Poetul nu este însă un descurajat/ un deznădăjduit și nici nu lasă lucrurile la voia întâmplării. Se cunoaște pe sine cine și ce este, se cântărește și se caracterizează cu o cumpănă dreaptă:

Licurici,
aprindeți felinarele voastre!
Acum te văd mai bine acum,
floarea mea,
tu, iubire,
tu, sfiiciune. /…/

Nu-mi spune: mi-e groază!
Dă tăcerii
ce-i al tăcerii,
amarnicul preț al cenușei.

Nu sunt o metaforă,
nimic abscons,
niciun tâlc
în adâncul adâncului.

Doar dorul nebun,
o dulce sălbatecă fiară.

…Acuma
licuricii și-au aprins felinarele!
Oh, de-ar avea un amurg luminat,
de-ar fi ca un susur ferice,
săracul de el,
cerșetorul,
înfioratul meu cântec.

(Încet, lumina)

Versurile reprezintă o caracterizare cu modestie a propriei opere. A fost mânat de un dor fără tâlc, un dor adânc născând poeme care nu au nevoie de o hermeneutică abisală. Un dor de viață și de iubire…

Își dorește o înserare dulce și un „amurg luminat” pentru sine și, implicit, pentru încheierea operei sale poetice.

În Ultimele poezii ne întâmpină aceeași împăcare cu gândul plecării din această lume:

Dintr-o noapte albă,
într-o noapte albastră
să treci pragul,
să treci liniștit
și nu-ți fie teamă
de aripa morții.

Și ai să vezi
nemaivăzute lumini cerești,
luminile ochilor cei îngerești…

Umbră,
săraci ochii mei,
grei de restriște
la pământ căzură.

Melci în tot locul,
melci pe fața pământului
ochii mei au văzut.
Și, din melci ce erau,
melcii uriași s-au făcut.
Și au dat în vileag uriașii
coarne bourești
în aburoasa lumină. /…/
Nu, să nu te aperi.
De rău să nu te aperi,
dar de uriașii,
de bourești coarne,
fiule, nu te apăra.

Dacă ei te-au ales,
dacă Domn iubit,
dacă-n asfințit
așa te-au numit,
lasă-te învins,
tăiat lasă-te:
vei muri fericit.

(Herb)

Le putem socoti viziuni coșmarești sau putem căuta totuși un sens acestor imagini fluide, care se schimbă de la un poem la altul, prin care Botta se pregătește pentru marea trecere, cum ar spune Blaga.

Se poate observa o pendulare între așteptarea celestă și cea infernală. Știe că va vedea ceva diferit de realitatea terestră și nu are vanitatea „apuseană” a încredințării de mântuirea sa, dar nici scepticismul specific ateu, care nu așteaptă să se întâmple nimic după sau dincolo.

Este interesant faptul că își alege același herb ca și Sfântul Antim Ivireanul: melcul. În stema Sfântului Antim, melcul înalță coarnele către o stea, simbolizând smerenia adâncă al cărei țel este  îl reprezintă ajungerea la cele cerești. Din poeziile parcurse, am înțeles înfrigurata privire a lui Botta spre aceeași destinație.

Tot la Antim Ivireanul ne trimite cu gândul și metafora centrală a poeziei Medalion: „m-am spânzurat de gâtul tău/ cu funia de aur/ a pletelor tale./ Și spânzur acum/ de ramura gâtului tău”. Pentru că Antim rostea această declarație: „de gâtul meu spânzură sufletele voastre”[1].

Botta cere însă dezlegare de la femeia iubită, cu sensul de a o îndemna pe aceasta să nu cadă în deznădejde din cauza morții lui: „Binecuvântato, iubito,/ repede să treci/ prin codrul deznădejdii,/ nu cumva să te ajungă/ delirantul,/ viscolul rău./ Și medalionul aruncă-l [pe sine însuși, adică]/ și dezleagă-l [de tine] pe robul tău [pe robul iubirii tale].

Cu toate acestea, nu putem nesocoti importul metaforic din opera antimiană.

Un alt poem, Marea, îl actualizează pe Dosoftei – autorul unei excepționale metafore, în Psaltirea versificată, prin care asimila imaginea mării despicate cu cea a unei păduri foșnitoare (Ps. 105, 31-35) (a se vedea cartea noastră, p. 184-185, în care semnalam faptul că această imagine a trecut în poezia lui Ion Pillat și Adrian Maniu):

Abia se trezeau din adormire,
legănarea de frunze abia începea,
clocotitoarele valuri ale pădurii
loveau digul pieptului meu,
talazuri creșteau.

Ce mare furioasă! Și valurile
ce sălbatece creste aveau.

Tu, Dimineață, Zeiță
frumoasă cum nu știu a spune,
nu-mi da nici boarea prielnică,
nu-mi da nici vântul prea lin
pe marea pădurii.

Nici busola și nici crucifixul
nu-mi da.
Nici țărmuri nu vreau,
nu vreau să ajung undeva.
Doar uitarea,
de mine să uit,
să mă pierd
pe clocotitoarea, marea pădurii.

De altfel – tot în legătură cu literatura română veche – acest volum mai cuprinde  alte două poezii cu subiecte extrase din Letopisețul lui Grigore Ureche, cu titluri grăitoare: Bocetul al lui Ion Vodă Armanul mai numit și cel Cumplit și, respectiv, Misail Călugărul și Simion Dascălul. În ultimul dintre ele este evocat și Cantemir, cel care, ca și Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, a dezaprobat cu vehemență basnele celor doi interpolatori, calomniatori ai neamului lor:

„Să tot fii Principe/ și să scrii, să scrii/ la mescioara de cedru/ așa cum scria Cantemir:/ „Vai vouă Misaile,/ tristeți și bureți…”/ Oh, stinge-s-ar soarele/ și se stinse el./ Și înserarea îmi cade în cap/ și smulg cap nebun de pe umeri,/ dau cu el de pereți,/ vai vouă, tristeți și bureți./ Și târziu s-a făcut/ și târziu/ dat îmi este să știu/ cum o aduse, vorba,/ despre voi/ princiarul Moldav. /Ce fel de călugăr ești Misaile?/ Ce hram porți Misaile?/ Și cum ești?/ Slab [de] înger ori duhul cu doaga sărită?/ Și tu Simioane Dascăle/ ce mutră ai?/ Ce isoane ții tu/ Simioane?/ Voi sunteți fum,/ vai vouă, fum./ Nicidecum Atleții lui Dumnezeu,/ Spionii lui Dumnezeu, nicidecum./ Voi sunteți, vai vouă,/ vânzarea neamului vostru”

Se pare că vechile scrieri ale literaturii noastre medievale erau în atenția poeților moderni, în ultimele decenii ale secolului trecut, dorindu-se nu numai recenzarea istoriei, ci și recuperarea valorilor expresive/ poetice ale unor opere care, o vreme, au fost puse în acoladă, cel puțin de o anumită ideologie…


[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 28.