Românii îi iubesc pe cei care înving. Ei se pozează cu învingătorii. Se pozează din interes narcisist. Și nu le plac învinșii…pentru că ei știu cum e să fii…nimeni.

Sar garduri pentru ca să primească un autograf de la vedeta zilei. Nu contează dacă vedeta e un actor, un politician, un fotbalist, un geniu sau un miștocar. Dacă el e la vedere, dacă apar și ei la televizor datorită lui, dacă se spune la radio despre ei, dacă se scrie în online, atunci ei sar la gâtul celui care…are vizibilitate. Vor să îi mănânce din vizibilitate. Măcar o felie…dacă nu mai mult…

Pentru că românii se cred nebăgați în seamă…și de aceea vor să fie peste tot.

Vor să se vadă. Să se știe că sunt frumoși, că au un nas unic în lume, că urechea lor dreaptă e mai mare, la lob, decât urechea stângă, că ei nu fac nimic…dar sunt „importanți”. Trebuie să știe toți că suntem foarte importanți pentru că avem strămoși aparte…dar nu că noi am fi aparte.

De acel fotograf, de mâna dată cu politicianul cutare, de mirosirea parfumului vedetei americane venită pe la noi în interes financiar se leagă multe minute de lăudăroșenie.

Dacă nu învingi…ești „un ratat”. Dacă nu ai luat locul 1, dacă nu ești cel mai frumos, dacă nu ești cel mai deștept din lume…înseamnă că ești „un nimeni” în România. Locul doi nu există pentru noi.

Și chiar dacă astăzi ai luat medalia de aur…dacă nu o mai iei și mâine și poimâine și peste 10 ani…tot „ratat” ești pentru noi. Așa gândim noi: fără memorie! Fără să punem în balanță munca celui care are performanțe uluitoare…cu propriile noastre „performanțe”.

Noi vrem, dar nu dăruim!

Vrem să fim serviți cu victorii, cu opere geniale, cu sfințenie pe tavă, cu mult eroism…pentru că servilismul și lașitatea ne sunt prietene și nu meritocrația.

Noi cerem…dar fără să avem vreun aport la marile victorii!

Dar nouă ne place doar să ne lăudăm cu cei care înving…dar nu să-i ajutăm pe cei care înving. După ce înving…ne vedem de ale noastre…adică „de nimic special”.

Tot la fel, când ceva nu ne place…nu ne place deloc. Nu avem nuanțe…ci urâm în bloc, în masă…

Nu ne plac țiganii…pentru că „fură”. Nu ne plac homosexualii pentru că „există”. Nu ne plac ungurii pentru că „ne fură Ardealul”. Nu ne plac politicienii pentru că „au dus de râpă țara”.

Ura e unidimensională. Nuanțele sunt zero.

Un exclusivism bazat pe generalități și nu pe cazuri punctuale.

Pentru că, de fapt, ceea ce dorim noi e să găsim un vinovat în alții…și nu în noi, pentru a ne răspunde la întrebarea: „de ce suntem nefericiți”.

Mereu alții sunt de vină că noi suntem penibili.

Toată lumea vrea să ne facă ceva. Vrea să ne sugrume printr-o sprânceană ridicată, printr-o lege, printr-o scurgere de deșeuri toxice.

E greu să înțelegi exclusivismul românesc dacă nu ești român. Pentru că avem multe preconcepții despre viață.

Pe toți cei care nu ne plac…îi băgăm în aceeași oală. Ne ferim să judecăm oamenii separat, pe X, pe Y…pentru că nu vrem să ne schimbă buna impresie despre noi.

Pentru că o mare parte din exclusivismul nostru e format din uri la grămadă. Sau din mofturi.

Numai când ne vom judeca lucid…și îi vom judeca și pe alții, cu bunele și relele lor, vom vedea că nu există uri în masă ci doar preconcepții lamentabile.

Iar victoria nu înseamnă întotdeauna locul 1 ci, înainte de toate, faptul că ești împlinit prin eforturile pe care le-ai făcut.

Did you like this? Share it: