Multă istorie pentru nimic…
Am intrat în librărie ca-ntr-o gară. Așteptam să plece cărțile…și să rămâne aceea, singura, pe care să o iau.
Dar trenul pe care îl așteptam nu a venit…
Se scrie tot mai ușor, tot mai nesubstanțial…
Fraze scrise de-a valma, ca să dea impresia gândirii, a reflectării asupra unui subiect.
Subiecte care…„se caută”. Istorii pe apă…
O seamă de istorii fără asceza scrisului, fără acrivia evaluării nuanțelor, pentru că oricum istoria nu se poate verifica…așa că e reconstruită interpretativ.
Istoria ca roman sau ca film pe hârtie…
Iar istoricii de seamă sunt, evident, cei din rândul întâi,
cu coperta lucioasă
și cu foaia groasă.
Multă istorie…de parcă brusc a început să ne intereseze cine suntem.
Dacă nu ne-a interesat până acum, de ce e acum un moment bun ca să înceapă să ne intereseze?
Demitizarea mitizării se face tot…mitizant.
De ce o istorie care n-are nicio notă de subsol…nicio istoricitate? O minciună spusă frumos (pentru unii), împachetată romanțios.
Contează găteala…
Întotdeauna istoria semi-fantezistă, povestită ademenitor, face pui în mințile celor care nu vor să muncească pentru adevăr și care iau de-a gata ce li se servește.
Cărți groase, cu povești veline.
Și standurile cu cărți stau ca lemnele stivuite. La toate librăriile. Stau varză unele peste altele.
Trebuie să cotrobăi în toate cotloanele sau să mături praful de pe podea ca să ajungi la ultimul raft de jos…Mai lejer stau frunzele toamna pe stradă, când le ia vântul la goană…
Nu mă miră că nu ajung cumpărătorii la ele…acei puțini câți au mai rămas.
Degeaba poți să bei și-un ceai, dacă te dor ochii încercând să vezi ce ți-ai dori.
Oamenii așteaptă romane proste despre viața lor și despre viața națiunii lor. Sau nu mai așteaptă nimic. Pentru că s-au obișnuit ca postmodernitatea să însemne un șut în moalele temperamentului.
Nu trebuie să ai tărie de caracter…trebuie să ții/ să reziști la faulturi.