Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [1]

John F. Tipei, Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană, Ed. Cartea Creștină, Oradea, 2002, 439 p.

*

Publicată în „Seria Teze” a editurii, unde se publică teze doctorale și disertații de master neoprotestante, p. 5.

Din Cuprins aflăm că cartea de față e compusă din Prefață, Abrevieri, un capitol introductiv și două părți. Prima parte are două capitole iar a doua: 4. După care: Concluzie și Bibliografie, p. 7-13.

Din Prefață, aflăm că e teza sa doctorală, susținută în Anglia, la University of Sheffield, p. 15.  Și prin „punerea mâinilor” autorul vorbește despre Preoție din perspectivă penticostală.

Conducătorii tezei: Ralph P. Martin, Stephen D. Moore și Loveday C. A. Alexander, p. 16. Traducătorii din engleză în română: Iulian Iacob și Ciprian Terinte, p. 16. Are cinci copii, p. 16 și soția: Rodica, „cel mai bun prieten al meu și adevărat tovarăș de viață”, p. 17.

*

Abrevierile, p. 18-23. Capitolul introductiv începe în p. 25.

În p. 29, autorul spune gogomănia cum că „Duhul Sfânt era conceput de creștinii primari ca o substanță eterică”. Cine a spus? Unde? Pentru cine nu știe ce înseamnă…eteric.

Și pentru că „ar fi fost o substanță eterică/ volatilă”, autorul conchide pe urmele lui Johannes Behm, că „primirea Duhului era [văzută de „primii creștini” ca] un act fizic prin care substanța Duhului (Pneuma-Stoff) pătrundea în corpul uman”, p. 29. Însă ai astfel de opinii materialiste despre experiența harului dumnezeiesc…numai și numai dacă nu ai de-a face cu ea.

Cum să fie o substanță materială volatilă/ eterică/ un abur…harul dumnezeiesc, când el este energia  necreată îndumnezeitoare a Prea Sfintei Treimi? Și care „creștini primari” ar fi putut să spună că harul e material, când, la rugăciunea lor, se cutremura clădirea unde se aflau și ei se umpleau de slava lui Dumnezeu?

În aceeași pagină 29, autorul vorbește despre botezul în apă ca despre un botez „real” iar despre „cel în Duhul” ca despre un botez „imaginar”. Însă vederea extatică este o vedere reală dumnezeiască a slavei lui Dumnezeu, pe care o pot avea doar ortodocșii care s-au curățit de patimi și s-au umplut de slava lui Dumnezeu, pe când, ceea ce penticostalii numesc „botezul în Duhul” e, de fapt, o posedare de demoni. O umplere a lor de o falsă spiritualitate, pe care ei, din păcate, o consideră „o harismă dumnezeiască”.

Pentru luteranul Behm, punerea mâinilor/ hirotonia în NT era „un simbol eficient (symbolum efficax)”, p. 29 și nu o Sfântă Taină. Însă autorul se desparte de Behm în două puncte, spunând că „Duhul Sfânt nu trebuie identificat cu darurile sale” iar „ordinarea [penticostală] acordă χαρισμα(τα)” dar „această abilitare este un aspect secundar al scopului real și al efectului ordinării”, p. 30.

Da, darurile dumnezeiești nu pot fi confundate cu persoana Duhului Sfânt, Care le dăruie, însă ordinarea penticostală nu are nimic de-a face cu Preoția. Ea nu acordă nimic dumnezeiesc celui ordinat. E goală de conținut. La fel sunt toate „Tainele/ Sacramentele” din afara Bisericii.

Joseph Coppens considera că „hirotonisirea conferă atât slujba, cât și harurile speciale ale Duhului”, p. 31.

Da, acest lucru se petrece prin hirotonie, dar numai în Biserica lui Hristos, în Biserica Ortodoxă. Prin hirotonie primești puterea de a sluji în Biserică, pentru că primești harisma Preoției.

David Daube considera că „hirotonisirea lui Timotei de către Pavel a fost de fapt una rabinică” și nu eclesială. Însă cum l-ar fi hirotonit Pavel pe Timotei în preoția rabinică, când el se dezisese de credința evreiască?

În p. 38, autorul ne mărturisește că va căuta să arate în această carte, faptul că în Sfânta Scriptură, prin punerea mâinilor, se desemnează „transmiterea a ceva pozitiv sau negativ de la persoana care își pune mâinile către persoana pe[ste] care sunt puse mâinile”.

Pentru demersul său teologic, autorul va apela la metoda istorico-critică, p. 38 sau istorico-gramaticală, p. 39, prin care va „reconstitui” lumea din spatele textelor, p. 39.

*

Partea întâi începe în p. 43.  Și are titlul: „Contextul istoric al punerii mâinilor”. Din p. 45 începe cercetarea problemei în VT.

Și găsește 7 contexte în care apare punerea mâinilor: 1. binecuvântare, 2. vindecare, 3. jertfele de mulțumire, 4. Ziua Ispășirii, 5. consacrare, 6. învestire ca succesor, 7. pronunțarea sentinței asupra unui hulitor, p. 45.

Ca act de binecuvântare: Fac. 48, 14, 17, 18, p. 47.

„Mâna dreaptă ca…simbol al puterii și al biruinței”, p. 47.

În p. 51, autorul consideră că „traducătorii LXX au conceput punerea mâinilor [peste locul afectat de lepră] ca pe un act de exorcizare: και αποσυναξει το λεπρον, și lepra va fi alungată”.