Prima parte…și a doua.

*

Domnul făcea atât vindecări cât și exorcizări, p. 211.

În cazul femeii cu duh de neputință, autorul consideră că nu era demonizată, p. 213-214. Însă duhul de neputință e tocmai demonul care producea acea boală falsă.

Domnul Își folosește saliva pentru a vindeca în Mc. 7, 33; 8, 23 și In. 9, 6, p. 220.

Basmalele și șorțurile Sfântului Pavel și umbra Sfântului Petru, p. 225-228.

Autorul discută toate aceste vindecări dumnezeiești fără să pună în relație harul dumnezeiesc, care ieșea din Sfinți, cu materia, care se transfigurează prin har.

În p. 231, autorul spune că nu știm cum au fost „ordinați” [termenul corect e hirotoniți, căci de aceea vorbește autorul despre „punerea mâinilor”] prezbiterii Bisericii secolului I și nici „natura darurilor spirituale pe care le-au primit la ordinare”.

Însă el, ca penticostal, nu știe. Dar eu, ca ortodox, care trăiesc în Tradiția Bisericii, știu ce înseamnă hirotonie a preotului și ce se petrece cu tine când ești hirotonit. Iar și atunci, ca și acum, Sfinții Apostoli sau episcopii hirotoniți de Apostoli, i-au hirotonit în treapta preoției pe preoți/prezbiteri și pe diaconi în treapta lor.

În p. 232, autorul, total neștiințific, transformă pe prezbiterul secolului 1 în…pastor penticostal. Pentru că el spune că „prezbiterii [secolului I al Bisericii] acționează ca reprezentanți ai bisericii locale”, fiindcă „rolul „prezbiterilor” era asemănător cu cel al pastorilor din ziua de astăzi”.

Numai că prezbiterii nu erau aleși și hirotoniți de către comunitatea celor credincioși ci de un Apostol sau de un episcop hirotonit de Apostoli. Prezbiterii Bisericii primare, ca și cei de azi, nu sunt „pastori, aleși de comunitate, pentru un mandat de 4 ani, din care pot fi revocați oricând” ci membrii ai ierarhiei Bisericii pentru toată viața, aleși și hirotoniți de către episcopi, prin care s-au umplut de harisma Preoției. De aceea, preoții Bisericii slujesc prin puterea și harul primit la hirotonia lor, ei fiind oamenii prin care Dumnezeu lucrează în Biserica Sa la mântuirea oamenilor.

În p. 233, autorul neagă Taina Sfântului Maslu. Pentru că, în Epistola Sfântului Iacov, spune el, „înțelegerea sacramentală a ungerii cu untdelemn este discutabilă”. De ce? Pentru că, în teologia penticostală, nu există noțiunea de Sfântă Taină sau de sacramentalitate. Tocmai de aceea punerea mâinilor, folosirea salivei de către Domnul, folosirea untdelemnului în vindecare nu sunt văzute ca medii prin care se transmite harul dumnezeiesc.

Autorul neagă orice sacramentalitate în Scriptură pentru că mintea sa e setată pe această negație. Neexistând noțiunea de experiență sacramentală/ sfințitoare în gruparea sa religioasă, munca sa de cercetare e bazată pe o preconcepție. El nu studiază Scriptura ca să înțeleagă ce stă în spatele actelor prin care Domnul și Apostolii au vindecat ci el simulează cercetarea, pentru ca să ne spună, în concluzii, ceea ce „știa” de fapt: că „nu există sacramentalitate” în Scriptură.

Bineînțeles, tot demersul său exegetic e lovit de nulitate, pentru că el vrea să își „definească” preconcepția. Însă eu citesc teza sa doctorală nu pentru că nu știu că tot complexul său de explicații stă în aer, nu are fundament, ci pentru că mă interesează care sunt falsele sale argumente pe baza cărora dorește să își „afirme” ideologia penticostală.

Da, e o pierdere de timp…dar din care înveți mecanismul prin care acești oameni falsifică adevărul Scripturii. Mecanism pe care l-au învățat, la timpul lor, toți Sfinții Părinți ai Bisericii, care au studiat și au scris împotriva ereziilor. Iar cărțile patristice care tratează, pe larg, diverse erezii, dovedesc acest fapt: Sfinții Părinți le-au urmărit, în mod atent, „zbaterile” interioare și au înțeles patimile care stau la baza teologiei lor nefaste.

Până acum, pe scurt, John Tipei ne-a spus că „nu există” sacramentalitate în Scriptură, implicit nici în Biserică, și că pastorul penticostal de acum „seamănă leit” cu prezbiterul Bisericii primare.

De aceea, în p. 234, untdelemnul trebuie interpretat „simbolic” și nu harismatic. Adică nu trebuie văzut, ne spune autorul, ca un mediu plin de har după sfințirea lui în Taina Sfântului Maslu ci ca un act „fără conținut”.

La „consacrare”, spune autorul, „untdelemnul Îl reprezintă pe Duhul Sfânt în rolul Său de Dătător de viață”, p. 234. Însă a-L reprezenta, pentru autor, înseamnă „a-L simboliza”. Mai pe scurt: untdelemnul sfințit nu e pentru autor mediu al harului ci doar simbol al slavei dumnezeiești. Lucru pe care îl reafirmă în p. 235: „este foarte probabil ca pentru Iacov untdelemnul să fi simbolizat prezența lui Dumnezeu și disponibilitatea puterii Lui de vindecare, reliefând, poate, rolul Duhului Sfânt ca agent al vindecării”.

Citează pe Origen în p. 235 și, cf. n. 252 din p. 235, e vorba de Omiliile la Levitic.

Însă, fără să apeleze, în mod extins, la Tradiția Bisericii, și printr-o interpretare confesională a Scripturii, autorul „emite” (pentru că nu trage concluzia…ci o știa de mai înainte) concluzia: „Datorită faptului că nu dispunem de dovezi suficiente, nu putem demonstra asocierea punerii mâinilor cu ungerea cu untdelemn în practica Bisericii primare”, p. 235-236. Însă…„o astfel de asociere este foarte probabilă”, p. 236.

Însă cum se face că „știe” că prezbiterul de secol I „era” ca…pastorul de secolul 21, dar când e vorba de acte sacramentale autorul lucrează doar cu probabilități? Și cu toate că autorul cunoaște faptul, că Biserica primară avea ierarhie sacramentală, avea Sfinte Taine, avea cinstirea Sfinților și multe alte lucruri, ca și cea de azi, totuși el „conchide” că penticostalismul „e aidoma” Bisericii primare.

De unde cunoaște cum arăta Biserica? Din cărțile Sfinților Părinți care au ajuns până la noi. Pentru că nu cred că îl  știe doar pe Origen…

Însă, după ce a bătut moneda simbolismului actelor liturgice, în finalul capitolului spune: „Vindecarea ține de harul divin și ilustrează puterea suverană a lui Dumnezeu”, p. 237. Însă a ținut departe harul divin de materie, când a vorbit de salivă și de untdelemn, pentru ca să facă din har singurul exponent al vindecării. Pentru că preconcepția penticostală susține: „harul nu lucrează prin materie ci independent de ea”.

Numai că Domnul și Apostolii Săi au lucrat și prin materie la vindecarea omului, nu numai prin cuvânt sau prin atingerea de ei și de hainele lor. Tocmai de aceea se insistă pe saliva + pământ = tină, pe puterea care iese din El, pe atingerea de Apostoli: pentru ca să se prezinte trupul uman și materia ca medii de transmitere a harului. Pentru că oamenii care se îndumnezeiesc sunt plini de har și de aceea transmit și altora ceea ce au în ei înșiși de la Dumnezeu.

Care sunt pentru autor „scrierile post-apostolice”?, p. 238.

În concluziile din p. 241, deși a exclus sistematic până acum, prin ideea simbolizării, toată activitatea sacramentală a Scripturii, autorul subliniază: „Faptul că vindecările sunt atribuite destul de des credinței [celor vindecați n.n.] nu trebuie interpretat ca o excludere a ideii transferului de putere prin contact fizic”. Și se ferește să o numească: putere dumnezeiască sau harică.

De ce? Pentru că „trupul lui Isus a fost o sursă de putere care putea fi eliberată fizic”, p. 241. Accentul nu cade pe ce fel de putere avea Domnul ci pe faptul că este eliberată fizic.

Un ortodox nu are probleme în a vorbi despre divino-umanitatea persoanei Domnului și nici despre cele două lucrări și două energii ale persoanei Sale, fundamentate dogmatic la Sinodul VI Ecumenic, din care rezultă, că Fiul lui Dumnezeu întrupat vindecă prin slava Sa toată boala și toată neputința. Însă un penticostal se pare că are probleme să spună că puterea dumnezeiască, care ieșea din Domnul, era slava Sa, comună Prea Sfintei Treimi și că ea nu era „eliberată fizic” ci duhovnicește.

Cum să fie eliberată „fizic” slava lui Dumnezeu cea necreată? Slava lui Dumnezeu atinge în mod dumnezeiește pe om și îi vindecă sufletul și trupul. Dar atinge în mod  dumnezeiește pe om slava Lui, ieșind din trupul Domnului dar și din tot ceea ce El atingea. Sau apostolii Lui atingeau.

Materia nu este potrivnică harului pentru că materia se transfigurează prin har. Toate se umplu de sfințenia lui Dumnezeu atunci când sunt sfințite prin stropirea cu apă sfințită. Iar vindecarea sufletească și trupească se dă prin untdelemn sfințit, în cadrul Tainei Sfântului Maslu, pentru că harul lucrează prin materie la transfigurarea întregii creații.

În p. 242 însă, autorul admite, atât faptul că Sfinții Apostoli au fost „niște canale ale puterii de vindecare” cât și faptul că „transferul puterii de vindecare poate avea loc nu numai prin contact fizic direct, ci și prin substanțe și obiecte intermediare precum saliva sau hainele”. Și cu toate acestea, autorul tace mâlc când vine vorba despre sacramentalitatea Bisericii.

Did you like this? Share it: