnal penticostal de București (1)

M-am întors de la Chicago cu bicicleta. Bineînțeles: cu bicicleta în avion. Mi-am permis acest lux. Pentru că bursa babană pe care am primit-o, pe ochi frumoși, mi-a înlesnit această bucurie. Căci, pe lângă cărți, mie îmi plac foarte mult bicicletele. Mai de mult îmi plăceau și chitarele…dar m-am lecuit de ele. Acum am rămas doar la exercițiile de limbă ebraică și la…biciclete.

Pentru că trebuie să remarc că în „spațiul evanghelic” mersul pe bicicletă e deplin ecologic și sănătos. Sănătos și ecologic…pentru ca să nu discriminăm prevalența cuvintelor.

Mi-am cumpărat, pe lângă un maldăr de cărți operative și o bicicletă penticostală. La București nu poți să găsești așa ceva, pentru că ortodocșii le sfințesc cu Agheasmă. Dar în Chicago erau enorm de multe biciclete penticostale nesfințite, pentru că, pentru noi, sfințenia e semantică și nu pătrunde în oameni și obiecte.

În comparație cu mulții negri de pe străzile americane, cu praful insuportabil de pe zgârie-norii lor, cu „creștinii” fistichii pe care i-am întâlnit…printre care, din păcate, am întâlnit și foarte mulți cerșetori penticostali, hoți și prostituate penticostale…la București domnea o toropeală de iunie.

Taximetriștii bucureșteni au dorit să mă facă la buzunare…crezând că eu sunt american…și nu moldovean. Dar cum eu sunt născut la mama lor…acolo unde chestiile astea se învață…taximetriștii bucureșteni, acești ulii de cartier, nu au putut să mă atenteze la portofel.

I-am lăsat în urmă pe „creștinii cu pancarte galbene”. Am lăsat în urmă…în urma memoriei, Biserica Moody, pe „adepții Hare Krishna [care] țopăiau din răsputeri”, biserica prezbiteriană cu împărtășire pe clape de jazz, sinagogile întâlnite și mastodontul Bahá’í…pentru că niciun oraș în lumea asta nu are Biserici ortodoxe ca Bucureștiul.

La București sunt cele mei splendide Biserici ortodoxe din toată lumea.

Și îmi era tare dor să le văd…alături de shaorma de București…de câinii vagabonzi de București…de femeile din București, care sunt cele mai frumoase femei de pe întreg mapamondul.

Pentru că eu le și spun studenților mei: „Trebuie să iubiți diversitatea! Să nu vă mai ghetoizați aici, în cămin, la ITP, ci să mergeți în tot Bucureștiul, în acest buric al României, și să îl cercetați cu de-amănuntul. Pentru că e plin de surprize”.

Îmi era dor de praful românesc. Îmi era dor de limba română, care este enorm de expresivă și de melodioasă în comparație cu americana de baltă, prea simplistă și prea facilă.

Fiind pe avion…am fost cu sufletul aproape de Simona Halep. Dar când am auzit că a pierdut meciul, de enervare, am recitit cartea Sfântului Profet Isaia în ebraică…având pe cap un prosop ud…în semn de durere.

Vă voi ține la curent cu noile mele trăiri de bărbat single. Și vă mulțumesc pentru rugăciunile voastre, care au ținut avionul pe ruta normală. Așa nu am ajuns în Ucraina, ci în țara mea de doruri, în țara mea de dor.

Întronizarea ÎPS Varsanufie Gogescu [8 iunie 2014]

IPS Varsanufie Gogescu, 8 iunie 2014, ziarul Libertatea© Libertatea

ÎPS Varsanufie Gogescu a fost întronizat astăzi, 8 iunie 2014, în Duminica Cincizecimii, ca Arhiepiscop al Râmnicului.

La întronizarea sa au participat „Înaltpreasfințitul Irineu, Mitropolitul Olteniei… Înaltpreasfințitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, Preasfințitul Lucian, Episcopul Caransebeșului, Preasfințitul Nicodim, Episcopul Severinului și Strehaiei, Preasfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, Preasfințitul Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanaților, Preasfințitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfințitul Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei, Preasfințitul Siluan, Episcopul românilor ortodocși din Ungaria, Preasfințitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal și Preasfințitul Emilian Lovișteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului”.

Ramnicu Valcea,  8 iunie 2014© Basilica

„Înaltpreasfinţitul Părinte Irineu, Mitropolitul Olteniei, a oferit Înaltpreasfinţitului Părinte Varsanufie însemnul rangului mitropolitan mantia, crucea şi engolpionul, precum şi camilafca, după care l-a condus la tronul arhieresc, unde i-a înmânat cârja arhipăstorească şi l-a întronizat ca Arhiepiscop al Râmnicului”.

Ceva de dor de cap

Transfăgărăşanul [care are 151 de kilometri și traversează județele Sibiu și Argeș] a fost inclus de BBC într-un clasament al celor mai spectaculoase, dar şi periculoase drumuri din lume”.

Nicolae Ceaușescu, până la urmă, și-a făcut cont pe Facebook. Deși are blog și pe WP.

Între 2-8 iunie 2014 membrii grupării LGBT au fost mândri de ei înșiși. Eu însă nu mă pot bucura de păcatele lor. Păcatele sunt pierdere de timp.

„Dumnezeu cheamă diversitatea persoanelor şi a popoarelor la unitate de credinţă”. O exegeză teologică la evenimentul Cincizecimii.

Soarta te găsește oriunde”?! Care soartă, care implacabil, care teologie păgână a fatumului, când Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă?!! Dacă omul nu e liber, dacă nu păcătuiește în mod liber și dacă nu se sfințește în mod liber, atunci el nu poate fi judecat. Dar dacă are voință liberă și alege binele sau răul, tocmai de aceea e responsabil și pasibil de judecata lui Dumnezeu.

Eclesiologie de la Puia. Sau despre Biserică pe hip-hop: „Nici în Biserici nu e dragoste, e afacere” (minutul 2. 8 ș. u.). Sau despre cum se formează „percepția publică”, care e un concept foarte…șerpuitor dar care se fixează în creier.

La pușcărie se editează cărți masive, de peste 800 de pagini și se scrie pentru online.

Satanistele sunt „sexy”, fardate, au cruce mare, multe bijuterii…și își bat joc de tot ce e sfânt pentru alții.

Stai la televizor…și ei te numără

Game of Thrones, de la HBO, care, la bază, este ecranizarea unei cărți, în sezonul al 4-lea, aflat în derulare, a avut „o audienţă medie de 18, 4 milioane de telespectatori”.

Eu când am citit știrea am rămas aici…la milioanele de telespectatori. Pentru că articolul nu vorbește despre un sondaj…ci despre o cifră exactă. Și nu e audiența maximă ci medie

Însă că e maximă, medie, mică, trei-sferturi nu mă interesează.

Nu mă interesează nici din ce țări sunt telespectatorii…

Ci mă interesează faptul că, ori de unde ar fi telespectatorii și ori de pe ce s-au uitat la HBO…HBO i-a numărat.

Și i-a numărat nu prin firmele de cablu…adică nu prin raport direct, primit de la fiecare țară în parte, care retransmite HBO ci…cumva…direct de la sursă. Adică ai privit HBO…HBO știe despre tine.

Tu ții televizorul acasă, crezi că nimeni nu știe ce vezi, când vezi, până când vezi…și fiecare televiziune, în fapt, știe câte minute te-ai uitat tu la programele ei.

Pentru ce mai trebuie să faci anchetă publică, să întrebi din gură în gură la ce vă uitați, când, cu anumite aparate, programe, chichițe, lucrurile sunt deja știute?

HBO vă știe!

Uitați-vă în continuare!

Exclusivismul are colți incisivi

Românii îi iubesc pe cei care înving. Ei se pozează cu învingătorii. Se pozează din interes narcisist. Și nu le plac învinșii…pentru că ei știu cum e să fii…nimeni.

Sar garduri pentru ca să primească un autograf de la vedeta zilei. Nu contează dacă vedeta e un actor, un politician, un fotbalist, un geniu sau un miștocar. Dacă el e la vedere, dacă apar și ei la televizor datorită lui, dacă se spune la radio despre ei, dacă se scrie în online, atunci ei sar la gâtul celui care…are vizibilitate. Vor să îi mănânce din vizibilitate. Măcar o felie…dacă nu mai mult…

Pentru că românii se cred nebăgați în seamă…și de aceea vor să fie peste tot.

Vor să se vadă. Să se știe că sunt frumoși, că au un nas unic în lume, că urechea lor dreaptă e mai mare, la lob, decât urechea stângă, că ei nu fac nimic…dar sunt „importanți”. Trebuie să știe toți că suntem foarte importanți pentru că avem strămoși aparte…dar nu că noi am fi aparte.

De acel fotograf, de mâna dată cu politicianul cutare, de mirosirea parfumului vedetei americane venită pe la noi în interes financiar se leagă multe minute de lăudăroșenie.

Dacă nu învingi…ești „un ratat”. Dacă nu ai luat locul 1, dacă nu ești cel mai frumos, dacă nu ești cel mai deștept din lume…înseamnă că ești „un nimeni” în România. Locul doi nu există pentru noi.

Și chiar dacă astăzi ai luat medalia de aur…dacă nu o mai iei și mâine și poimâine și peste 10 ani…tot „ratat” ești pentru noi. Așa gândim noi: fără memorie! Fără să punem în balanță munca celui care are performanțe uluitoare…cu propriile noastre „performanțe”.

Noi vrem, dar nu dăruim!

Vrem să fim serviți cu victorii, cu opere geniale, cu sfințenie pe tavă, cu mult eroism…pentru că servilismul și lașitatea ne sunt prietene și nu meritocrația.

Noi cerem…dar fără să avem vreun aport la marile victorii!

Dar nouă ne place doar să ne lăudăm cu cei care înving…dar nu să-i ajutăm pe cei care înving. După ce înving…ne vedem de ale noastre…adică „de nimic special”.

Tot la fel, când ceva nu ne place…nu ne place deloc. Nu avem nuanțe…ci urâm în bloc, în masă…

Nu ne plac țiganii…pentru că „fură”. Nu ne plac homosexualii pentru că „există”. Nu ne plac ungurii pentru că „ne fură Ardealul”. Nu ne plac politicienii pentru că „au dus de râpă țara”.

Ura e unidimensională. Nuanțele sunt zero.

Un exclusivism bazat pe generalități și nu pe cazuri punctuale.

Pentru că, de fapt, ceea ce dorim noi e să găsim un vinovat în alții…și nu în noi, pentru a ne răspunde la întrebarea: „de ce suntem nefericiți”.

Mereu alții sunt de vină că noi suntem penibili.

Toată lumea vrea să ne facă ceva. Vrea să ne sugrume printr-o sprânceană ridicată, printr-o lege, printr-o scurgere de deșeuri toxice.

E greu să înțelegi exclusivismul românesc dacă nu ești român. Pentru că avem multe preconcepții despre viață.

Pe toți cei care nu ne plac…îi băgăm în aceeași oală. Ne ferim să judecăm oamenii separat, pe X, pe Y…pentru că nu vrem să ne schimbă buna impresie despre noi.

Pentru că o mare parte din exclusivismul nostru e format din uri la grămadă. Sau din mofturi.

Numai când ne vom judeca lucid…și îi vom judeca și pe alții, cu bunele și relele lor, vom vedea că nu există uri în masă ci doar preconcepții lamentabile.

Iar victoria nu înseamnă întotdeauna locul 1 ci, înainte de toate, faptul că ești împlinit prin eforturile pe care le-ai făcut.

Ștefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie [5]

Cu Octavian Goga, Iosif are în comun reprezentarea iconică a unor personaje care se individualizează, ieșind din ceața memoriei (în deja evocatele poeme Bunica și Fusul), dar și rugăciunile sau poemele străbătute de fior religios (în tradiția poeziei vechi, dar și a celei pașoptiste):

Străin pierdut, pe lume fără parte,
Răznit de-ai tăi, de tot ce-ai scump departe,
În van ai blestema și-n van ai geme:
Nu vor veni, în orele supreme,
Plângând încet pe nume să te cheme,
Nici să-ți închidă ochii după moarte…

La ce amarul deznădejdei multe,
Zădărnicia unor lacrimi smulte,
Biet suflet gata să-și pornească zborul?
Alină-ți plânsul, potolește-ți dorul
Și-ntoarce-te spre-Atoteștiutorul :
El Singur numai poate să te-asculte

Precum pe văi se desprimăvărează,
Pe frunte blând te-o mângâia c-o rază
Ce va străbate-ntreaga ta ființă…
Atunci adoarme orice suferință.
Priviți la ceruri cu recunoștință,
Căci Dumnezeu pe toți ne are-n pază!

(O rază)

*

Doamne, către Tine-ndrept
Astăzi ruga mea umilă!
Iartă celuia nedrept:
De la tronul Tău aștept
Cel din urmă semn de milă…

Ca un demon cad învins,
Fulgerat de suferință.
În genunchi, cu graiul stins
Și cu sufletul cuprins
De obidă și căință;

Dornic brațele-mi întind
Către cerurile Tale:
Valurile mă cuprind,
Inima mi-o simt murind
De nețărmuita jale;

Și pre Tine Te mai chem:
Doamne, Tu ești Sfânt și mare!
Mântuie-mă de blestem…
Către Tine plâng și gem:
Îndurare!

(Rugăciune)

*

Stam în cerdacul casei mele
Departe, peste vii, privind
Cum scorburoșii nuci întind
Pe-alocuri negrele umbrele.

Alunec mai departe ochii
Și peste-un deal văd cum dispare,
Ca trena unei albe rochii,
Un nouraș grăbit în zare.

Mai jos, ascuns între umbrare,
Tihnit cătunul dormitează
Și, albă-n liniștea de-amiază,

Ocrotitoare-asupra lui,
Bisericuța stă de pază
Cum stă o cloșcă între pui

(Amiază)

Sonetul din urmă e un pastel pillatian, cu vii și nuci, infuzat aluziv de miresme, legănat de o muzică interioară adormitoare, purtat ca pe aripi către o liniște abisală.

Culorile tind către esențe, pentru că tabloul este în alb și negru: pete de la negrele umbrele” ale nucilor colorează via, iar satul e ascuns de arșiță între umbrare”. Lumina prea vie se decantează cromatic într-un nor alb „ca trena unei albe rochii”, în centrul tabloului fiind bisericuța albă stând ca „o cloșcă între pui”.

Comparațiile par gingașe…chiar naive. Semnificațiile sunt însă mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere.

Bisericuța ca o cloșcă nu e o imagine rural-patriarhală, ci una care are legătură cu cea de la Geneză/ Facere, unde se spune că Duhul Sfânt se purta deasupra apelor primordiale, purtare interpretată de Sfinții Părinți, în virtutea etimologiei ebraice/ aramaice a cuvântului, ca o clocire/ incubare, ca o pregătire a lor și a pământului aflat sub ele pentru a da viață.

Imaginea poetică utilizată de Iosif a fost folosită și de Mântuitorul, pentru a arăta grija Lui față de oamenii pentru care S-a întrupat:

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit” (Mt. 23, 37).

Comparația lui Iosif nu este, așadar, nicidecum elementară, așa cum nu este nici diminutivarea: nourașul și bisericuța, singurele care sunt albe în acest tablou, indică ceea ce pare insignifiant/ plăpând/ ascuns în lumea aceasta, dar are valoare eternă.

Pentru că nourașul alb „ca trena unei albe rochii” devine simbolul nunții veșnice spre care bisericuța-cloșcă îi îndreaptă pe cei îmbrățișați/ ocrotiți de ea, scoțându-i de sub negrele umbrele ale lucrurilor scorburoase și de sub umbrarele lumii acesteia.

Forma efemeră se metamorfozează și se strămută la cele veșnice, își ia zborul din lumea această, dacă în ea se află ceva veșnic.

Sonetul lui Iosif e, prin urmare, un pastel cu semnificații metafizice

Poezia delicată a lui Șt. O. Iosif, cum spuneam, e ca o pânză foarte fină care ascunde nevăzute desene cu subînțelesuri.

Se profilează, în opera lui Iosif, și o poezie a anotimpurilor, în descendență romantică.

Un poem alcătuit din două sonete ne dezvăluie un neașteptat elan mistic – o întraripare către Soarele-Dumnezeu:

I

Plutesc în aer glasuri fermecate,
Vestindu-mi pretutindeni primăvara!
Văzduhul scânteiază sub povara
Mărgăritarelor din cer picate

Fugiți departe, griji întunecate!
Vreau să trăiesc din zori și până seara,
Și vreau să cânt! Vreau să mă-mbăt de para
Eternă a iubirii nesecate.

Ca ciocârlia ce-n văzduh s-avântă,
Și-acolo-n cer se leagănă și cântă
Pân’ ce-amețește iar, căzând pe lanuri;

Așa-n pornirea sfintelor elanuri
Se-nalță sufletu-mi spre tine, Soare!
Și cade iar din slăvi amețitoare…

II

Iubesc, și-mi pare că-i întâia oară!
Un tainic dor de viață mă îmbie.
Simt inima bătându-mi tot mai vie
Atunci când eu credeam că vrea să moară.

Uimit, dezgrop din suflet o comoară
Ce-ar fi pierit cu mine-n veșnicie;
Natura-ntreagă astăzi reînvie,
Mai falnică decât odinioară

Veghează în noi porniri de viață nouă
Și nici nu știm cum izbucnesc deodată
Din depărtate-ascunse-adânci izvoare

De-acum pot chiar să mor… Nu-mi fuse oare
Cea mai înaltă fericire dată?…
Puteri dumnezeiești, osana vouă!

(Reînviere)

Și îl prevestește, din nou, pe Lucian Blaga:

În azur se simt întoarceri.
Vânăt fum de vreascuri ude
S-a întins în tot oraşul.
Undeva un zbor se-aude.

Sus cocorii desfăşoară
Ieroglife din Egipet.
Dacă tâlcul l-am pricepe
Inima ar da un ţipăt.

În copaci prin vechi coroane
Seve urcă în artere:
S-ar părea că-n ţevi de orgă
Suie slavă de-nviere.

Muguri fragezi sfarmă scoarţa,
Solzi şi platoşe, găoace.
Grav miracolul ne miră
Cum începe, cum se face.

Fiece sămânţă-nalţă
De pe un mormânt o piatră.
Suferinţa are-un cântec
Şi nădejdea are-o vatră.

(Înviere)

Într-o altă poezie a lui Iosif, dedicată primăverii, autorul ei se prinde încet în plasa unei melancolii aparent fără obiect:

Bine ai venit, april,
Lună răsfățată!
Zburd și cânt, zglobiu copil,
Ziulica toată!…

Înainte-mi — câmp deschis…
Stau fără de țântă.
Totu-i adâncit în vis,
Prins de vrajă sfântă.

Jos, pe dâmb, mă tolănesc,
Fermecat de lene,
Și din ce în ce clipesc
Tot mai des din gene…

Somnul vine mângâios,
Soarele mă-mbată,
Parc-aud un basm frumos
Cu: „A fost odată…”

În auz îmi sună blând
Zumzetul de-albine…
Mândre zâne vin tinzând
Brațele spre mine.

Tainice spre mine vin
Toate laolaltă,
Râd și-n jur de mine, lin,
Prinse-n horă, saltă…

Dar când sar să le cuprind,
Caut cu-ntristare:
Stol de porumbei sclipind
Flutură în zare

(Visul)

În poezia anotimpurilor, Iosif alunecă ușor de la pastel spre versurile triste, cu aer simbolist:

S-aud pretutindeni tălăngile sunând,
Plâng unele cu larmă și altele-n surdină,
Răspund și dau de știre că turmele-n curând
Vor coborî la șesuri…

În galbena lumină
De-abia le-auzi cum sună, mai jos, tot mai departe…
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni
Și-apoi le-alungă iar pe văi, și iar le-mparte
Ca glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni…

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor,
Cresc negurile sure, alunecând tăcute,
Ies după stânci în pripă și pier ca un decor
Retras de mâna unei ființe nevăzute

Apar din altă parte, sporind acum treptat,
Și-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte,
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat,
Posomorât își trage căciula peste frunte…

(Tălăngi)

*

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânare
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea,
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă
În liniștea ploioasă

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale,
Bat fâlfăiri greoaie dasupra casei tale…
Se face iar tăcere… și te străbat fiorii:
Ne lasă și cucorii!

„Fugiți, fugiți departe, întârziate stoluri,
Să nu v-apuce-n câmpuri înghețul de la poluri!…”
Suspină trist în urmă, foșnindu-și frunza moartă,
Salcâmul de la poartă…

(Salcâmul)

Există, în lirica lui Iosif, strofe sau poeme întregi care au puternice accente simboliste (chiar pre-bacoviene):

Te simți mai singur astă-sară,
Mai mohorâtă-i azi odaia…
Auzi cum șiruie afară,
De-a lungul streșinilor, ploaia!

Trist, ca o plângere-necată,
Răsună-n noaptea cea pustie,
În noaptea asta-ntunecată
Ce-ți pare-un veac de insomnie

(Singur)

*

Se-ntorc iar zilele noroase,
Cu negurile somnoroase,
Și-amurgurile timpurii —
Vin diminețile urâte
Și nopțile posomorâte
Și lungi, și negre, și pustii

Copacii, despuiați și jilavi
Și triști ca cerșetorii schilavi,
Gem biciuiți de vânt și ploi —
Podoaba lor de-odinioară
O zdreanță putredă-i ce zboară
Și-i tăvălită în noroi…

Veni-vor zilele senine,
Vor râde florile-n grădine
Sub arcul cerului senin…
Veni-vor toate iar, știu bine…
Ci eu, cu toamna care vine,
M-aș duce, ca să nu mai vin

(Se-ntorc iar zilele noroase)

*

Un lung suspin de harfe-eoliene
Plutește-n aer, scade, crește iar,
Și cad încet, rotindu-se alene,
Foi veștede desprinse din umbrar.

Plâng harfele și îndelung suspină,
Și-n plânsul lor pare că prind cuvânt:
„…Ce mândr-ai fost odat’ și tu, grădină!
Mireasma ta și floare, unde sunt?…”

(Strofe)

*

Te uită, frunza pică irosită,
Și vântul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!…

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu vocea obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele…
Ah, unde-i șuierul mierliței sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniștea adâncă din pădure…

(Toamnă)

Atmosfera simbolistă însoțește uneori, după cum se vede mai sus, teme arhaice precum vanitas sau ubi sunt?, cu un vast repertoriu în literatura noastră, din perioada veche până în cea modernă.

În versurile citate, muzica jalnică a ploii și a vântului e susținută de melodia corespunzătoare a versurilor.

Aparte, în acest context, este poemul ultim pe care l-am avut în vedere, sonetul Toamnă, care e o superbă și discretă artă poetică.

Poemul ar putea constitui o prefață pentru poezia lui Emil Botta.

Poetul e aici  o pasăre din corul care înalță simfonii în palatul pădurii.

Imaginea pădurii „cu geamuri sparte”, în lipsa cântăreților ei, e copleșitoare. Păsările sunt ferestrele acestei lumi, cântările reprezintă mediul care o fac transparentă, pentru că îi transparentizează interiorul.

În mod paradoxal, realitatea nu este vizibilă, dacă există dimensiuni de mare profunzime care pot rămâne inaccesibile.

Trilurile armonice ale păsărilor deschid fereastra lumii către Dumnezeu, către veșnicie, ridică o scară melodică de la pământ la cer.

Absența lor înseamnă ruină…de aceea sonetul lui Iosif e o artă poetică romantică, în esența ei, chiar dacă e înveșmântată într-o pletoră de motive simboliste.

Poetul însuși e o pasăre umilă din stolul mândrei lor orchestre”, al păsărilor cântătoare ale lumii, care, odată rămas singur, își constată viersul minor, dacă nu e acordat în simfonia generală.

Sonetul poate fi interpretat în sens tradițional: ca modestie asumată a poetului ce recunoaște că nu-i poate întrece pe cântăreții profesioniști ai pădurii, pentru că arta naturii zidite de Dumnezeu întrece întotdeauna creația umană. Este discursul/ crezul poeților români, aprofundat de Eminescu, reafirmat sau niciodată negat de marii poeți moderni, oricum i-am considera: „tradiționaliști” sau „moderniști”.

Versurile suportă însă și o interpretare alegorică: lirica unui poet nu poate fi cu adevărat ascultată dacă nu este integrată în corul universal al creațiilor poetice.

E o atitudine care denotă o largă deschidere spre universalitate, din partea unui „tradiționalist convins”…

***

Poeții a căror lirică am analizat-o, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif, deși integrați de exegeza literară în curente diferite și reprezentând ideologii literare aparent ireconciliabile, demonstrează foarte multă flexibilitate/ mobilitate în raport cu aceste doctrine, care ar fi trebuit să îi opună.

Ne-am oprit la acești trei poeți, pentru că i-am considerat exponențiali pentru contextul poetic al începutului de secol XX, dar și prefiguratori ai liricii interbelice.

Ei fac parte din societatea poetică ce a realizat pasajul de la poezia romantică a lui Eminescu la cea a epocii moderne, reprezentată la superlativ de Arghezi, Blaga, Bacovia…

Parcursul nostru exegetic, fără a fi exhaustiv, a căutat să demonstreze mulțumitor că disputa tradiționalism-modernism a fost una falsă, în cea mai mare parte a timpului și a argumentelor.

Un poet simbolist ca Petică are cunoștințe despre tradiția poetică românească și o scară de valori, raportate la aceasta, prin care îi surclasează pe numiții „tradiționaliști”.

Modernizarea literaturii românești – în sensul etimologic al termenului: acceptarea unor valori universale în forma și în substanța ei, cu scopul precis/ programatic de a o introduce în circuitul valorilor universale, fără a-i trăda autenticitatea națională – nu a început odată cu pașoptismul, ci cu Dosoftei și Dimitrie Cantemir.

Planul „medievalilor”, în linii mari, nu a fost dezmințit niciodată. A fost doar îmbogățit cu teoretizări și o practică literară care a căutat în permanență să găsească echilibrul între cei doi poli: tradiția și modernitatea.