Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală

Donald Fairbairn, Ortodoxia răsăriteană din perspectivă occidentală, Ed. Multimedia, Arad, 2005, 283 p.

*

Autorul a început să scrie cartea în 1991, după un an de misiune în Georgia, p. 13, el fiind „protestant reformat”, p. 15, adică calvin. Ediția de față e cea din 2002, p. 16.

„Ortodoxia se concentrează asupra întregului”, p. 25 și accentuează „participarea la viața divină”, p. 26. Mai bine zis: accentuează vederea și experiența slavei Prea Sfintei Treimi.

Însă nu e adevărat faptul că „apusenii și răsăritenii au primit două moșteniri [teologice] complet diferite”, 26. Ci distanțarea apusului de răsăritul ortodox s-a produs odată cu schisma din 1054, când partea romano-catolică, căzută în erezie și schismă, s-a aventurat pe terenul invențiilor dogmatice de tot felul.

Creștinătatea răsăriteană, spune autorul, nu este „monolitică”, p. 27. Dimpotrivă, dacă prin „creștinătate răsăriteană” înțelegem Ortodoxia ea este monolitică/ unitară, în comparație cu „creștinismul apusean” de azi, care e compus din multe facțiuni creștine.

Tradiția Bisericii, p. 33.

„numai Biserica poate interpreta Scriptura în mod corespunzător”, p. 38

„Viața Bisericii este una comunitară”, p. 45. De aceea, „răsăritenii văd sursa teologiei ca fiind viața sau experiența Bisericii”, p. 46.

Pentru autor, Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în secolul „al 6-lea” și nu în primul secol al Bisericii, p. 67. Și tot în aceeași pagină, el spune inepția cum că Sfântul Grigorie Palama ar fi „ajutat la cristalizarea conceptului de Dumnezeu ca lumină divină”, când Sfântul Grigorie a vorbit despre Dumnezeul treimic, aidoma Scripturii și Tradiției, Cel iradiant, Cel viu, Cel plin de slavă dumnezeiască, pe care o văd cei curați cu inima.

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare nu este „cea mai veche și mai lungă dintre Liturghii”, p. 69. Pentru că asta ar înseamna că Sfânta Liturghie nu a apărut în secolul I al Bisericii ci în secolul al IV-lea.

Respingerea lui Filioque are în spatele ei grija de a nu-L transforma pe Dumnezeu într-o idee abstractă, filosofică, p. 93.

O carte obositoare prin falsul ei didacticism. Autorul prezintă lucruri incipiente despre teologia și viața ortodoxă cu aerul că ne spune lucruri „profunde”.

Chip și asemănare, p. 176.

În p. 194, autorul crede că puterea duhovnicească, pentru ortodocși, e „altceva” decât harul sau energia sau slava dumnezeiască. Însă puterea duhovnicească care emană din Sfintele Icoane și din Sfintele Moaște e totuna cu harul, cu slava sau cu energia dumnezeiască a Prea Sfintei Treimi.

Când autorul vorbește despre „Ortodoxia populară” și despre „naționalism” nu ajunge deloc la „distorsiunile” reale, pe care eu, ca ortodox, le observ. Dimpotrivă, el consideră că poporul ortodox „greșește” când crede că Sfinții au în ei harul lui Dumnezeu și că ar trebui să vorbim despre credință „fără vreun recurs” la naționalitatea aceluia care crede. Însă Sfinții sunt plini de har în Sfintele lor Moaște și ne oferă har prin Sfintele lor Icoane și prin tot ce le-a aparținut și nu există om care să se poată dispensa de ce a primit de la neamul și părinții lui.

El a scris cartea pentru „misionarii protestanți” în mediul ortodox, p. 249. Tocmai de aceea ea e falimentară. Pentru că nu urmărește să cunoască credința ortodoxă ci să o minimalizeze și să o nege.