Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 15 iunie 2014

De la 1889

de la 1889

Mihail Eminescumurea în 15 iunie 1889…

Adică e o ușă contemporană cu…timpul care s-a scurs de la moartea marelui geniu român.

Furcile fânului

furcile fanului

Cu cât furca are mai mulți colți…cu atât poți lua cu ea un volum mai mare de paie.

E un fel de inimă mare…care îmbrățișează mulți oameni.

The Difference between Irony and Wickedness

The irony is a rough truth said…with intelligence. Just therefore, the irony hurts…It hurts because it is told intelligently. But the irony hurts, in the first row, for that is full of truth.

The wickedness is blind. For that the wickedness wants the annulment of the other. And when you want the elimination of the other, then the words no longer have sense.

Thus that, the one who ironizes you, leadeth you. But who hates you, that one wants you out of the game, wants you dead.

The irony is the art of humility that wakes you up, while the hatred is a pistol put to head.

125 de ani de la adormirea lui Mihail Eminescu

Opera sa la nivel online.

*

Se împlinesc astăzi, 15 iunie 2014. O zi în care ne rugăm pentru mântuirea lui, a Veronicăi, a neamului său…dar rememorăm și nerecunoștința noastră față de el.

Pentru că Mihail a fost marginalizat, minimalizat, torturat și ucis cu cruzime…pentru ca, apoi, opera sa să fie ascunsă și tergiversată ani la rând.

Abia de curând am putut avea acces la manuscrisele sale…și, în loc de exegeze profunde la opera sa, detractori recenți ai lui se ocupă de „demitizarea” lui. Însă pentru a-l cunoaște trebuie să ai puterea să-l explici…și numai, mai apoi, poți să demantelezi lucrurile care nu sunt „corecte” în imaginea posterității sale.

*

Despre moartea sa. Și întregul capitol Mihail Eminescu de pe TPA.

*

S-a făcut slujbă de pomenire la mormântul său.

Mihail „murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta.

Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: „Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n. r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”.

Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale””.

Despre familia sa.

Despre Muzeul Literaturii Române la timpul prezent.

Dumnezeu și Arghezi [3]

Însă Același Dumnezeu a lăsat  lege, după căderea omului, ca lucrurile să se destrame.

Cercetarea lor nu poate ajunge niciodată la capăt, pentru că ele nu au substanță eternă:

Nu-ntârzia pe lucruri, frate,
Și lasă-le necercetate.
Că de le-ntorci urzelile frumoase,
La pipăit mătasea se descoase.
Un fir întreg, răzleț în țesătură,
Leagă ruptură de ruptură
Și, de te uiți prin ștofă, s-a zărit
Hlamida, ca de câlț lipit. –

Atâtea oale zmălțuite
Nu țin nici vânt, pe cât sunt de dogite,
Și stau în sus doar într-o doară,
Cu sprijinul cojelii dinafară.

O funie de clopot vrea să tragă,
Și bronzul sună-n patru zări a doagă.

Tocmai când cuiul trebuia să-l bată,
Iată-l, ciocanul a sărit din coadă.
Nu prinde dalta, cleștele n-apucă
Și nu se-mbină stâlpul de ulucă.

Compasul scrie cercul strâmb,
Cântarul e scălâmb,
Și cotul s-a scurtat de tot,
Și greutățile din tirizie
Se cumpănesc cu foaia de hârtie.

Un icusar e-așijderi cu lăscaia.
Tăcu o mierlă, cântă cucuvaia.
Scaperi amnarul, nu mai dă scânteie.
Nu s-a lovit cu broasca nicio cheie.
Ce sta-ncuiat acuma stă căscat.
Cheile noastre s-au încovrigat
Și, strepezite-n dinte, nu se-mbucă.

Cine șoptește are dor de ducă,
Și cine pleacă vrea să stea:
Lipsește fitecui câte ceva.
Chemai un înger și veni un drac,
Diavol, și el, de vată și bumbac.
În ciutura cu lanțurile noi,
De-o viață scoți țărână sau noroi.

Fântânile adânci sunt prihănite
Și trebuiesc sleite:
Nu căuta viteazul să scoboare
Drept în mocirlă, până la izvoare.
Cetatea forfotește de păpuși.
Ștubeiele sunt pline cu căpuși,
Iar mierea li-e de sânge în fagurii umflați
De-o seamă cu bojocii retezați.

Ți-aș povesti o mie, pe-ndelete,
De lucruri, dar, băiete,
N-ai fi mai bun și nici mai înțelept.
Încrucișează brațele pe piept
Și uită-te în sus,
La steaua din apus.

Și, dacă te-ncumeți,
Ia-o din cer și-mparte-o la drumeți.

(Înțelepciune)

Niciun poet, în literatura română, n-a sesizat și ilustrat, atât de bine, fragilitatea celor materiale (ba chiar și spirituale: diavolul este „și el, de vată și bumbac”), a firii care nu are în sine temelie veșnică, și care atârnă de voința lui Dumnezeu.

Creatorul tuturor a lăsat să se vadă această șubrezenie și destrămare lentă a făpturii, de către ochii omenești, pentru ca omul să înțeleagă ce înseamnă ființa sa adusă întru existență de Dumnezeu, care nu își are fundamentul existențial în sine însăși, ca toate cele ce sunt create, în comparație cu Veșnicia care nu cunoaște defect sau stricăciune sau schimbare în niciun fel.

E un tablou înfiorător al descompunerii încete, dar sigure, a materiei.

Lucrurile se descos, se rup, se dogesc, se sparg, se descleiază, se tocesc, se strâmbă, ruginesc, se învechesc, nu se mai potrivesc, se prihănesc, se îmbolnăvesc…

Ele devin mai întâi netrebnice (ne-trebnice = nefolositoare), pentru ca apoi să moară de tot, lent și dureros.

Dureros pentru ele, dacă au viață, cât și pentru omul care le privește dezmembrarea și deformarea care le des-ființează treptat.

Cel care asistă la această strâmbare a lucrurilor nu devine „mai bun și nici mai înțelept”, dacă nu înțelege că scopul derulării acestor scene zguduitoare este acela de a-și măsura bine ființa. De a nu crede despre sine că este mai mult decât este.

Dacă totuși crede că este mai volnic decât în realitate, poate să încerce să ia steaua de pe cer și să o împartă…

Arghezi a fost foarte sensibil la acest fenomen al destrămării universului material, care însoțește și pregătește evenimentul dureros al plecării omului din această lume:

Frunza când moare
Se face floare.

Au adunat lună și lumină
Pomii-n grădină
Și scutură soare.

Ați fost niște trupuri
Și v-ați făcut fluturi.
Nucule, suflete scuturi.

Dafini, duzi și migdali
Erau plini de papagali.

Le-au căzut àripi și pene,
Fulgii, alene
Și pe-ndeletele.
Le-au rămas în arbori scheletele.

Miroase a piatră și ceară,
Și ziua intră în seară.

Prin ceața mânjită cu humă
Se micșorează carul cu paie de brumă,
Dric vânăt, strâmb, pe jumătăți de roți,
Și cimitir întunecat, de hoți.

În mocirlă și apă
Calcă momâia ciungă și șchioapă
Și duce carul ei cu gloabe mici,
Ca un jeluitor singuratec, cu bici.

Azi n-are-nceput deslușit
Și pare o zi de sfârșit.

Mâine va fi, nu va fi…Iată
Umbra strânge orele aplecată…

(Frunză palidă, floare galbenă)

Moartea stâlcește lucrurile, le face mai mici și aproape irecognoscibile: „Se micșorează carul cu paie de brumă”, dricul stă chircit pe „jumătăți de roți”, carul „cu gloabe mici” e condus de „momâia ciungă și șchioapă”.

Cimitirul e „de hoți”, pentru că toți cei care au căzut în păcat sunt hoți și tâlhari. Arghezi cunoaște foarte bine semnificațiile religioase ale termenilor.

Și superba metaforă ziua intră în seară” este inspirată tot din cărțile de cult ortodoxe, unde se vorbește adesea despre înserarea vieții acesteia sau despre apropierea de zorii luminii neînserate.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

konya escort eskişehir escort izmit escort bursa escort halkalı escort
ücretsiz porno