Frank D. Macchia, Botezați în Duhul. O teologie penticostală globală, trad. de Ionel Mitra, Ed. Casa Cărții, Oradea, 2010, 344 p.

***

Prima parte, a doua și a 3-a.

*

penticostalii „au tânjit să vină o trezire peste „bisericile adormite””, p. 183. Iar cele „adormite”…sunt „altele” decât cele penticostale.

„Biserica devine produsul natural al revărsării penticostale a Duhului în lume”, p. 184. Căci „Botezul în Duhul…nu doar împuternicește și înnoiește poporul lui Dumnezeu, ci a dat naștere poporului lui Dumnezeu”, p. 184.

Familia, în postmodernitate, „nu rezistă la influențele unei lumi impersonale guvernate de instituții capitaliste uriașe”, p. 187.

„Duhul ca legătura de dragoste dintre Tatăl și Fiul”, p. 188, înseamnă teologia lui Filioque, ca în romano-catolicism?

„Biserica considerată [un] domeniu al Duhului”, p. 192-193. „botezul în Duhul are o structură trinitară”, p. 193. „Solitudinea autentică…[cât și] comuniunea autentică…sunt posibile numai în contextul unei relații de încredere cu Dumnezeu”, p. 205.

În p. 233, autorul recomandă penticostalilor să fie „mai puțin” triumfaliști în ideea lor că penticostalismul „restaurează” Biserica primară.

În p. 267, autorul admite (spre surprinderea mea) un mare adevăr istoric: „Biserica Romano-Catolică are un anumit rol „părintesc” în arborele genealogic al Bisericii creștine în lume. Simpla căutare de a redescoperi Biserica Cincizecimii în ploaia târzie a Duhului, într-un mod care ignoră această istorie, este neîntemeiată în opinia mea”.

Mai pe înțeles, ceea ce spune autorul, e că penticostalii nu pot redescoperi Biserica primară în „ploaia târzie” de la 1900 ci ei au la bază teologia Bisericii Romano Catolice. Da, ei, și tot protestantismul, și toate cultele Apusului au la bază teologia romano-catolică preluată într-un mod extremist. Prin reducție. Fiecare și-a ales cât a vrut din ea. Restul: de producție proprie.

Pe cale de consecință, protestantismul și neoprotestantismul ar trebui să facă „eforturi ecumenice” de unire mai întâi cu romano-catolicismul, din care provin, și apoi cu ortodocșii. Pentru că singura noastră dezbatere teologică trebuie să o avem cu romano-catolicismul și nu cu facțiunile desprinse din el.

În ciuda mărturiilor scripturale din Noul Testament [care este scris în secolul I d. Hr. și nu în secolul al II-lea], că preoția are trei trepte ierarhice, autorul spune că „oficiul întreit de episcop, de prezbiter și de diacon a apărut în secolul al II-lea în urma unei evoluții complexe în care aceste categorii erau fluide și interschimbabile”, p. 271.

De ce „vor” penticostalii să fie „fluide și interschimbabile” treptele ierarhice și de secol II? Pentru ca să nu aparțină Bisericii apostolice a secolului I. Să pară „invenții tardive”.

Și pentru că „se folosește” de Tradiția Bisericii după cum dorește, după care se plânge fariseic că nu avem „unitate creștină” în lume, autorul spune că „oficiul de episcop este util, dar nu esențial pentru prezența lui Cristos la constituirea Bisericii”, p. 272. Numai că Sfinții Apostoli nu au găsit episcopatul doar ca pe o realitate „utilă” ci ca pe una constitutivă ierarhiei Bisericii, alături de preoție și diaconat. Și așa e până azi!

Cartea e plină de presupunerea că „botezul în Duhul” penticostal e „o experiență harismatică”, când ea este o experiență demonică. Pentru că Dumnezeu nu dăruie vedenii care să fundamenteze erezii. Același lucru se poate spune, pe baza experienței ortodoxe, și despre „vedeniile” romano-catolice.

Did you like this? Share it: