Iubiții mei,

de aici încolo duminicile se numără în funcție de Cincizecime sau de Rusalii. Și prima după Cincizecime este Duminica Tuturor Sfinților, cea de astăzi, în care îi pomenim pe toți cei care s-au umplut de slava Dumnezeului treimic, pentru că au bine-plăcut Lui. Sau îi pomenim pe toți Sfinții Bisericii Ortodoxe, de oricând și de pretutindeni, cunoscuți și necunoscuți de noi, care au trăit în mod sfânt.

Și prin aceasta, Biserica recunoaște că Sfinții lui Dumnezeu sunt mult mai mulți decât cei pe care îi știm și îi cinstim noi dar că ei nu pot fi decât ai Bisericii, care s-a întemeiat la Cincizecime. Pentru că azi îi cinstim și pe cei care „au rămas neștiuți de nimeni, cu toate că au multă slavă înaintea lui Dumnezeu” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 372] dar ei fac parte din „Biserică, împlinind lumea cea de sus și încurajându-ne și pe noi a ne sârgui să ducem, cu toată râvna, aceeași luptă, care este deosebită și de mai multe feluri, potrivit cu puterea fiecăruia” [Ibidem].

Și când vorbește despre luptă, Sinaxarul zilei se referă la asceza personală, la lupta cu noi înșine, cu patimile noastre, pentru ca să ne sfințim viața. Iar sfințenia este după puterea fiecăruia, pentru că are grade nesfârșite. Și fiecare are un anume grad de sfințenie pentru că sfințenia e personală.

Tocmai de aceea, a ne sfinți viața înseamnă a ne lupta cu patimile din noi înșine, pe măsura noastră și potrivit cadrului existențial pe care îl avem. Însă oricine am fi noi și oriunde am fi, creșterea în sfințenie începe odată cu Botezul nostru ortodox și cu lupta noastră cu păcatele și cu sădirea de virtuți în noi înșine.

Și fiecare reușește, împreună cu Dumnezeu, să aibă o anumită stare duhovnicească interioară. Pentru că la baza ei este prezența și simțirea harului dumnezeiesc în ființa noastră.

Astfel, Ortodoxia vorbind despre Botez, Mirungere și Euharistie, primite la îmbisericirea noastră, ca despre punctul de început al sfințeniei, care e un început sacramental, ne arată că toți ortodocșii au o bază obiectivă comună a mântuirii și a sfințirii lor.

Dumnezeul treimic atunci sădește în noi harul Său, în mod gratuit și mântuitor, ca o consecință a iconomiei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu întrupat, iar mântuirea și sfințirea noastră sunt realitățile comuniunii și ale conlucrării noastre continue cu Dumnezeu.

De aceea, tot ceea ce facem cu Dumnezeu facem pentru totdeauna…și El nu cere de la noi mai mult decât am făcut dimpreună cu El.

Dar ceea ce am făcut dimpreună cu El sunt realități obiective.

Pentru că mântuirea și sfințenia nu sunt realități pur subiective, care pot fi puse sub semnul întrebării, ci realități trăite împreună cu Dumnezeu. Prezența lui Dumnezeu în viața noastră, prin harul Său, asigură obiectivitatea mântuirii și a sfințeniei noastre, sfințenie care e o realitate neperisabilă în Împărăția lui Dumnezeu.

Motiv pentru care, astăzi, când îi pomenim pe toți Sfinții, îi pomenim și pe cei pe care noi nu îi cunoaștem dar care sunt vii la Dumnezeu și cu Dumnezeu. Pentru că sfințenia, după cum am spus, e ceea ce a făcut fiecare Sfânt dimpreună cu Dumnezeu, e consecința vieții în credință a fiecărui Sfânt în parte.

Așadar, astăzi, în mod eclesial, recunoaștem că Dumnezeu îi cunoaște pe Sfinții Lui, că niciunul dintre ei nu e neștiut de El, pentru că sfințenia e conlucrarea Sfinților cu Dumnezeu, în mod iubitor și recunoscător.

Și prin asta Biserica se smerește în fața lui Dumnezeu, își asumă necunoașterea profundă a oamenilor…pe care îi cunoaște, cu adevărat, numai Dumnezeu.

Însă cum numărul Sfinților cunoscuți e imens și noi știm, după nume și viață și fapte pe foarte mulți dintre Sfinții lui Dumnezeu, cutremurarea noastră plină de bucurie e mare, când gândim că numărul celor neștiuți, a Sfinților Lui neștiuți de noi, este, poate, tot atât de mare.

Puterile cerești, cărora nu le știm numărul, fac parte din Biserica Treimii.

Sfinții Noului și Vechiului Testament, alături de toți cei pe care Biserica Ortodoxă i-a cinstit și mai apoi i-a canonizat în mod festiv, timp de 2.000 de ani, fac parte din Biserica Treimii.

La numărul lor se adaugă Sfinții ortodocși neștiuți de noi, care au trăit în toată lumea în ultimele două mii de ani.

Toți aceștia sunt membrii Bisericii lui Dumnezeu, membrii Împărăției Sale celei veșnice, alături de toți cei care se vor mântui și sfinți până la Judecata Domnului.

De aceea, azi noi nu-i pomenim pe cei pe care alte confesiuni, rupte de trupul Bisericii lui Hristos, îi socotesc drept „sfinți” ai lor.

Noi avem Sfinți comuni cu romano-catolicii până la 1054. Toți cei care au trăit după 1054 în Apus și pe care ei i-au canonizat nu fac parte dintre Sfinții Bisericii Ortodoxe. La fel „sfinții” armenilor, monofiziților, copților. Odată ce s-au rupt de Biserica Ortodoxă și și-au canonizat „sfinții” lor, ei nu sunt recunoscuți printre Sfinții Bisericii Ortodoxe.

La fel, pe toți Sfinții Vechiului Testament, noi îi cinstim deopotrivă cu evreii. Însă nu mai cinstim niciun „drept” sau „sfânt” evreu, de după întruparea Domnului, care a rămas în credința mozaică și nu s-a convertit la Ortodoxie. La fel, nu cinstim ca „sfinți” sau „eroi” ai credinței pe cei pe care anglicanii, protestanții, neoprotestanții îi respectă și îi cinstesc ca părinți ai lor.

Și am precizat toate aceste lucruri, pentru ca să se înțeleagă foarte bine un lucru: că credința ortodoxă nu poate fi despărțită de viața eclesială.

Romano-catolicii, armenii, monofiziții, copții, protestanții, neoprotestanții au oameni valoroși în trecutul și în prezentul lor, foarte erudiți, cu vieți ascetice…Însă nu putem să-i acceptăm în cultul nostru, pentru că unitatea Bisericii Ortodoxe e dată de unitatea credinței ortodoxe.

Sfinții Bisericii Ortodoxe sunt monumente de viață și de trăire ortodoxă. Credința ortodoxă e cea care ne definește viața și modul în care gândim relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii. Însă credința ortodoxă e credința pe care Domnul ne-a predat-o, prin Sfinții Săi Apostoli, în Biserică, în Biserica zidită de sus, de la Dumnezeu, prin harul Său, în ziua Cincizecimii.

Noi nu am schimbat Biserica și nici nu credem că cineva poate să schimbe Biserica lui Hristos. Noi trăim în această Biserică a lui Hristos de peste 2000 de ani și îi cinstim pe toți Sfinții pe care Biserica lui Hristos îi cinstește.

De aceea, cei care conștientizează că nu se află în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă, în singura Biserică a lui Dumnezeu, trebuie să se înfricoșeze și să se umilească cu cugetul și să intre, din punct de vedere sacramental, în Biserica Lui.

Dar și cei care sunt ortodocși, și conștientizează faptul că nu cred și nu trăiesc potrivit credinței lor, să se înfricoșeze și să se umilească cu cugetul, pentru că talantul pe care ni l-a dat Domnul, talantul credinței, îl vrea lucrat de către noi.

Și când vorbim despre ceea ce ne așteaptă pe noi dincolo…după moartea noastră…trebuie să știm că Împărăția lui Dumnezeu e formată din toți Sfinții Lui și că fiecare dintre ei, pe măsura sa, se bucură de vederea slavei lui Dumnezeu.

De aceea, acum, aici, în această viață, noi nu ne putem pregăti decât pentru comuniune. Pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu toți Sfinții Lui.

Nu ne putem pregăti decât pentru a avea același cuget și aceeași așteptare cu toți Sfinții Lui.

Căci acesta e motivul pentru care noi avem cărți de teologie și mărturii despre viețile Sfinților: pentru ca să știm ce vrea Dumnezeu de la noi și cum arată cei care L-au ascultat, L-au crezut și L-au urmat pe Dumnezeu în viața lor și sunt cu El în veșnicie.

Așadar, iubiții mei, mersul la Biserică și viața Bisericii sunt pentru ca să ne formeze ritmul interior pentru comuniunea cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui.

Pe fiecare zi trebuie să învățăm tot mai mult și mai suplu despre Dumnezeu și despre Sfinții Lui pentru că trebuie să fim pe fiecare zi alții: tot mai buni, tot mai smeriți, tot mai cuprinzători, tot mai iubitori, tot mai jertfelnici.

Pentru că viața cu Dumnezeu e cea care ne schimbă continuu și ne face mereu alții.

Să fim alții, iubiții mei!

Să nu ne comportăm ca cei care ne vor răul, ca cei care cred că a face rău înseamnă a face un lucru „vrednic” de demnitatea de om.

Omul se împlinește însă numai prin dreapta credință și prin dreapta viețuire cu Dumnezeu!

Omul se împlinește numai când se umple, ca toți Sfinții, de slava lui Dumnezeu și de tot binele și de toată virtutea.

Iar binele nostru e binele pe care îl facem împreună cu Dumnezeu și prin harul Său. Binele e cel care ne sfințește, pentru că Dumnezeu Se sălășluiește întru noi prin slava Sa.

Să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru, pe Dumnezeul treimic, pe Dumnezeul tuturor Sfinților! Pe Dumnezeul care ne umple de har pe măsura credinței întru El.

Să Îl lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu, pe Dumnezeul nostru, Care e viu din veci și până în veci. Căci a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: