În capitolul al treilea din Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir zidește din condei o cetate de o frumusețe ireală.
Semnificațiile acestui fragment alegoric sunt numeroase și complexe.
Cetatea și împrejurimile sale înmărmuresc cititorul prin bogăția și splendoarea lor paradisiacă. Dar în centrul ei se află templul zeiței Pleonaxis/ Lăcomia, sub scaunul căreia se deschide gura Infernului.
Se consideră că autorul a intenționat să ilustreze Istanbulul din vremea sa, corupția de care era stăpânit, printr-o descriere fantastică, a acestei cetăți a Epithimiei, a Patimei.
La scara înțelesurilor oferite chiar de Cantemir, „Cetatea Epithimiii” înseamnă: „inima, omul lacom sau lumea”.
Semnificațiile depășesc (ca întotdeauna, în această carte) intenția narativă și corespondența strictă cu realitatea istorică.
În opinia noastră, Cantemir reia, în acest fragment, sub o altă formă, polemica din opera sa anterioară, Divanul, în care Înțeleptul rezistă tentațiilor unei Lumi care se autoreprezintă ca paradisiacă, „paradisul” oferit de aceasta fiind, desigur, cel al plăcerilor, într-un discurs desprins din filosofia hedonistă.
Lumea transformă darul Creatorului, adică frumusețea sa paradisiacă, în mreajă pentru prinderea și pierderea sufletului, pentru vecie.
Discursurile polemice, pe această temă, din Divan, sunt înlocuite în capitolul menționat din Istoria ieroglifică, de o largă și foarte sugestivă descriere.
Autorul ne avertizează, de altfel, pe la începutul capitolului, asupra acestor semnificații:
Că lucrurile lumești
cu muritorii așé a să giuca s-au obiciuit,
ca cu cât sint mai deșarte,
cu atâta să pară mai desfătate,
și a cărora începături sint prea cu mare dezmierdări,
acelorași sfârșitul să fie prea cu grele întristări [1].
Și în Divan, cum spuneam, Lumea se autopropunea drept Rai al desfătărilor trupești, în care omul trebuie să trăiască împlinindu-și poftele și fără grijă față de cele spirituale.
Aici nu mai e vorba de o dispută evidentă, în termeni inechivoci, ci de o subtilă alegorie.
Sesizăm însă, între altele, un element constant în atitudinea autorului: dorința de a ilustra cât mai convingător această frumusețe „paradisiacă”, în stare să devină un laț infernal.
Am comentat acest aspect, în legătură cu Divanul, și în alte ocazii, și am atras atenția că au căzut într-o gravă eroare acei exegeți care au ajuns la concluzia că adăstarea și insistența lui Cantemir în a descrie detaliat tentațiile Lumii denotă o intenție ascunsă de pactizare a autorului cu filosofia ei.
Cantemir nu face altceva decât să reproducă, cât mai plastic, un avertisment care a traversat secolele, rostit cu multă vehemență în predica Bisericii, cu privire la puterea de seducție a frumuseților lumești, în stare să corupă o mare mulțime de oameni, ba chiar și sufletele oțelite în virtute, dacă nu sunt cu luare aminte.
Nu intenția unui pact ascuns și pervers o avea în minte Cantemir, întrecându-se pe sine în a zugrăvi splendorile paradisiace ale acestui pământ. Ci semnificația unei atât de grandioase antinomii, pe care o introduce în prezentarea cetății Epithimiei, este aceea că orice frumusețe, desfătare sau tentație ascunde, în această lume, o față întunecată și poate să deschidă o poartă către Iad.
Ne întoarcem la descrierea amintită, asupra căreia ne propunem să aruncăm o privire mai atentă.
Lumea aceasta este ca un alt Eden în care s-a strecurat diavolul, pentru că omul îi dă voie să se ascundă în inima și între gândurile sale.
Nu-a reținut atenția asemănarea de viziune cu Imnele Raiului, ale Sfântului Efrem Sirul, în a concepe arhitectura paradisiacă a cetății pomenite și a împrejurimilor sale.
Remarcăm, de la bun început, structura tripartită a descrierii cantemirene: autorul ne descrie mai întâi peisajele încântătoare care înconjoară cetatea, mai precis „șesurile câmpului aceluia” – adică valea din jurul cetății – apoi cetatea însăși, de la baza deltei (lucrare a Dumnezeirii, adică), și, în fine, templul din mijlocul cetății.
Aceeași configurație tripartită o are Raiul și în prezentarea Sfântului Efrem:
Când a plănuit toate frumusețile, le-a făcut felurite,
ca unele trepte să fie mai înalte și [mai] slăvite decât altele.
Cu cât o treaptă e mai înaltă decât alta,
cu atât mai slăvită e și strălucirea ei decât a celei aflate mai jos.
În acest chip, El a menit poalele [muntelui Raiului] celor de jos, coastele celor aflați la mijloc, iar înălțimile celor slăviți. /…/
Simbolurile împărțirilor din Grădina Vieții
Moise le-a închipuit în Arcă și pe Muntele Sinai;
el ne-a zugrăvit preînchipuirile Raiului… /…/
În mijlocul Raiului, Dumnezeu a sădit Pomul Cunoștinței… [2]
La Cantemir, în centrul cetății se află templul cu înfățișare paradisiacă și conținut infernal. Putem spune că, precum Pomul Cunoștinței, și acesta face diferența între bine și rău, în funcție de alegerea omului, dacă dă curs cupidității sau nu.
Cantemir insistă pe diferențele care există între împrejurimi și cetatea însăși și, respectiv, între cetate și templul din mijlocul ei.
Astfel, câmpul dimprejurul cetății este o grădină edenică[3], dar cetatea în sine – care beneficiază de o descriere fastuoasă – întrece de departe, în splendoare, frumusețea locurilor dimprejur[4].
La fel, templul din centrul cetății era astfel construit, „că toată alaltă a cetății și a orașului făptură, ca zgura lângă aur și ca stecla lângă diamant să asămăna”[5].
Aceleași diferențe structurale sunt menționate și de Sfântul Efrem:
Limba nu poate rosti cum este înăuntrul Raiului,
nu este de ajuns nici pentru frumusețile lui din afară
căci nici măcar podoabele simple ale împrejmuirii lui
nu pot fi povestite cum se cuvine.
Culorile lui sunt vesele, miresmele lui minunate foarte,
frumusețile lui preadorite și desfătările lui slăvite.
Chiar dacă comoara alăturată împrejmuirii lui e sărăcăcioasă,
ea întrece comorile lumii întregi;
și pe cât mai prejos sunt văile lui
față de comorile piscului său înalt,
pe atât fericirea de lângă împrejmuirea lui e mai slăvită și mai înaltă
decât tot ceea ce noi, cei ce trăim în valea de jos, simțim ca fericire. /…/
Miluiește-mă, Doamne al Raiului,
și dacă a intra în Raiul Tău nu-mi este cu putință,
fă-mă vrednic măcar de pajiștea din afara împrejmuirii lui /…/.
Binecuvântat păcătosul care a găsit aici milă
și a fost socotit vrednic să intre în împrejurimile Raiului;
chiar dacă rămâne afară, el poate paște aici prin har[6].
Asemenea, după cum am menționat, „șesurile câmpului” din preajma cetății, la Cantemir, deși sunt edenice, sunt mai prejos de frumusețea uluitoare a cetății înseși.
Dar și descrierea pajiștei dinafara cetății, la Cantemir – descriere care, în cea mai mare parte a ei, este o prelucrare a vedeniilor extatice paradisiace din Viețile Sfinților –, coincide, în anumite detalii, cu ceea ce se spune în aceste imne (după cum am sesizat și cu altă ocazie):
Iară pre șesurile câmpului aceluia,
și pre o parte și pre altă parte de apă,
atâta câmpul cu otavă înverdziia,
cât ochilor preste tot, tot o tablă de zmaragd marée a fi să părea,
în carile tot chipul de flori din fire răzsărite,
ca cum cu mâna în grădină, pre rând și pre socoteală ar fi sădite,
cuvios să împrăștiia,
și când zepfirul, vântul despre apus, aburiia,
tot féliul de bună și dulce miroseală de pre flori scorniia.
Așé cât nici ochilor la privală,
nici nărilor la mirosală
sațiu să putea da.
Iară pre malurile gârlei [deltei]
tot féliul de pomăt roditoriu
și tot copaciul frundzos
și umbros,
de-a rândul, ca cum pre ață de-a dreptul
și unul de altul de departe ca cum cu pirghelul
ar fi fost puși
frumos odrăsliia.
A căror umbri, giumătate pre lină apa Nilului,
iară giumătate pre mângâioasă fața câmpului
să lăsa.
Iară roada pomilor, și la frumusețe și la dulceață,
nici Asiia au vădzut, nici Evropa au gustat.
Căci tot într-același pom mugurul crăpa,
frundza să dezvăliia,
floarea să deșchidea,
poama lega,
creștea,
să cocea
și să trecea,
totdeodată, nici după vremi viptul [roada] îmbla,
ce în toată vremea toată poama și coaptă și necoaptă să afla[7].
*
Ciclul de viață al pomilor din Rai se aseamănă unui colier:
când primele roade sunt coapte și culese,
sunt gata deja cele ce alcătuiesc a doua și a treia recoltă.
Cine a mai văzut vreodată poamele toamnei târzii
atingând călcâiul roadelor primăvăratice…?/…/
Acest sân plin de fructe în toate fazele dezvoltării lor…[8].
În afară de aceste asemănări, ne-a atras atenția și un enunț din Metafizica lui Cantemir:
„preaînțeleptul Adam nu numai punea nume animalelor cerești [constelațiilor], dar și domina [în Rai] chiar peste prea înaltul Lucifer [Luceafăr] și peste celelalte astre”[9].
Sfântul Efrem afirmase următoarele:
Prin știința vădită pe care i-a dat-o lui Adam
și prin care acesta a dat nume Evei și animalelor,
Dumnezeu n-a dezvăluit descoperirile lucrurilor ascunse;
Căci în ce privește acea cunoștință ascunsă,
Începând de la stele în jos Adam era în stare
să cerceteze tot ce este în lume”[10].
În consecință, ne întrebăm dacă opera poetică a marelui Sfânt, teolog, poet și ascet Efrem Sirul, i-ar fi putut fi totuși cunoscută lui Dimitrie Cantemir, având în vedere coincidențele vizionare și interpretative.
Pe de altă parte, se ridică și o altă problemă: dacă nu cumva neobișnuita „prozodie” a textului ieroglific se datorează nu influenței arabo-persane, așa cum s-a propus (sau nu numai), ci (și) imnografiei creștine. Mai ales că unii dintre cei mai mari imnografi (Efrem Sirul, Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma etc.) sunt originari sau trăitori în regiunea Mesopotaniei și Siriei (Damascului), adică în teritorii care, alături de Egipt, au fost focare ale vieții eremitice/ ascetice creștine și care ulterior au fost islamizate. Iar retorica și poezia, ca și muzica arabă, au beneficiat de tradiția considerabilă siriaco-persană, mlădiată între timp de impunerea creștinismului în aceste regiuni, până la invazia arabă.
[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 123.
[2] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, studiu introductiv și traducere de Diacon Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 34-35, 41.
[3] Cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 126.
[4] Cf. Idem, p. 127-129.
[5] Idem, p. 129.
[6] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 45, 51, 93.
[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 126.
[8] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 92-93.
[9] Dimitrie Cantemir, Metafizica [Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago], traducere din latinește de Nicodim Locusteanu, cu o prefață de Em. C. Grigoraș, Ed. Ancora, S. Benvenisti & Co., București, 1929, p. 93.
[10] Sfântul Efrem Sirianul, Imnele Raiului, op. cit., p. 106.
