Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 4 iulie 2014

Predica Duminicii a 4-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi subliniază valoarea cuvântului [Mt. 8, 5-13] A cuvântului lui Dumnezeu în viața noastră. Pentru că atunci când Dumnezeu a spus ceva nu mai e loc pentru îndoială. Pentru necredință. Ci cuvântul Lui trebuie crezut, ascultat, împlinit.

Iar cine ascultă cuvântul lui Dumnezeu și pe cel al Sfinților Lui acela are cuvânt. Pe cuvântul aceluia poți conta. E om de încredere, pentru că se încrede în Dumnezeu.

Însă cine promite fără acoperire, cine vorbește ca să se afle în treabă, cine promite marea cu sarea și nu face nimic e un om al părerii de sine, e un om leneș, e un om fără cuvânt, fără conștiință.

Iar lui Dumnezeu i-a plăcut credința ecatontarhosului/ a sutașului, pentru că el i-a cerut Domnului: Zi numai cu cuvântul [alla monon ipe logo]! [Mt. 5, 8, GNT]. Centurionul roman s-a încrezut în porunca lui Dumnezeu care dă viață. Și a primit de la Domnul și Stăpânul întregii făpturi vindecarea slugii sale (v. 13).

Tocmai de aceea în ucenicia duhovnicească e nevoie de încredere în Părintele duhovnicesc. Toată creșterea noastră în cunoaștere și în sfințenie se face pe încredere. Dacă crezi că Dumnezeu îl luminează pe Părintele tău asupra a ceea ce îți trebuie, atunci ascultarea de Dumnezeu și de Părintele tău este un tot unitar.

La fel, în familie, a te lăsa condus de tată sau de mamă, de bunic sau de bunică, de frate sau de soră, de cel care știi că te poate îndrepta spre bine, înseamnă a te lăsa ajutat să trăiești înțelept.

Iar ascultarea nu exclude propria conștiință și propriul discernământ, propria noastră experiență, ci acceptă faptul că plusul de experiență al altora e benefic nouă.

În Apostolul zilei [Rom. 6, 18-23], Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre ce înseamnă a fi rob dreptății [dicheosinii] (v. 18). Căci dreptatea lui Dumnezeu înseamnă toată porunca lui Dumnezeu pe care noi trebuie să o împlinim în viața noastră.

De aceea, dacă a fi rob păcatului înseamnă a face tot păcatul, cu nesimțire, cu aroganță, fără evlavie și frică de Dumnezeu, a fi rob dreptății înseamnă a-L iubi pe Dumnezeu împlinind toată dreptatea Sa. Toată voia Sa cu noi. Toată iubirea Lui față de noi.

Dumnezeiescul Pavel insistă pe păcate, pe cele care fac mădularele noastre „roabe ale necurăției și fărădelegii” [v. 19, GNT], pentru ca să ne arate că aceasta era viața noastră fără Dumnezeu. Dar acum, când suntem credincioși Lui, când ascultăm de El, trebuie să ne facem continuu mădularele noastre, ale sufletului și ale trupului nostru, „roabe ale dreptății” [Ibidem] dumnezeiești. Adică pline de har, pline de ascultare, pline de sfințenie.

Lucru pe care ni-l spune în v. 22, unde folosește expresia: „aveți roada voastră întru sfințenie [is aghiasmon]”. Pentru că numai când trăim o viață sfântă avem, de fapt, roade duhovnicești, sfinte. Iar sfârșitul sau împlinirea [telos-ul] vieții sfinte este viața veșnică [zoin eonion] [Ibidem].

Căci, conchide, Sfântul Pavel, „plățile [ta opsonia] păcatului sunt moartea, dar harisma [to harisma] lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Iisus, Domnul nostru” [Rom. 6, 23, GNT].

Și după cum observăm, fiecare păcat este plătit cu moartea…

Cu fiecare păcat nu cumpărăm decât moarte

Pe când toate faptele bune pe care le facem, pentru că sunt făcute cu har, adică cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt o singură harismă, pentru că toate ne umplu de sfințenie.

Și când suntem plini de har, de sfințenia lui Dumnezeu, atunci trăim viața veșnică a lui Dumnezeu. O trăim de pe acum. Suntem plini de ea. De aceea moartea noastră e trecere de la viață la viață. Pentru că și acum suntem plini de viața lui Dumnezeu, pe care, în veșnicie, o vom avea deplin și veșnic.

Și când Pavel spune că trăim viața sfântă „în Hristos Iisus, Domnul nostru” se referă la iconomia mântuirii Lui. Pentru că prin tot ceea ce a făcut Domnul pentru noi ne umplem de viața sfântă.

Însă Sfântul Pavel nu vede viața sfântă doar în relație cu Hristos. Pentru că Hristos nu e niciodată fără Tatăl și fără Duhul Sfânt. Viața sfântă e triadologică pentru că ne umplem de harul Prea Sfintei Treimi. Dar când se referă la Hristos, Sfântul Pavel se referă la întreaga Treime și noi trebuie să știm foarte bine acest lucru.

Ca să fii credibil trebuie să ai cuvânt.

Mărturia adevărată e dată de oameni care sunt plini de curăție și de sfințenie.

În prietenie, în ucenicie sau în căsătorie…relațiile sunt bazate pe încredere.

Însă unde iubirea se viciază, unde iubirea se amestecă cu invidie, cu părere de sine, cu interese meschine, încrederea piere…și oamenii rămân singuri și distanți. Pentru că ceea ce ne-a unit a fost tocmai binele reciproc văzut în noi.

De aceea, Domnul vorbește despre credință ca despre venirea cu încredere la Dumnezeu. Pentru că „mulți vor veni de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam și Isaac și Iacov în Împărăția Cerurilor” [Mt. 8, 11, GNT].

Vor veni…pentru că se vor încrede în Dumnezeu. Se vor încrede în poruncile Lui și în Biserica Lui și în slujitorii Lui. Căci în Împărăția lui Dumnezeu sunt slujitorii lui Dumnezeu, sunt cei care s-au încrezut în El, în toate făgăduințele Lui.

Astfel, eu nu îmi pot închipui creștin ortodox fără dragoste față de toți Sfinții Lui. Față de toate adevărurile lui Dumnezeu. Față de toată istoria Sfintei Biserici.

Nu-mi pot închipui ortodocși care neagă Scriptura, care neagă Tradiția Bisericii, care neagă Tainele Bisericii, care se trezesc, peste noapte, după 2.000 de ani de viață eclesială, că vor lucruri cu totul împotriva vieții și a credinței Bisericii.

Tocmai de aceea și Domnul ne spune, că în timp ce unii vin cu încredere în Biserică, pentru viața cu Dumnezeu, pentru viața sfântă cu Dumnezeu și nu pentru altceva…și nu se îndoiesc de nimic din Biserică, cei care sunt ai Bisericii, prin Botez, trăiesc indiferent față de viața Bisericii. De aceea, ei, „fiii Împărăției, vor fi aruncați întru întunericul cel mai din afară”, „acolo unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” [v. 12, GNT], adică chinurile veșnice ale Iadului.

Și acest cuvânt al Domnului ne vizează pe toți. Pentru că toți, prin Botez, suntem fiii Împărăției lui Dumnezeu. Toți am fost puși pe drumul mântuirii. Dar nu e de ajuns faptul că am devenit creștini sau că, o anume perioadă din viața noastră, am trăit frumos, evlavios…dacă ne sfârșim viața în păcate multe și grele. Dacă sfârșim rău…

Tocmai de aceea, după cuvintele Sfântului Pavel, viața întru sfințenie înseamnă viața bună, bisericească, viața cu Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, viața cu Dumnezeu e o realitate în noi sau nu!

Acolo unde sunt doar vorbele fariseice și nu și faptele credinței, nu e nici slava lui Dumnezeu în noi. Dar în cine se odihnește slava lui Dumnezeu, în cine voiește Dumnezeu, sunt și faptele și cuvintele vieții ortodoxe, ale vieții sfinte, ale vieții duhovnicești.

Să trăim cu bucurie și cu pace și întru sfințenie zilele vieții noastre!

Să nu ne uităm, în primul rând, la ce spun oamenii despre noi și la ce vor oamenii de la noi, ci la ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. La ce face Dumnezeu în noi. La ce vrea El să facem noi.

Pentru că astfel vom vedea cât de vii și de sfinte și de îndumnezeitoare sunt cuvintele și faptele și făgăduințele lui Dumnezeu cu noi. Amin!

Emil Botta: masca de histrion [31]

În câteva poeme, moartea începe cu o privire spre cerul înstelat:

Cer înstelat,
lăicer tremurat,
stelele, ochii de argus.
Urșii Trei Ierarhi
au cântat un canon,
de trei ori au cântat
Kirie Eleison.

(Ingenioaso!)

*

Stelele Ursei stinse erau,
satul arsese
și ursulina se pieptănase frumos.

Nimeni, nimeni ca ea
nici pe departe nu-i semăna.
Vino, Ursulino, în crânguri,
la frunze, la fragi.
…Și privii ochii cei dragi
și ghețarul ochilor mă izbi,
un ghețar de fier mă lovi.

Și mă lovi fără blândețe,
fără iertare,
la bătrânețe.

(Anii mei)

*

Cum începe orbirea?
Iată cum:
la suverane astre
privind cu ochiul liber
și astrele
întorcându-ți indiferente
reci ochii lor,
impenetrabili ochi,
în misticitate

(De l’infinito universo e mundi)

Pentru această direcție a văzului, în literatura română Botta avea, în mod special, exemplele anterioare ale lui Cantemir și Eminescu. Atitudinii tradiționale el îi adaugă neliniștea modernului care nu mai este în stare să lectureze aceste hieroglife.

Universul întreg și chiar propriul parcurs existențial îi oferă semne și sensuri într-o paradigmă pe care nu mai știe să o descifreze.

Lumea e un cod de semne care duce către o concluzie finală, dar pe care nu o poate anticipa și discerne:

„Răspund la numele Cuc,
sunt un subaltern,
pe lume nu am
altă menire,
doar să vă luminez năucindu-vă,
doar să vă fac știută
porunca:
NU RUPEȚI FLORILE!”

Cu migală gravate,
litere moarte, de rară finețe,
din argint și din os,
ca un talisman
la pieptul corbului.
Oh, corb pleșuv, subalternule!
Lumina te-a părăsit,
ești orb, orb.
Nu ești subaltern,
nu ești cuc,
ești un OEDIP al paserilor,
pleșuvule corb!

(Citiți!)

*

De neînțeles,
intraductibile,
nu recunosc
Alfa și Omega mierlelor.
Și dicționare nu am,
unul româno sau franco
sau anglo-mierlin,
cu enluminura în aurul mat
ad usum delphini.

(Prostul)

Asumându-și condiția de modern, se simte totuși un Oedip al poeților

În poemul De l’infinito universo e mundi, pe care deja l-am amintit, pe un ton romantico-baladesc, Botta își face portretul astrului mort, plâns de iubita blondă:

În seara paradisiacă,
grădină între grădini,
în luna de miere
a mierlei,
unei unice blonde iubiri
am spus,
într-o tăcere posacă,
în verva mea
de promoroacă:
sunt un astru! /…/

Mai spune o dată,
geme blonda, plângând,
jelind ca după mort:
Sunt un astru,
am strigat în gând. /…/

Ca o molimă,
plânsul
se va lăți,
se va întinde
în șapte județe.

Ochiul tău sceptic,
ochiul tău plâns,
îmi face rău, blondo,
vântul să-l sece,
acela de pe Rarău,
acela ca plumbul de greu
ce cade
peste noi
și cade și cade.

…Și blonda
plânge mereu
în pristolul nopții,
sub cerești arcade.

Aproape toate lucrurile lumii îi redeșteaptă gândul la moarte. Nu numai cerul înstelat, ci și marea sau ploaia:

O noapte din cer,
noapte ca un val,
noaptea m-a lovit
cu bice de alge.
Soare de coral
m-a încercuit.

(Thalassa)

*

Rara ploaie cădea.
Era o ploaie
de o calitate rară, vă spun,
fină, ultra fină,
de o rară transparență,
de un aer ușor trist,
de un imens rafinament.

Glin, glin,
ploaia rară cădea.
Poate cad tot așa
critalele de Boemia.
Și ele au acest son cristalin,
glin, glin
intrând în pământ,
la împărat de pământ,
la Greul Pământului.

Și viermii
de o strălucire vâscoasă,
viermii
care au dat de mărul cel bun,
glin, glin
sună a lor cantilenă, vă spun.
Și fulgerul cade așa,
încrucișând sabia.

Și clipa dacă mai trece
ca un soare sumbru
voi asfinți,
vai de mine, mort voi mai fi,
fără amintire, fără istorie,
în castelul meu interior
dezbrăcat de glorie,
în pădurea
dezbrăcată de frunze,
cu palid nimb
în întomnarea iluzorie.

(Glin)

Informația livrescă devine, în versurile lui Botta, element încorporat în experiența personală. Iar experiența sau sentimentul personal este aruncat în aer, expulzat în cosmicitate (ca să-l parafrazăm pe poet).

De asemenea, tradiția poetică cultă și cea orală/ folclorică, limbajul familiar și cel pretențios-poetic sau eliptico-simbolic se îngemănează într-un text care are naturalețea lui – în ciuda faptului că e o ingenioasă construcție.

E o partitură poetică pe care mizează și Nichita, în „a doua parte” a carierei lui.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy