M-am întors de la Chicago cu bicicleta. Bineînțeles: cu bicicleta în avion. Mi-am permis acest lux. Pentru că bursa babană pe care am primit-o, pe ochi frumoși, mi-a înlesnit această bucurie. Căci, pe lângă cărți, mie îmi plac foarte mult bicicletele. Mai de mult îmi plăceau și chitarele…dar m-am lecuit de ele. Acum am rămas doar la exercițiile de limbă ebraică și la…biciclete.

Pentru că trebuie să remarc că în „spațiul evanghelic” mersul pe bicicletă e deplin ecologic și sănătos. Sănătos și ecologic…pentru ca să nu discriminăm prevalența cuvintelor.

Mi-am cumpărat, pe lângă un maldăr de cărți operative și o bicicletă penticostală. La București nu poți să găsești așa ceva, pentru că ortodocșii le sfințesc cu Agheasmă. Dar în Chicago erau enorm de multe biciclete penticostale nesfințite, pentru că, pentru noi, sfințenia e semantică și nu pătrunde în oameni și obiecte.

În comparație cu mulții negri de pe străzile americane, cu praful insuportabil de pe zgârie-norii lor, cu „creștinii” fistichii pe care i-am întâlnit…printre care, din păcate, am întâlnit și foarte mulți cerșetori penticostali, hoți și prostituate penticostale…la București domnea o toropeală de iunie.

Taximetriștii bucureșteni au dorit să mă facă la buzunare…crezând că eu sunt american…și nu moldovean. Dar cum eu sunt născut la mama lor…acolo unde chestiile astea se învață…taximetriștii bucureșteni, acești ulii de cartier, nu au putut să mă atenteze la portofel.

I-am lăsat în urmă pe „creștinii cu pancarte galbene”. Am lăsat în urmă…în urma memoriei, Biserica Moody, pe „adepții Hare Krishna [care] țopăiau din răsputeri”, biserica prezbiteriană cu împărtășire pe clape de jazz, sinagogile întâlnite și mastodontul Bahá’í…pentru că niciun oraș în lumea asta nu are Biserici ortodoxe ca Bucureștiul.

La București sunt cele mei splendide Biserici ortodoxe din toată lumea.

Și îmi era tare dor să le văd…alături de shaorma de București…de câinii vagabonzi de București…de femeile din București, care sunt cele mai frumoase femei de pe întreg mapamondul.

Pentru că eu le și spun studenților mei: „Trebuie să iubiți diversitatea! Să nu vă mai ghetoizați aici, în cămin, la ITP, ci să mergeți în tot Bucureștiul, în acest buric al României, și să îl cercetați cu de-amănuntul. Pentru că e plin de surprize”.

Îmi era dor de praful românesc. Îmi era dor de limba română, care este enorm de expresivă și de melodioasă în comparație cu americana de baltă, prea simplistă și prea facilă.

Fiind pe avion…am fost cu sufletul aproape de Simona Halep. Dar când am auzit că a pierdut meciul, de enervare, am recitit cartea Sfântului Profet Isaia în ebraică…având pe cap un prosop ud…în semn de durere.

Vă voi ține la curent cu noile mele trăiri de bărbat single. Și vă mulțumesc pentru rugăciunile voastre, care au ținut avionul pe ruta normală. Așa nu am ajuns în Ucraina, ci în țara mea de doruri, în țara mea de dor.

Did you like this? Share it: