Emil Botta: masca de histrion [31]

În câteva poeme, moartea începe cu o privire spre cerul înstelat:

Cer înstelat,
lăicer tremurat,
stelele, ochii de argus.
Urșii Trei Ierarhi
au cântat un canon,
de trei ori au cântat
Kirie Eleison.

(Ingenioaso!)

*

Stelele Ursei stinse erau,
satul arsese
și ursulina se pieptănase frumos.

Nimeni, nimeni ca ea
nici pe departe nu-i semăna.
Vino, Ursulino, în crânguri,
la frunze, la fragi.
…Și privii ochii cei dragi
și ghețarul ochilor mă izbi,
un ghețar de fier mă lovi.

Și mă lovi fără blândețe,
fără iertare,
la bătrânețe.

(Anii mei)

*

Cum începe orbirea?
Iată cum:
la suverane astre
privind cu ochiul liber
și astrele
întorcându-ți indiferente
reci ochii lor,
impenetrabili ochi,
în misticitate…

(De l’infinito universo e mundi)

Pentru această direcție a văzului, în literatura română Botta avea, în mod special, exemplele anterioare ale lui Cantemir și Eminescu. Atitudinii tradiționale el îi adaugă neliniștea modernului care nu mai este în stare să lectureze aceste hieroglife.

Universul întreg și chiar propriul parcurs existențial îi oferă semne și sensuri într-o paradigmă pe care nu mai știe să o descifreze.

Lumea e un cod de semne care duce către o concluzie finală, dar pe care nu o poate anticipa și discerne:

„Răspund la numele Cuc,
sunt un subaltern,
pe lume nu am
altă menire,
doar să vă luminez năucindu-vă,
doar să vă fac știută
porunca:
NU RUPEȚI FLORILE!”

Cu migală gravate,
litere moarte, de rară finețe,
din argint și din os,
ca un talisman
la pieptul corbului.
Oh, corb pleșuv, subalternule!
Lumina te-a părăsit,
ești orb, orb.
Nu ești subaltern,
nu ești cuc,
ești un OEDIP al paserilor,
pleșuvule corb!

(Citiți!)

*

De neînțeles,
intraductibile,
nu recunosc
Alfa și Omega mierlelor.
Și dicționare nu am,
unul româno sau franco
sau anglo-mierlin,
cu enluminura în aurul mat
ad usum delphini.

(Prostul)

Asumându-și condiția de modern, se simte totuși un Oedip al poeților…

În poemul De l’infinito universo e mundi, pe care deja l-am amintit, pe un ton romantico-baladesc, Botta își face portretul astrului mort, plâns de iubita blondă:

În seara paradisiacă,
grădină între grădini,
în luna de miere
a mierlei,
unei unice blonde iubiri
am spus,
într-o tăcere posacă,
în verva mea
de promoroacă:
sunt un astru! /…/

Mai spune o dată,
geme blonda, plângând,
jelind ca după mort:
Sunt un astru,
am strigat în gând. /…/

Ca o molimă,
plânsul
se va lăți,
se va întinde
în șapte județe.

Ochiul tău sceptic,
ochiul tău plâns,
îmi face rău, blondo,
vântul să-l sece,
acela de pe Rarău,
acela ca plumbul de greu
ce cade
peste noi
și cade și cade.

…Și blonda
plânge mereu
în pristolul nopții,
sub cerești arcade.

Aproape toate lucrurile lumii îi redeșteaptă gândul la moarte. Nu numai cerul înstelat, ci și marea sau ploaia:

O noapte din cer,
noapte ca un val,
noaptea m-a lovit
cu bice de alge.
Soare de coral
m-a încercuit.

(Thalassa)

*

Rara ploaie cădea.
Era o ploaie
de o calitate rară, vă spun,
fină, ultra fină,
de o rară transparență,
de un aer ușor trist,
de un imens rafinament.

Glin, glin,
ploaia rară cădea.
Poate cad tot așa
critalele de Boemia.
Și ele au acest son cristalin,
glin, glin
intrând în pământ,
la împărat de pământ,
la Greul Pământului.

Și viermii
de o strălucire vâscoasă,
viermii
care au dat de mărul cel bun,
glin, glin
sună a lor cantilenă, vă spun.
Și fulgerul cade așa,
încrucișând sabia.

Și clipa dacă mai trece
ca un soare sumbru
voi asfinți,
vai de mine, mort voi mai fi,
fără amintire, fără istorie,
în castelul meu interior
dezbrăcat de glorie,
în pădurea
dezbrăcată de frunze,
cu palid nimb
în întomnarea iluzorie.

(Glin)

Informația livrescă devine, în versurile lui Botta, element încorporat în experiența personală. Iar experiența sau sentimentul personal este aruncat în aer, expulzat în cosmicitate (ca să-l parafrazăm pe poet).

De asemenea, tradiția poetică cultă și cea orală/ folclorică, limbajul familiar și cel pretențios-poetic sau eliptico-simbolic se îngemănează într-un text care are naturalețea lui – în ciuda faptului că e o ingenioasă construcție.

E o partitură poetică pe care mizează și Nichita, în „a doua parte” a carierei lui.