Sursa teologiei

Când vorbesc de sursa/ izvorul teologiei mă refer la revelarea lui Dumnezeu în viața teologului. Care ține de sinceritatea și curăția vieții sale ortodoxe. Căci Dumnezeu Se revelează/ Se face cunoscut pe Sine celor care Îl iubesc pe El cu adevărat și care sunt una cu voia lui Dumnezeu.

Pentru că, dincolo de acumularea de date teologice (prin citit și auzit de la oameni, pe care orice creștin ortodox trebuie să le dobândească), e nevoie, pentru a scrie teologie, de vederea și simțirea slavei lui Dumnezeu. De confirmare, din partea lui Dumnezeu, că El dorește să facem acest lucru.

Cum să scrii despre Dumnezeu, dacă El nu te-a angajat ca să scrii despre El? Și ce ai putea să înțelegi despre El, dacă El nu ți Se revelează?

Pentru că a scrie teologie înseamnă a rescrie teologia. A o întrupa (pentru că o înțelegi și e una cu viața ta și cu dorința ta de împlinire interioară) și a o repropovădui în termenii prezentului.

Dar pentru a ști ce înseamnă să scrii la modul prezent teologie, trebuie ca Dumnezeu să te lumineze asupra acestui fapt.

Așa că sursa teologiei, la trecut, prezent și viitor, e Dumnezeu Însuși. Dumnezeul treimic Se revelează pe Sine oamenilor, în măsura în care dorește și cât dorește iar teologul este martorul revelărilor Sale.

Pentru că teologul/ vorbitorul despre Dumnezeu înțelege cele ale lui Dumnezeu prin slava Sa și le descrie într-un mod propriu celor care îl ascultă, pentru că au nevoie să Îl cunoască și ei pe Dumnezeu.

De aceea, teologul vorbește din cele ale lui Dumnezeu despre Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu nu este „o problemă teologică” ci Cel cu care e în comuniune plină de sfințenie. Și, totodată, toți cei care au fost în comuniune cu Dumnezeu și au vorbit despre El din mijlocul comuniunii cu El, sunt deopotrivă în comuniune cu teologul care vorbește acum despre Dumnezeu.

Acesta e motivul pentru care, pentru un teolog ortodox, Sfinții Părinți ai Bisericii sunt cei mai aproape de mintea și de inima sa, adevărații lui prieteni de conștiință, pentru că ei sunt cei care au rescris, pentru alte secole, revelarea lui Dumnezeu față de oameni. Și a fi în comuniune cu ei și cu adevărul lor, înseamnă pentru el a fi în comuniune cu Dumnezeul Părinților săi.

Teologul nu e însă teolog doar când scrie, ci și când tace și când se roagă și când postește și când suferă și când e neînțeles și când ajută și când zâmbește și când îndrumă. Pentru că el este cu Dumnezeu tot timpul și vorbele lui sunt doar unul dintre modurile în care el vorbește despre trăirea și înțelegerea lui. Sfințenia vieții teologului se vede în cuvintele și faptele sale. Iar sfințenia lui, este sfințenia Dumnezeului treimic Care i S-a arătat lui.

De aceea, a vorbi despre sursele Tradiției Bisericii înseamnă a vorbi despre mărturiile Sfinților referitoare la viața cu Dumnezeu.

Noi le citim ca pe lucruri întâmplate azi deși ele sunt texte de sute și mii de ani.

Pentru că ceea ce ne unește pe noi, cei de azi, cu mărturiile sfinte ale Tradiției e harul Treimii care locuiește în noi, după cum a locuit și în Părinții noștri cei Sfinți. Fiecare simte harul pe măsura sa personală dar e același har și nu altul!

Așa că, în spațiul teologiei, a nu ști ce să spui înseamnă a nu fi luminat de Dumnezeu. Și când Dumnezeu nu ne luminează cu slava Sa e semn că suntem foarte nesimțiți interior, foarte pătimași, căzuți. Când Dumnezeu tace, atunci noi suntem pietre.

Dar când El ne vorbește, când El ne umple de slava Sa, când El ne umple de curăție dumnezeiască, de iubire jertfelnică față de oameni, de râvnă pentru dreapta credință, de echilibru și multă cunoaștere sfântă, atunci și noi vorbim!…

Vorbirea e o mare binefacere a comuniunii.

Dar ea are la bază prezența energetică a lui Dumnezeu în viața noastră, umplerea noastră de slava Lui.