Emil Botta: masca de histrion [30]

Un poem, Plus și minus, interferează cu mesajul poeziei Altă matematică a lui Nichita Stănescu:

Da, este adevărat,
o lacrimă
și încă o lacrimă,
pe obraji lunecând,
în potire de crin
tremurând,
fac tot o lacrimă,
una singură,
un limpede lac,
o mare lacrimă limpede.

Un copac
și încă un copac,
de tâlhari abătuți
amândoi,
înjunghiați copaci,
îngenunchiați,
la pământ,
fac doi copaci doi,
doi morți neslujiți,
doi morți despărțiți.
– Dar un foc
dacă i-ar bântui,
un foc
dacă i-ar mistui,
cenușa acelor uciși,
a copacilor,
se va contopi.
Într-o îmbrățișare
milosul foc
pe veci i-ar uni.

– Da, este adevărat,
eu nu văzusem
acel foc
și vâlva lui.
În Fizica mea,
elementul foc
nu era, nu era.

La Botta, însă, tema nu este dragostea, ci moartea. Mereu moartea.

Botta e poetul care și-a imaginat moartea în zeci de feluri.

Rotirea de astre ajunge să i se pară un vârtej de corbi, iar apropiata moarte își cerne cenușa subțire pe pleoapele sale:

Astre se rotesc
pe adâncul văilor:
nu-s astre,
sunt corbi
pe adâncul văilor,
în ceresc anotimp.
Dați-mi corbi, liniștea,
liniște, liniștea
cât mai am timp.

Astrele aprind
răzvrătita pădure,
ard cei nalți stejari,
acei crai de ghindă. /…/

Pe pleoape îmi cad
penițele corbului.
Tu, neagră menire,
pe pleoape-mi resfiri
umbra ta subțire.

(Somnul)

Spectrul morții transformă cuvintele în simboluri și enunțurile în apoftegme esențiale:

Muzica sferelor era
după umila părere a mea.
Ceruri cântând,
vitroasele ceruri sunând,
incorporale retorici retorizând
în aerul fără densitate
în extramundana puritate […].

(Iberia)

*

Plop, plop,
am să te spui
cititorilor în stele,
regilor-magilor,
moartelor de multe dinastii,
astrologilor,
caldeenilor,
berzelor-egipțienilor,
să-ți citească din cărțulii
horoscop de plop. /…/

Aici vei petrece,
vei face un stagiu aici,
o penitență aici,
în veștede pagini,
aici în paragini,
în opera mea.
Plop, plop,
cu o mie de pleoape,
o mie de ochi!

(Ruga fericitului autor)

*

Ce lină plutire
pe albastre oglinzi,
ce aer albastru era,
cât cuprinzi!
Și înjura Onelei
și arunca la belciuge
și rechini și recife
intrau în coșciuge.

Tot văzutul
nevăzut se făcea
și totul era,
suferința era
și nu exista.

(Ars moriendi)

*

Mi-au dat de furcă
Inexistența,
vidul absolut,
neantul absolut
absolutul zero,
mi-ați dat de furcă,
voi, Legendari!

Când armăsari
petrecuți prin urechile acului,
când nor de lăcuste
mana holdelor luând,
când incendiu
în lentila în care privesc
la păduri, la relicve,
la brazi-piramide,
pe scoarța bradului încrustând
hieroglife.

(Scrisorile)

*

Ce mi-ai scris de Cetatea înger?
De ce mi-ai spus:
„Cetățile visate sunt în cer”?
De groaza îngerilor,
în somnul de plumb,
în arcanele spaimelor nesfârșite
m-am ascuns. /…/

Era un timp atemporal,
un timp de Haos, de Hades,
în somnul infernal.
Și a fost parcă ieri,
în noaptea ieriului
când ființa imperiului,
ființa Nicăieriului
s-a desființat.

(Nicăieri, din Ultimele poezii)

Îndrăznesc să susțin că pattern-ul poetic se află la Cantemir, după cum am indicat și într-o carte recentă (Studii literare, p. 179-197, 217-227).

Există, în exemplele de mai sus, foarte multe elemente care aparțin unei perspective poetice vechi și pe care Botta le inserează pentru a genera viziunea unei alte lumi, cu care este pe cale să se întâlnească.

Această schimbare de status existențial îi produce însă o panică ireprimabilă. Pentru că el nu mai are stabilitatea în credință a înaintașilor, deși vede că se apropie în mod alert de realitatea pe care aceștia o descriseseră.

O poezie are ca temă lupta lui Iacob cu îngerul, care îl preocupase și pe Nichita Stănescu, dar dezvoltarea ei de către Botta este mai curând în sensul refuzului morții din unele poeme argheziene:

Steaua era pe sfârșite,
stingerea sunase și ea,
cerurile deschise cântau.

Ce știau despre stingere
cerurile,
ce știau
de lacrimi amare?
Ce știe Primăvara
de lăcrămioare?

Și fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia Pierzare.

Și cerurile deschise cântau:
te uită la el, e tot muieratic,
își strigă iubirile
și ce gălăgioase
iubirile sale.

Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale!

Și vine timp crud
și dulce pedeapsă.

Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o față fără față,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.

Și ce țesătură,
ce scriere cuneiforma,
ce misterioasă,
ce țepi de arici
în fluturare hidoasă!

Nu mă lupt cu tine
ca Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă Iacob,
sunt altcineva.

Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept așezate.

A sunat stingerea
și se lasă liniște, liniște.
Și numai cristali
și doar minerale
în spelunca din vale.

(Cu privire la tabloul lui Delacroix: lupta lui Iacob cu îngerul)

Ne amintește de atitudinea lui Arghezi din poemul Priveghere, pe care l-am citat recent.

Spaima de îngerul morții și de situația în care ar putea fi găsit nepregătit pentru moarte („Și cerurile deschise cântau:/ te uită la el, e tot muieratic”…) îl face să încerce să se prezinte sub o altă identitate, purificat de păcatele adunate în timpul vieții petrecute în valea plângerii, „în spelunca din vale”: „Făpturile visului meu/ sunt preacurate”…

Știe că trebuie să se mute din valea plângerii la veșnicie.

Știe că trebuie să aibă făpturile visului preacurate, dacă nu vrea ca îngerul să i se arate cumplit, așa cum spun cărțile bisericești, fapt pe care îl traduce poetic prin: „țepi de arici/ în fluturare hidoasă”.

Și chiar spelunca din vale trebuie să strălucească: „numai cristali și doar minerale”. Sau asta ar trebui să vadă un ochi transfigurat: metamorfoza speluncei/ a peșterii din care nu se vede raza dumnezeiască, într-un loc sclipitor.