Iubiții mei,

când se prăznuiește nașterea cuiva se aduce, de fapt, laudă Dătătorului vieții, adică Dumnezeului nostru treimic. Pentru că de la El e viața și existența întregii creații.

Iar astăzi, când prăznuim nașterea ultimului Profet al Domnului, care a împlinit cu fapta profeția lui și L-a văzut și L-a botezat pe Cel prezis, pomenirea nașterii lui minunate înseamnă a-L lăuda pe Dumnezeu, pe Cel care a binevoit să vestească nașterea lui, a Sfântului Ioan Botezătorul, prin Arhanghelul Gavriil.

Dar nu numai atât! Ci Dumnezeu i-a dat să nască celei sterpe la bătrânețe, Sfintei Elisabeta și a dezlegat muțenia Sfântului Ierarh Zaharia, atunci când Sfântul Ioan și-a primit numele [cf. Lc. 1, 64].

Căci părinții Sfântului Ioan, Sfinții Elisabeta și Zaharia, l-au născut pe acesta la bătrâneți cuvioase. Și l-au născut în satul Orini [Ein-Karem de azi], cu 6 luni înainte de nașterea Domnului [cf. Lc. 1, 36]. Și după ce i s-a deschis gura în mod minunat, Sfântul Zaharia a profețit despre Sfântul Ioan și despre Domnul [Lc. 1, 68-79].

Și tatăl său, prin harul lui Dumnezeu, l-a numit pe Ioan „Profet al Celui Preaînalt” [Lc. 1, 76, GNT] iar pe Domnul L-a numit „Răsăritul dintru înălțime [Anatoli ex ipsus]” [Lc. 1, 78, GNT].  În ediția BOR 1988 sintagma „Răsăritul dintru înălțime” apare ca „Răsăritul cel de Sus”, fapt pentru care o avem astfel și în troparul Nașterii Domnului.

Cel care răsare dintru înălțime, dintru înălțimea necuprinsă și neajunsă a Treimii Celei Preasfinte, adică Fiul lui Dumnezeu care Se face om, vine să ne aducă bucuria și sfințenia Lui. Vine să ne aducă adevărata odihnă a lui Dumnezeu. Odihnirea Lui în noi înșine. Iar Sfântul Ioan vestește venirea Lui, adică „primăvara cea dumnezeiască”, pentru că era „prietenul cel adevărat al Mirelui” [Mineiul pe iunie, ed. BOR 1894, p. 223].

Și ca prieten al Mirelui Îl sprijină, până la martirizarea sa, pe Domnul.

Trăiește o viață plină de greutăți, de asceză, de suferință…

Pentru că a fost chemat la o lucrare mare, dumnezeiască, aceea de a fi Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului.

Și când spunem Înaintemergător al Său spunem că a fost „Predicatorul pocăinței” [Idem, p. 225]. Care i-a îndemnat pe oameni la mărturisirea păcatelor și pocăință pentru a-L înțelege pe Hristos.

Căci el a fost cel care a direcționat toate privirile spre Domnul. Pentru că L-a vestit mai întâi ca pe Cel care va boteza „în Duhul Sfânt și foc” [Lc. 3, 16, GNT] dar, când i s-a descoperit cine este, Ioan L-a prezentat pe Domnul drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” [In. 1, 29, GNT].

Așadar, de ce prăznuim astăzi nașterea Sfântului Ioan Botezătorul? Pentru ca să Îl lăudăm pe Dumnezeul nostru, Cel care a binevoit această naștere minunată. Ca doi soți, în vârstă, să zămislească la bătrânețe…când, toată viața, soția a fost stearpă.

Prăznuim voia lui Dumnezeu cu oamenii.

Prăznuim dorința lui Dumnezeu de a ne bucura prin Sfinții Lui.

Pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a fost și este o bucurie duhovnicească pentru întreaga lume.

Pentru că el îi ajută pe creștinii ortodocși să trăiască cuvios în această lume, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Însă nașterea unui copil, ne spune acest praznic, nu este o bucurie în sine. Ci e o bucurie care ne transcende, pentru că la baza ei stă prezența lui Dumnezeu.

Cei care au o mentalitate seculară văd zămislirea doar ca pe un proces fiziologic între un spermatozoid și un ovul, care nu are transcendență. Cu alte cuvinte, oamenii, pentru că vor și pot, nasc alți oameni. Sau nu îi nasc. Iar viața umană e văzută doar sub aspectul ei biologic.

Însă un creștin ortodox e încredințat de faptul că, în mod concomitent cu procesele fiziologice interne ale conceperii și dezvoltării fătului, care sunt tot voia lui Dumnezeu cu omul, Dumnezeu e prezent și lucrează la întemeierea ființei noastre. Pentru că El creează sufletul fiecărui om în parte și binecuvintează zămislirea omului.

Căci El e Cel mai prezent și activ în zămislirea noastră, pentru că El e copărtaș cu părinții noștri la zămislirea noastră.

Din această perspectivă privind lucrurile, copiii noștri nu sunt doar „rezultatul” dorinței noastre ci rezultatul colaborării noastre cu Dumnezeu. Pe ei îi avem în comun cu Dumnezeu și trebuie să îi creștem împreună cu El. Pentru că numai El ne poate învăța cum să îi creștem trupește și duhovnicește, în mod armonios, pregătindu-i pentru Împărăția Lui.

Acolo unde viața e doar biologie, fără fundamentul ei duhovnicesc, copilul e văzut ca „un succes” al părinților sau al mamei necăsătorite, dacă mama dorește să fie fertilizată in vitro.

Însă pentru un creștin ortodox, copilul e un dar de la Dumnezeu și rodul iubirii binecuvântate dintre cei doi soți, pentru că Dumnezeu e văzut ca primordial în zămislirea și nașterea sa.

De aceea, Sfântul Zaharia, vorbește despre copilul său, abia născut, în termenii recunoștinței față de Dumnezeu. După cum făcuseră toți Sfinții de dinaintea lui. Pentru că toți văzuseră în viață un dar de la Dumnezeu, Dătătorul vieții și nu „o invenție” a oamenilor, deși oamenii sunt cei care fac dragoste.

Numai că oamenii lucrează, dimpreună cu Dumnezeu, la trupul noului prunc, pe când Dumnezeu e Cel care îi dă suflet și identitate și ajută ca sufletul să personalizeze trupul copilului și acesta să se dezvolte potrivit informației genetice a părinților. De aici și multiplele boli și neputințe fiziologice ale copiilor: pentru că informația noastră genetică este atinsă de boală. Și boala e consecința păcatelor noastre.

Sufletul copilului, fiind creat de Dumnezeu la zămislirea sa, învață mișcările păcatului din pântecele mamei sale. Sufletul și trupul nostru, deopotrivă unice, au un început odată cu zămislirea noastră. Numai că sufletul e spiritual și nemuritor și e creația lui Dumnezeu dar el e unic, pentru că nu a mai fost al altui om, însă și trupul e unic, pentru că nu a mai fost al altui om dar provine din două trupuri ale unor oameni pătimași.

Părinții contribuie, în mod nefast, atât la bolile noastre trupești cât și la cele sufletești. Pe cele trupești le moștenim chiar dacă vrem și chiar dacă nu vrem noi, pentru că ele sunt în trupul nostru. Pe cele sufletești însă, adică patimile, le învățăm prin acceptarea lor în noi.

Le simțim, le vedem, sunt aerul nostru din uterul mamei noastre…și tot ceea ce înseamnă poftă, violență, dorință de posesiune, slavă deșartă, închipuire de sine, se învață din jur și din alegerile noastre rele făcute în interiorul nostru.

De aceea, pentru noi sunt atât de importante zămislirea, nașterea și viața trăite sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru că un om sănătos trupește și duhovnicește e un om care poate și știe să nască și să crească un copil. Căci numai cine se lasă învățat de Dumnezeu știe să prețuiască și să cinstească darurile lui Dumnezeu.

Așadar, să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toți copiii lumii și să Îl rugăm pe El să îi ducă pe toți la dreapta credință a Bisericii!

Pentru că toți copiii au nevoie de credința ortodoxă și de viața ortodoxă pentru a se mântui.

Avem nevoie cu toții de harul și de ajutorul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților și Îngerilor Lui.

Iar viața de pocăință și de asceză a Sfântului Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor o mărturie clară asupra faptului, că viața curată, simplă, plină de teologie și de har e viața adevărată a omului.

Să ne bucurăm, așadar, întru harul Dumnezeului nostru treimic și să Îl lăudăm pe El în toate zilele vieții noastre! Să ne bucurăm de mântuirea Lui! Că a Lui e slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: