Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

evden eve nakliyat istanbul şehirlerarası nakliyat eşya depolama

Lună: iulie 2014 Page 1 of 10

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [5]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În opinia lui Dragoș Moldovanu:

„Stilizarea presupune căutarea obstinată a virtuților expresive ale cuvântului, în vederea integrării sale pe baza similitudinilor și a diferențelor: niciun alt scriitor, până la Eminescu, nu a sondat atât de profund ca Dimitrie Cantemir potențialul artistic al limbii române”[1].

În luările de cuvânt care urmează, Cantemir face – prin intermediul personajelor sale, desigur, – de mai multe ori, elogiul studiului și al înțelepciunii și denigrează prostia.

Mai mult, pentru a dovedi că instrucția este a celui iubitor de înțelepciune și nu neapărat a celor din clasele superioare (meritocrația funcționa la acea vreme[2], în Țările Române, după cum și autorul nostru precizează în altă parte, poate chiar mai bine decât în zilele noastre), Cantemir pune o retorică fără cusur pe seama unor personaje provenite din clasele de jos: jigăniuța cu vorba în „chip smerit” dar cu „subțire [subtil] meșterșug” și, respectiv, „unul dintre gloate/ (din ceata dobitoacelor poate)”.

În discursul acestora, autorul inserează, la tot pasul, paranteze poetico-filosofice, care pot alcătui, așezate împreună, un adevărat elogiu adus învățăturii și înțelepciunii, în tradiția Învățăturilor lui Neagoe Basarab:

Că vredniciia sufletului
nu de pe frâmsețea trupului să măsură.
Căci nebunul la chip frumos
și trupului grea pedeapsă
și numele la mare ocară ș-au scos.

Iară înțeleptul grozav și ghibos[3]
nici au gândit vreodată,
nici au făcut lucru fără folos[4]. /…/

(că sfatul [pe] carile [îl] poate da
săracul învățat și înțelept
toți împărații nebuni și neispitiți[5]
nu-l pot nemeri).

(Că știința înțelepciunii
nu în scaunele trufașe și înalte,
ce în capetele plecate
și învățate
lăcuiește.)[6] /…/

Celor ce multe lumânări
în citeala cărților topesc,
ochii trupului
la videre să tâmpăsc.

Iară celora ce niciodată
pe slove au căutat,
macar că viderea ochilor
mai ascuțită ș-au păzit,
însă neștiința

în întunericul și în tartarul necunoștinții
i-au vârât. /…/

(că sufletul înțelept
pre cât gura cuvinte rele a nu grăi,
pre atâta și urechile

voroave fără folos a nu audzi
își oprește). /…/

(că tot capul și sfârșitul filosofiii
ieste cineva pre sine ce ieste
a să cunoaște
)[7]. /…/

În capul pedepsit [învățat]
și cu multe nevoi domirit
crierii cei mulți sălașluiesc[8].

Este o filosofie morală (chiar ortodoxă), notată, în cheie ritmic-melodică, pe portativul retoricii.

Ne întrebăm dacă nu cumva autorul s-a gândit la un demers asemănător ca scop celui întreprins de Dosoftei, prin versificarea psalmilor.

În mod cert, obiectivul lui Cantemir nu era în primul rând consemnarea unei istorii, deși nici această intenție nu este neglijabilă, ci telosul era unul educativ. Ca și Dosoftei, Cantemir se îngrijește de formă/ stil pentru a privilegia mesajul.

Asemenea, Ioan Budai-Deleanu va scrie epopeea sa pentru „a introduce un gust nou de poesie romănească”[9], fără a lăsa deoparte intenția educației pe multiple planuri.

Cantemir urmărea atât cultivarea unui nou gust literar, cât și educarea în spirit religios și moral.

Registrul stilistico-poetic folosește acestor autori pentru scopuri extraliterare. Ar fi însă absurd să li se pretindă a fi slujit artei pentru artă.

Revenind la text, prostia (în general, respectiv a Struțocămilei, în particular) este amendată fără cruțare:

în locul crierilor,
vântul sau aierul clătit întra
și lăcaș vecinic în căpățină-i își afla /…/

și așe din vântul strâns,
vânt sloboade
(că cineva ce nu are,
a da nu poate)[10].

Filosofia lui Cantemir este însă foarte ușor de identificat în fragmentele următoare, unde mulțimea, cu „mintea spre înțelegere gătată/ [care] mai tare pătrunde cuvântul adevărului/ decât prin moale grosimea trupului/ ascuțită simceaoa [lama] fierului”, întreabă:

Dară cine între noi poate fi
acela carile mai mult
sufletul în filosofie să-și fie crescut
și după pravile el trupul să-și fie scădzut?

(Că cu anevoie ieste cineva
trupul în toate pre larg
și de sațiu să-și hrănească
și sufletul de poftele trupești
nebetejit să-și păzască
),

(că precum în hrana slobodă
trupul să îngroașă
și să îngrașă,
așe de post trupul vitionindu-să [slăbind],
sufletul să supție [se subțiază de patimi]
și să învârtoașă [se întărește])

(căci foamea la trup moarte firească,
iară la suflet viață cerească
aduce
)[11].


[1] Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir: între Orient și Occident. Studiu de stilistică comparată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 76.

[2] A se vedea și cele spuse aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/04/elitele-culturale-in-secolul-xvii/.

[3] Această asociere între defectele trupești și însușirile sufletești va fi ilustrată, în literatura apuseană, mai mult în epoca romantică.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 61.

[5] A fi neispitit, în gândirea ortodoxă, echivalează cu a fi neîncercat/ fără experiență capabilă să te conducă la înțelepciune. „Căci experiența și ispita lucrului/ mai adevărată poate fi decât toată socoteala [gândirea/ speculația] minții,/ și argumenturile arătării de față/ mai tari sint/ decât toate chitelele [ideile/ raționamentele], cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 53.

[6] Idem, p. 62.

[7] Idem, p. 64.

[8] Idem, p. 65.

[9] Ion Budai Deleanu, Țiganiada, Ed. Minerva, București, 1985, p. 9.

[10] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 63.

[11] Idem, p. 68.

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [8]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a.

*

 În p. 360, autorul rostește o altă minciună: „nu există nicio dovadă că oficiul de „apostol” necesita hirotonire (ordinare)”. Însă, în aceeași pagină, autorul spune: „Pavel și-a primit, asemenea celor doisprezece, apostolatul de la Însuși Domnul”. Și dacă l-a primit, cum de n-a fost hirotonit?!

În p. 361, Dr. Tipei neagă faptul că în F. Ap. 13, 1-3 avem de-a face cu o hirotonie. El spune că aici avem de-a face cu „un act de binecuvântare a misionarilor”, p. 363.

Din p. 364, autorul începe discuția despre hirotonia prezbiterilor și consideră că χειροτονειν, pentru Sfântul Evanghelist Luca, înseamnă „punerea mâinilor”, p. 367. Da, e adevărat!

Numai că în p. 369, el minimalizează lucrarea Sfinților Apostoli, considerându-i simpli „misionari”. Însă Sfinții Apostoli nu doar îi „recunosc” pe prezbiterii și diaconii Bisericilor locale ci îi hirotonesc. Îi umplu de harul preoției dumnezeiești.

În p. 370, Tipei neagă și hirotonia prezbiterilor. Căci, prin punerea mâinilor, prezbiterii „nu au fost hirotoniți” pentru el ci „decât s-a recunoscut maturitatea, statutul și contribuția la activitatea bisericii și au fost încredințați harului lui Dumnezeu”, p. 370. Însă care era statutul prezbiterilor? Și ce altceva înseamnă că „i-a încredințat harului lui Dumnezeu” decât că i-a hirotonit?

Tot în p. 370, „concluzia” năucitoare a autorului e că Sfântul Luca nu s-a referit în Fapte la nicio hirotonie. În cuvintele sale: „Lui Luca nu îi este cunoscut niciun ritual care să fie asemănător hirotonisirii (ordinării)  așa cum este cunoscut actul astăzi. Apoi, Luca nu este preocupat de afirmarea bazei apostolice a slujbelor Bisericii. Nu există nicio dovadă că prezbiteriatul a fost instituit de apostoli”.

De ce toate aceste „concluzii” non-bisericești? Pentru ca el să poată fantaza, după cum îi place, despre realitățile eclesiale și cultice ale Bisericii primului secol.

Numai că, potrivit Scripturii și Tradiției Bisericii, Sfinții Apostoli au hirotonit cele trei trepte ierarhice ale Bisericii, ei au instituit Sfintele Taine și slujbele Bisericii iar Biserica secolului I nu este „o harababură” instituțională ci singura instituție divino-umană care a schimbat în mod radical viața umanității.

Pentru John Tipei, în concluzie, „cele trei ceremonii” nu sunt trei hirotonii ci niște „ceremonii de trimitere în lucrare”, p. 370-371.

Discutând hirotonia Sfântului Apostol Timotei, autorul consideră că „ipotezele prezentate mai sus nu pot fi demonstrate pe baza datelor conținute în texte”, p. 384. Ca și când textele Scripturii ar fi fost scrise și se pot înțelege…în afara istoriei Bisericii.

Însă care „ipoteze” i se par „implauzibile”? Că hirotonia Sfântului Timotei a însemnat: 1. autoritatea peste mai multe Biserici; 2. că era episcop care hirotonea prezbiteri; 3. că avea o poziție eclesială între prezbiter și episcop.

Însă Tradiția Bisericii îl mărturisește pe Sfântul Apostol Timotei drept primul episcop al Efesului. Lucru pe care Tipei îl neagă în p. 384 a tezei sale: „În cazul în care este amintită hirotonisirea (ordinarea) lui Timotei în Efes, nu putem nici atunci să vorbim despre o hirotonisire (ordinare) în sensul deplin al cuvântului”.

Așa că are rost să îl mai întrebăm pe John Tipei din perspectiva căror date istorice se pronunță, atunci când tot neagă realitățile istorice ale Tradiției Bisericii?! Căci pentru el negația e un viciu de care nu îl mai mustră conștiința.

Însă ce urmărește, de fapt, Prof. Tipei, cel iubitor de răstălmăciri istorice, prin negarea celor 3 trepte ierarhice în secolul I? Urmărește să spună că ierarhia tripartită e o realitate de secol II, când apare „mono-episcopatul”. Numai că Sfântul Timotei a fost episcop în secol I, ca și Sfântul Dionisie Areopagitul, ca și Sfântul Clement Romanul, ca și Sfântul Ignatie Teoforul, ca și Sfântul Policarp al Smirnei…Pentru că episcopatul a apărut în secolul I, ca și diaconatul și prezbiteriatul. Ei slujeau cultul Bisericii și nu erau cu toții Apostoli, așa cum vrea să îi scoată Prof. Tipei.

În p. 396, autorul consideră toate hirotoniile din Faptele Apostolilor drept „acte simbolice”: „punerea mâinilor pentru trimiterea în lucrare și pentru punere în slujbă este în Faptele Apostolilor doar un act simbolic. Nu apare deloc ideea vreunui har care să fie dat o dată cu însărcinarea”.

Și după șirul de negații fără scrupule, autorul își începe concluziile finale în p. 407. Consideră că punerea mâinilor nu este o instituție eminamente creștină ci are la bază „uzanța punerii mâinilor în Vechiul Testament”, p. 410. Iar Sfântul Luca nu ne-a vorbit în Fapte despre hirotonii ci despre „simple ceremonii prin care anumiți creștini sunt însărcinați să îndeplinească o slujbă anume, pentru o perioadă determinată de timp”, p. 411.

Însă pentru a trage astfel de concluzii negative nu era nevoie de o teză doctorală ci de un articol de 8 pagini. Bibliografia se încheie la p. 439.

Iar teza doctorală a lui John F. Tipei este o altă banală rescriere fantezistă a istoriei secolului I al Bisericii. Pentru că eterodocșii de tot felul se chinuie să urâțească istoria Bisericii din secolul I în chip și fel, tocmai pentru că nu fac parte, în mod organic, din Biserica lui Hristos.

Din filme…

În filme, când personajului îi moare cineva drag, i se spune să creadă că acela l-a iubit foarte mult. Adică cel răposat a fost un om bun, care l-a iubit pe cel îndurerat pentru moartea lui. Ce faci însă cu această convingere? Cu ce te încălzește ea pe tine și pe cel adormit?

Nu auzi niciodată – pentru că filmele sunt americane, iar concepția protestantă sau neoprotestantă e în substanța lor – că trebuie să te rogi pentru cel adormit.

Uneori se spune că el e „în cer”, fără ca cei rămași în urmă să Îi adreseze lui Dumnezeu vreo rugăciune pentru el.

Însă a-i învăța pe copii doar să creadă că tatăl sau mama lor i-a iubit, fără ca ei să facă nimic, la rândul lor, pentru ei, nu este un act de egoism? De indiferență față de ei? Nu e o mostră de singurătate lucie?

Ce înseamnă a fi „în cer” pentru un copil? E doar o chestiune de imaginație? E doar o minciună? De unde știm că cei care au murit sunt…în cer? Iar dacă sunt în cer…de ce nu apar referiri exprese despre o viitoare întâlnire cu ei în cer? Ce trebuie să facă copiii, ca, la rândul lor, să ajungă în cer? Ce conține cerul? E un cer cu Dumnezeu și cu Sfinții Lui sau un cer individualist?

Însă filmele îți spun să mergi mai departe. Să îți vezi de viața ta, să nu problematizezi prea mult. Te învață să crezi „plăcut” despre cei morți. Adică să uiți persoana care a plecat de lângă tine.

Filmele te fac să crezi că viața…și moartea sunt probleme „simple”. Că le rezolvi repede. Lacrimile se șterg prea repede. Uiți durerile în câteva imagini.

Însă în viața reală moartea e o realitate bruscă și de care nu mai scapi niciodată.

În viața reală nu-i poți uita pe cei care te-au iubit. Neuitarea lor e tocmai pentru că nu îi poți uita, nu îi poți scoate din tine, pentru că sunt mereu cu tine.

Însă ce fel de oameni sunt cei care sunt convinși că trebuie să uite totul…atât de repede? Ce fel de monștri sunt acești oameni? Cine poate uita pe cineva iubit în mod real?

Lumea civilizată e lumea care uită egoist de repede.

Iar cei care se roagă doar pentru cei vii și nu și pentru cei adormiți ne spun că cerul e „gol”. Pentru că, dacă în cer, acum, nu sunt cei adormiți…nu e nimeni.

A nu avea oameni iubiți înseamnă a nu avea niciun Dumnezeu. Pentru că cine are Dumnezeu are foarte mulți oameni pentru care se roagă. Vii și adormiți…

Ipocritologie

Lucrul nefăcut bine e făcut de impostori. Adică de oameni care pretind că știu ceea ce nu înțeleg. De aceea, orice lucru aiurea, orice lucru fals, orice lucru fără gust e făcut de oameni care nu au nici în clin și nici în mânecă cu lucrul-care-trebuia-făcut.

Și când impostorii conduc, atunci firele de legătură între oameni se rup. Pentru că în locul relațiilor reale din societate apar relațiile false. Și o societate formată numai din relații false e o societate care se auto-falimentează pe fiecare zi.

Un poet trebuie să întâlnească un alt poet pentru ca să scrie poezie sau ca să vorbească despre poezie. Un matematician trebuie să cunoască matematicieni pentru ca să înțeleagă care sunt falșii matematicieni. Un om credincios trebuie să întâlnească oameni Sfinți pentru ca să poată înțelege cine sunt cei care se prefac „sfinți”.

Impostorii au cuvântul…numai când se profită de ei.

Și dacă impostorii stau cu fundul pe autoritate…atunci autoritatea devine o glumă obscenă.

Nu, impostorii nu fac nimic bine!

Totul e făcut de ochii lumi, tras de păr, făcut cu mare greutate. Pentru că totul e anormal

Impostorii vorbesc din ce pot să fantazeze pe marginea temei.

Ei când dorm fac cel mai puțin rău…dar când vorbesc îi umplu pe oameni de nervi.

O societate se descleiază tocmai când impostorii mimează genialitatea. Și când prostul mimează „genialitatea” nu poate ieși decât o oroare.

A studia ipocritologia înseamnă a studia minciuna băgată în seamă. Minciuna cu două picioare…care slujește la înnebunirea oamenilor. La secătuirea lor de încredere, de iubire, de bunătate.

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [7]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.

*

În n. 222, p. 322, autorul citează din Comentariul la Epistola către Evrei al lui Calvin. Iar în p. 326, după ce până acum a minimalizat Botezul sacramental în detrimentul ”botezului cu Duhul Sfânt”, Dr. Tipei spune că „Botezul este, fără îndoială, un ritual de încorporare a creștinului în Biserică”. Însă cum „te încorporează” botezul penticostal, dacă el e gol? El nu aduce nimic, în comparație cu „botezul cu Duhul”.

Autorul nu conexează botezul cu punerea mâinilor, p. 329.

În p. 332, autorul vorbește despre Botez ca despre o luminare dumnezeiască, amintind de faptul că Sfântul Iustin Martirul și Filosoful l-a numit astfel în scrierile sale. Citând 4 locuri în n. 251, p. 332.

Însă tot aici, în p. 332, autorul consideră că termenul de iluminare e folosit frecvent în NT „cu sens metaforic”. Adevărul e tocmai invers: el e folosit cu sens experiențial, pragmatic, mistic și nu metaforic. Pentru că luminarea dumnezeiască nu are loc „o singură dată”, p. 332, așa cum consideră autorul, ci luminările dumnezeiești sunt multiple și prin ele Dumnezeu ne face cunoscute diverse lucruri punctuale.

Poți să primești luminări dumnezeiești atunci când traduci, atunci când scrii, atunci când nu știi un lucru anume, atunci când trebuie să sfătuiești pe cineva, când trebuie să iei o decizie. Și când Dumnezeu ne luminează asupra unui lucru atunci aflăm un lucru care depășește puterea noastră de înțelegere. Pe care îl înțelegem, în mod minunat, într-o clipă, nu ca un urmare a citirii sau a vreunui raționament, ci al unei descoperiri venite din partea lui Dumnezeu.

Autorul însă nu vrea să identifice iluminarea cu Botezul, p. 332-333. Neagă și faptul că prin darul ceresc ni se indică Sfânta Euharistie, p. 333. Pe ce premisă? Pe premisa că darul ceresc trebuie să fie doar spiritual, p. 333. Și de aceea spune că darul ceresc se referă la „darul Duhului Sfânt”, p. 333.

Însă Tipei afirmă acest lucru pentru că separă Botezul de Euharistie. Însă Sfântul Pavel vorbește aici despre Tainele de inițiere ale Bisericii, care sunt cele trei, ca și azi, care se primeau împreună. Cum ar putea fi însă de acord John Tipei cu Sfântul Pavel, când el este într-o „biserică”, care nu are statutul sacramental al Bisericii Sfântului Pavel? Mai pe scurt: Tipei e forțat să nege din Scriptură tot ce nu rimează cu penticostalismul.

În p. 333-334, el ajunge să spună: „în opinia noastră, „darul ceresc” se referă la viața divină împărțită noului convertit”. Prin ce e împărțită, când el nu a primit nimic? O exprimare vagă, care nu are de-a face cu sacramentalitatea Bisericii și care se referă la trăirile personale ale convertitului. Numai că trăirile personale ale unui convertit nu pot înlocui urmările Sfântului Botez în viața sa. La Sfântul Botez are loc sădirea slavei lui Dumnezeu în cel credincios, care nu poate fi înlocuită cu nicio efuziune sentimentală pentru că a ascultat o predică sau a cântat o cântare.

Ce-o însemna pentru Prof. Tipei: „experiență spirituală perceptibilă”, p. 334? Perceptibilă cu ce parte din om?

În p. 335, el are o deducție corectă: „o implicație logică ar fi că punerea mâinilor trebuie asociată nu doar cu primirea Duhului, ci și cu darurile spirituale”. Pentru că în Biserica Ortodoxă, punerea mâinilor de aici e corelativul Sfintei Mirungeri prin care se primește harul Sfântului Duh și daruri dumnezeiești.

Da, „sub aspect funcțional, punerea mâinilor are un rol distinct de cel al botezului”, p. 336! Botezul e urmat de Mirungere și de Euharistie în Ortodoxie. Botezul e distinct dar nu separat de Botez.

Odată cu cap. 6, autorul începe discuția despre hirotonie, p. 345. Și autorul, pe drept, nu consideră hirotonia ca fiind similară ordinării rabinice, p. 349.

Însă, deși a citat, în p. 347, textul din Fapte 6, unde se spune că „i-au așezat înaintea Apostolilor [pe cei aleși pentru diaconat n.n.] și, rugându-se, [Apostolii] și-au pus mâinile peste ei”, în p. 349, autorul spune că „punerea mâinilor este făcută  în Faptele Apostolilor 6 de întreaga congregație”, adică „pe stil penticostal”.

Atunci de ce i-au mai pus înaintea Apostolilor pe cei 7, dacă nu Apostolii i-au hirotonit? Însă Prof. Tipei întoarce textele după cum…trebuie să rimeze cu teologia penticostală, fără să aibă nici cea mai mică mustrare de cugetrescrie istoria.

În p. 350, autorul îi face pe diaconi să fie mai prejos decât leviții vechitestamentari. Pentru că slujba leviților, spune el, avea „un caracter permanent”, pe când a diaconilor „a avut un caracter ad hoc…un aranjament dictat de o urgență”, p. 350. Mai pe scurt: cu un caracter temporar.

Însă diaconatul nu a fost și nu este o treaptă „temporară” în Biserică ci una de drept divin. Și ea a fost dorită de Dumnezeu ca și slujirea levitică în VT.

Pentru Tipei, hirotonia celor 7 din Fapte nu a fost primirea lor în prima treaptă a preoției noutestamentare, în diaconat, ci rânduirea lor pentru „slujirea zilnică a celor nevoiași”, p. 352. Și prin asta, autorul nostru inventează „hirotonia pentru asistență socială”, transformând hirotonia diaconală în oficiu de asistență socială.

Tot în p. 352 autorul spune în clar: „punerea mâinilor în acest pasaj nu indică un oficiu administrativ permanent”. Și prin asta a eliminat, dintr-un foc, preoția diaconală.

Însă Tradiția Bisericii îi numește pe cei 7 Diaconi iar pe Sfântul Ștefan îl numește Arhidiacon și îl recunoaște ca Întâiul-Mucenic al Bisericii. De aceea, cei 7 nu erau „servitori temporari la mese” ci diaconii Bisericii.

La F. Ap. 13, 1-3, autorul ajunge, în mod „implacabil” și „imperturbabil”, la aceeași „concluzie” : hirotonia lor a fost „acțiunea întregii Biserici”. Adică au fost hirotoniți „la grămadă” de către comunitate…„în stil penticostal”.

În p. 356, Tipei îi neagă, în trei cuvinte, apostolatul Sfântului Pavel: „Pavel nu este numit niciodată „apostol”, Luca rezervă acest termen pentru cei doisprezece, ceea ce înseamnă că denumirea de „apostol” din capitolul 14 trebuie interpretată ca o traducere a ebraicului „shaliach”, adică cineva rânduit să ducă la îndeplinire o misiune pe termen scurt”.

Dar de ce trebuie să o interpretăm „pe termen scurt” calitatea Sfântului Pavel de Apostol, când Biserica i-a recunoscut-o dintotdeauna și toate Bisericile cărora el le-a scris l-au recunoscut ca Apostol al lui Hristos? Pentru că nimic nu trebuie să fie permanent la Tipei. Nicio treaptă ierarhică nu trebuie să fie „permanentă”, pentru că în penticostalism nu există preoție sacramentală permanentă ci numai recunoaștere temporară din partea comunității.

Drept urmare, el a creat iluzia că ce se petrece astăzi în penticostalism…s-a petrecut dintotdeauna în Biserică. Iluzia pe care fiecare teolog eterodox încearcă să o creeze fără restricție la pagini. Bat câmpii în stil mare…numai ca adepții să creadă această minciună. Și, se pare, că mulți cred această falsificare nerușinată a istoriei Bisericii.

Lucrurile publice ale mistrețului cu colți de argint

„Mistrețul cu colți de argint” era fugărit de „un prinț din Levant” (p. 7). Prințul, ca orice prinț infatuat, credea că o să-i meargă toată viața matrapazlâcurile. Că huzuririle lui vor fi nesfârșite. Că el poate omorî pe oricine și oricând.

Însă mistrețul (anonim și fără frică) ieși – „un mistreț uriaș” – și cu colții săi de argint „îl trase sălbatic prin colbul roșcat” (p. 8) pe vânător. Îl trase…până îi veni moartea…A se vedea: Ștefan Augustin Doinaș, Locuiesc într-o inimă. Poezii, Ed. Militară, București, 1978, 118 p.

Pentru că orice vânător infatuat își găsește nașul (sau moartea) în colții unui mistreț nu de argint, nici de aur, nici de cupru…ci de carne.

În Premature [2014], el a spus: „viața e cel mai mare bătăuș”. Pentru că viața te bate peste bot…ca mistrețul de argint pe prinț.

Viața te învață ce nu sperai.

Pe când în Divergent [2014], în lumea celor care construiesc utopia segregării oamenilor, a alege în mod asumat este cel mai mare pericol. Un pericol „pe care nu ni-l putem permite”.

Pentru că mistrețul cu colți de pixeli vine și te mușcă de față…când tu stai în fața ecranului, liniștit, cu o cafea în mână și aștepți să citești ceva ca lumea.

Poliția nu se sesizează din oficiu când ești mușcat din online cu ambele mâini.

Cad avioanele ca picăturile de lacrimi…în timp ce „în rețelele de socializare/ morții sunt/ încă vii”.

Cad peste tine evenimente nedorite.

Cad peste tine tone de promisiuni electorale neverosimile.

Cade peste tine vestea, auzită la Antena 3, astăzi, din gura unei prezentatoare, că pauza publicitară e „sfântă”.  Cine „a sfințit-o”?! Nevoia de bani?

El se trezea, de fiecare dată, dintr-un vis erotic. Și mama lui îi spăla rufele de fiecare dată.

Lumea ei nu o lasă să aleagă mai multe lucruri odată ci doar unul singur. Pentru că lumea ei nu e o lume liberă ci o ficțiune socială.

Și exclusivismul e terorist!

Exclusivismul are colți mari, care îți distrug viața prostește. Degeaba. Pentru nimic.

Prințul din Levant a murit în pădure…sau ciuruit de gloanțe…sau aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Prințul din Levant, ca orice parabolă, a rămas scris undeva. Are dosar. Are file rupte. Poate că are mulți complici.

Vor mai cădea și alte evenimente peste noi, în vara lungă și lată a anului de față.

Cei care vor comenta evenimentele vor fi tot la fel de uituci ca și necitirea istoriei.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [4]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ciacalul [Șacalul] își pregătește discursul printr-un exordiu prin care încearcă să prezinte raportul în care se află adevărul și minciuna în această lume:

Vidra, neam cu prepus,
cuvânt fără prepus [presupus/ îndoială] au grăit
și sfat adevărat prietinesc au sfătuit

(ce unde urechile adevărului sint astupate,
acolea toate hrizmurile[1] să par basne).

Însa fietecarile dintre noi,
cu cea stângă numai,
iară nu și cu cea dreaptă
ureche ascultându-l,
nu numai cât că cuvântul
nu ș-au întărit,
ce încă mare grămadă de ură
asupra ș-au grămădit

(că mare scârșnetul roatelor
astupă voroava cărăușilor)

și în loc ce mulțumită
pentru dezvălirea adevărului
i s-ar fi cădzut,
nu numai din țară-și s-au izgonit,
ce încă și din izvodul neamului său s-au lipsit,
și aceasta nu dintr-altă pricină,
precum mi să pare, au purces,
fără numai din vechea
și rânceda pizmăluire.

Iară încăși, oricum ar fi, atâta cunosc,
că toate cu folos voroava Vidrii
și ei în stricare,
și altora spre mai mare
neascultare
și neaședzare
s-au făcut

(că vântul vivorât
sau aerul tare clătit,
tocmit
și frumos viersul muzicăi alcătuit,
de la cât de ascuțitele la audzire
urechi abătându-l,
neaudzit îl face).

Și iarăși /…/
obiciuită ieste minciuna
haina adevărului a fura /…/.

Dară lin suflând
austrul adeverinții
și într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii
descoperindu-să
să arată[2].

adevărul nu se poate auzi acolo unde există multă zarvă din partea acelora care vor să bagatelizeze importanța argumentelor drepte, este un lucru pe care îl va repeta curând Cantemir, punându-l de data aceasta printre sentințele Lupului, în convorbirea sa cu Brehnacea [Eretele] (din capitolul al II-lea al cărții):

În ureche de pizmă îmbumbăcată
și de zavistie astupată,
nici buhnetele căldărărești,
necum line cuvintele filosofești
a răzbate pot [;]

căci mai pre lesne s-ar audzi
voroava [vorba] între ciocanele căldărarilor
decât între multe gloate a varvarilor[3].

Dar la această discuție vom ajunge mai târziu.

Cert este că adevărul nu se aude, așa cum vorba cărăușilor/ căruțașilor nu se mai aude de „scârșnetul roatelor”, nici „viersul muzicăi” de „vântul viforât”. Și mai ușor s-ar auzi cuvântul acolo unde căldărarii bat cu ciocanele arama, decât „între multe gloate a varvarilor”.

Prin varvari, Cantemir înțelege, desigur, pe cei care nu cunosc adevărul sau sunt împotriva lui, barbarie fiind orice minciună și încercare de mistificare – după cum se exprimă și în altă parte: „siloghismul dumisale Corbului în barbara alcătuit”[4].

Și, la adăpostul zarvei multe a gloatelor, al căror, rol, întotdeauna, este acela de a astupa cuvântul adevărului, „obiciuită ieste minciuna/ haina adevărului a fura”.

Iar acela care a îndrăznit a face cunoscut adevărul, „mare grămadă de ură/ asupra ș-au grămădit”, din partea tuturor, pentru că imediat s-a arătat „rânceda pizmăluire” împotriva sa.

„Dară lin suflând austrul adeverinții”,poate dezvălui minciuna ascunsă sub „poalele hainei adevărului”. Îmbrăcată, adică, în veșmintele adevărului, în retorica și argumentația acestuia, deși scopul nu este ajungerea la adevăr, ci, dimpotrivă, deplasarea atenției și abaterea cât mai departe de adevăr.

Concluzia Ciacalului este că Struțocămila „nici pre pământ, nici în văzduh,/ nici în apă și nici în foc/ și așeși, nici undeva loc/ de traiu a avea/ va putea,/ ce doară în a cincilea stihie/ locaș de-și va dobândi (că obicinuită ieste fortuna,/ pre cel ce multe haine poftește a cerca/ și de cele ale sale a-l dezbrăca)”[5].

Urmează, după discursul acestuia, o secvență de dimensiuni mai mari (care se extinde la capitolul următor), demnă de Esop și ai cărei protagoniști sunt Lupul și Vulpea.

Lupul întrerupe șirul polemicilor, pe care le consideră sterile, prin cuvinte cioplite/ și supt pilde oarecum acoperite,/ însă tocmai la țenchiul [scopul] adevărului dusă și nemerite”[6].

Lupul consideră că dezbaterile asupra ontologiei struțocămilești sunt irelevante, fiindcă Vidra s-a exprimat asupra Struțocămilei „fără vreme”[7], iar cei care au polemizat cu Vidra și au condamnat-o, au făcut aceasta din zavistie, „că zavistiia ieste jiganie cu multe capete [hidră][8].

Că mai lesne ieste cineva
o mie de ani în fântânele cătranului
să lucredze
și cu cătran să nu să pice
decât un ceas zavistnicul
cu cela [împotriva] căruia zavistuiește
voroavă [discuție] să facă
și cuvânt pizmos
din gură-i să nu-i iasă[9].

Scopul sinodului, al adunării tuturor viețuitoarelor din cele două monarhii nu era acela de a discuta despre ființa ipohimenului:

că tâmplările precum vin, așe să și duc,
deasupra ipohimenului,
nicicum
ființa-i stricând[10].

Dimpotrivă, cearta e o roată care nu se mai oprește, rostogolindu-se la nesfârșit și distrugând sensul adunării:

Și așe în roată gâlceava întorcându-să,
o clătire [clătinare] nestătută
și neobosită
între toți să va scorni.

Și de ciia [de aici] urmadză [ca] între împărați
nu numai pentru Liliiac scânteile împotrivirii
a scântiia,
ce încă și pentru Fili și Inorog pârjolul mâniii
și pojarul izbândii
a să ațița.

Care lucru, numele adunării fericite
în porecla răzsipei nefericite

fără greș va muta[11].

Remarcăm preocuparea constantă a lui Cantemir pentru a evita risipa nefericită și dezmembrarea adunării.

Ca și Budai-Deleanu, în Țiganiada, dar cu aproape un secol mai devreme, Cantemir identifică sursa tuturor relelor în dezbinarea locuitorilor și în polemicile sterile.

Sigur, e loc aici de multe comentarii, dacă intrăm în istoria propriu-zisă…

Concluzia Ciacalului, spre exemplu, aceea de a o elimina pe Struțocămilă din orice categorie ontologică, rezervând-i doar posibilitatea de a constitui sau a fi parte din al cincilea element, eventual – printr-o ironie cruntă, desigur – dovedește eșuarea în absurd a dezbaterilor.

Însă argumentele și avertismentele Lupului sunt distorsionate prin „dulce otrava” din intervenția Vulpii. Încât mulțimile care ascultă luările de cuvânt, „pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură/ toată a Lupului uitară învățătură”[12].

Și astfel se reiau împunsăturile între vorbitori.

O pasăre care „în monarhiia pasirilor /…/ să cheamă Cucunos [Cuc]ia apărarea stăpânului său, Corbul, și susține superioritatea păsărilor asupra animalelor:

Fi-s-ar cădzut [s-ar cădea], o, priietinilor,
Lupul pildele sale ciobanului să le vândză
și Vulpea prisăcariului bătrân
ciumiliturile să-și arete. /…/

Până când dară, o, pasirilor,
în glogozala
în zădar vă îngăimați
și statul [statutul] vredniciii voastre în samă nu băgați?
Până când vor urla,
vor lătra
și vor scânci jigăniile
și dobitoacele acestea,
carile pururea supt umbra noastră îmblă
și ochii noștri totdeauna
în spinarea lor privăsc?[13]

În mod cert, până la Cantemir, dacă putem spune astfel, limba română nu știa că are asemenea potențe metaforice și poetice.

După Varlaam, Grigore Ureche, Dosoftei și Miron Costin, opera lui Cantemir reprezintă un salt în potențarea expresivității limbii noastre. Cu precizarea că fiecare dintre cele patru nume pomenite anterior a reprezentat, la rândul său, un salt important, în această dezvoltare pe care o putem totuși numi uluitoare, în secolele XVII-XVIII.

Cantemir ar fi putut foarte bine să spună, precum Miron Costin în explicarea intenției poemului său, că a scris această lucrare ca să demonstreze că și în limba română se pot face multe și complexe alcătuiri literare.

Deși Cantemir se plânge că materialul său lingvistic e insuficient, că limba română e brudie [necoaptă], totuși textul său demonstrează că numai brudie nu era limba în care scria el, că aceasta era o limbă matură și aptă de a oferi material pentru structuri literare foarte dificile, atât ca formă, cât și ca înțeles.

Nu neglijăm, desigur, nici efortul deosebit al autorului.

Credem că scopul lui Cantemir a fost atins.

Mai mult, pare că întreprinderea literară a lui Cantemir căuta să arate că limba română era „ca un fagure de miere” (Eminescu, Epigonii) care își aștepta mierea. Adică scriitorii și textele care să aibă cuvenita complexitate și profunzime.


[1] Oracolele, profețiile.

[2] Dimitrie Cnatemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 51.

[3] Idem, p. 87.

[4] Idem, p. 53.

[5] Idem, p. 54.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 56.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 56-57.

[11] Idem, p. 57.

[12] Idem, p. 58.

[13] Idem, p. 58-59.

Page 1 of 10

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno