Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [1]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Neobișnuita poezie a textului cantemirean – despre care am avut prilejul să discutăm de multe ori – este relevabilă atât în Divan, cât și în Istoria ieroglifică.
Ne oprim, pentru demonstrația de față, la cea de-a doua dintre operele lui Dimitrie Cantemir, dat fiind caracterul ei poetic mai bine precizat decât în prima lucrare, atât la nivel sintactic (prozodic?), cât și structural.
Cantemir ar putea fi situat, ca și Nichita Stănescu, între poesis și poiein…iar balanța poate înclina mai mult într-o parte sau alta.
În ceea ce privește poezia indicată de însăși sintaxa frazei, am făcut deja efortul de a o pune și mai bine în lumină[1]. Direcția din care a primit sugestia pentru acest tip de scriitură rămâne în continuare un subiect de cercetare.
A venit timpul să ne ocupăm și de partea mai substanțială și mai complicată a problmei, și anume să discutăm despre caracterul poetic intrinsec al multor pasaje ieroglifice, analiză care ne poate oferi o idee mai conturată despre conștiința auctorială, poetică/ literară a lui Dimitrie Cantemir.
Despre intențiile autorului, compunând această complexă operă literară, am mai discutat[2] și poate că vom ajunge să expunem o concluzie mai bine argumentată la finalul studiului nostru.
Așadar, începutul istoriei și adunarea soborului celor două monarhii îi prilejuiește lui Cantemir primele pagini de poezie:
Adunarea dară a cestor doaî monarhii
și orânduiala a cestor doaî soboare
într-acesta chip după ce să orândui
și să tocmi,
dintr-îmbe părțile
cuvânt mare
și poruncă tare
să făcu,
ca olăcari cu cărți în toate părțile
și alergători în toate olaturile
să să trimață,
ca prin toate țările și orașurile
crainicii strigând,
de această mare a marelor monarhii adunare,
tuturor în știre să dea
și cu de-adinsul iscotind,
să poată cunoaște de ieste lipsind
vreun chip din vreun feliu
din duhurile purtătoare
și de nu să află cu toții la această a tuturor adunare
și de obște împreunare.
Așijderea îngrozături
și înfricoșeturi
să să dzică porunciia
unuia ca aceluia,
carile la acel sobor a să obști
ar tăgădui
sau alt feliu de pricini
spre apărare ar scorni
și celuia ce cât de puțin în ceva
împotrivire ar arăta,
plata cu pedeapsa morții
și cu prada casii
i să punea.
Aședară,
cu cuvântul deodată și porunca li să pliniia
și precum s-ar dzice cuvântul,
deodată cu gândul
pretiutinderile și pre la toți sosiia
(că vestea aspră
tare pătrunde urechile
și inima înspăimântată
îndată simte sunetul)
de vreme ce
de alergăturile iuților olăcari
și de tropotele picioarelor
a neobosiților alergători
toată pulberea de pre toată calea,
în ceriu să râdica.
Toate văile adânci
de tari strigări
tare să răzsuna,
toate a munților înalte vârvuri
de iuți chiote
și groase huiete
în clipă să covârșiia
și toți câmpii pustii și necălcați
de groznice strigări
și de fricoase lăudări
să împlea.
Nu era
dară, nici să putea afla
ureche în văzduh
și pre pământ carea,
de strașnic sunetul veștii
și de groznic cuvântul poruncăi
aceștiia,
să nu să sfredelească;
nu era,
nici să afla
într-aceste doaî stihii
dihanie,
carea de vârtutea și puterea învățăturii aceștiia
cu mare frică,
cu neîncetat tremur
și cu nespusă groază
să nu să clătească
(că cu cât vestea oțărâtă
mai de năprasnă vine,
cu atâta mai mare tulburare
și grijă scornește).
De care lucru într-alt chip a fi
nu putu,
fără numai cu toatele
deodată, cu cuvântul,
porunca cu fapta pliniră
și la locul însămnat
și sorocul pus
să găsiră.
Aședară,
a marilor acestora împărați poruncă
tot deodată și dându-să
și plinindu-să,
toate jiganiile uscatului
și pasirile văzduhului
în pripă să adunară,
și fietecarea după chipul și neamul său,
la ceata monarhiii sale să alcătuiră[3].
Ne pregătim, după aceste rânduri, pentru o adevărată poveste fantastică sau pentru un basm în versuri.
Ordinul împărătesc călătorește „precum s-ar dzice cuvântul/ deodată cu gândul”.
Și „cu cuvântul deodată și porunca li să pliniia”.
Încât viețuitoarele celor două împărății, a Vulturului și a Leului, se strâng la un loc cât ai clipi. Chiar mai repede…
Cantemir băsmuiește într-un mod care face fabulația evidentă.
Însă basmul său e mai complicat decât pare. Pentru că el urcă faptele, aluziv, ad origine. La originea lumii.
De fapt, despre caracterul arhaic/ protoistoric al întâmplărilor ne avertizase de la bun început. Început care ne trimite la cunoscutul illo tempore:
Mai dinainte decât temeliile Vavilonului a să zidi
și Semiramis într-însul raiul spândzurat
(cel ce din șepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi
și Evfrathul între ale Asiii ape vestitul
prin ulețe-i a-i porni,
între crierii Leului
și tâmplele Vulturului
vivor de chitele
și holbură de socotele
ca aceasta să scorni[4].
Însă Cantemir e un autor cult, care doar apelează în mod ingenios la un tipar legendar sau fantastic. Cu toate acestea, se poate spune că îl anticipează pe Eminescu sau pe Creangă.
Sigur, se poate susține că la mijloc se află dorința evidentă a autorului de a stârni confuzie și de a oculta faptul că urma să istorisească evenimente reale într-un veșmânt fabulistic.
Însă această dorință de a-și masca istoria nu se potrivește cu descifrarea pe care el însuși a indicat-o la Scară (și care urmărește chiar o dezlegare în sens strict istoric a evenimentelor) și nici cu subtitlul cărții: Istoria ieroglifică (adevărată […] de vrednicie a să crede scriitoriu[l], foarte pre amănunt însămnată…).
Cineva chiar a propus că ar fi de crezut ca Istoria ieroglifică să fi circulat, pe vremea autorului, în Moldova, fără această Scară…
Istoria lui Cantemir conține însă totdeauna un subtext, pe care narațiunea propriu-zisă nu îl dezvăluie și pe care Scara nu îl sugerează.
Un subtext înseamnă un alt text, cu semnificații uneori paralele față de curgerea normală a „romanului” (așa cum a fost considerată Istoria ieroglifică).
Înseamnă o a doua istorie care se derulează în mod nevăzut, tainic, într-o altă dimensiune a cărții.
În cazul textului pe care l-am citat mai sus, indiciile presărate de Cantemir trebuie căutate cu atenție.
La începutul Scării, Cantemir ne spune că Leul reprezintă „partea moldovenească”, iar Vulturul „partea muntenească”.
Însă Leul și Vulturul au și alte semnificații, pe care autorul le deosebește de primele astfel:
Vulturul ceresc = „Dumnădzău-Părintele”;
Leul ceresc = „Iisus Hristos, Mântuitorul lumii”. Iar „Dumnădzău- Fiul” mai este numit și Taurul ceresc.
Sunt simbolurile biblice cunoscute[5] (le amintește și Arghezi în Flori de mucigai[6]):
Și, deși în începutul cărții sale, autorul însuși pare a ne orienta către o altă deslușire a numelor Leului și Vulturului, aceasta nu este unică.
Pentru o înțelegere pur istorică a relatării, ne încurcă o afirmație repetată a autorului: „cu cuvântul deodată și porunca li să pliniia”; „deodată, cu cuvântul, porunca cu fapta pliniră”; „a marilor acestora împărați poruncă tot deodată și dându-să și plinindu-să”.
Această precizare nu există nici măcar în basme, unde se află comparația binecunoscută a deplasării ca vântul și ca gândul – despre care am mai vorbit în alte situații și care are tot origine biblică.
Împlinirea însă a unei porunci fără a exista nicio distanță temporală între porunca propriu zisă și înfăptuirea ei este o precizare teologică/ dogmatică, care privește geneza lumii sau, în general, modul de a acționa al lui Dumnezeu.
Lumea a fost adusă întru existență la porunca lui Dumnezeu, situație în care cuvântul/ porunca Sa a coincis cu venirea întru ființă a ceea ce El a dorit să existe.
Adunarea sau soborul viețuitoarelor (a păsărilor și a animalelor), din istoria cantemireană imită acea adunare/ sinagoghi primordială (Fac. 1, 9: sinahtito/ să fie adunate, LXX).
Atunci, la începuturile lumii, s-au adunat apele de pe fața pământului, la cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca atât pământul, cât și apele să odrăslească viață din ele: din apă au ieșit păsările și viețuitoarele trăitoare în mediul acvatic, iar din pământ toate animalele care trăiesc pe el (cf. Fac. 1, 20-25).
Adunarea devine astfel corelativul aducerii la viață.
De asemenea, poate să semnifice unitatea primară la care Cantemir ar fi dorit să ajungă cele două țări românești: Valahia și Moldova.
Totodată, porunca împăraților nu poate fi ignorată, pentru că sfredelește urechile celor din văzduh și de pe pământ și „inima înspăimântată îndată simte sunetul”.
Avem de-a face cu o auzire și o simțire metafizice, mai presus de receptarea obișnuită.
[1] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/tag/istoria-ieroglifica/.
[2] Idem:
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/09/26/de-ce-a-scris-cantemir-istoria-ieroglifica/.
[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 30-31.
[4] Idem, p. 26.
[5] Sursa imaginii:
http://ocawonder.com/2011/09/15/iconography-and-pornography-two-competing-worldviews/.
[6] A se vedea: