Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 17 iulie 2014

Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică în Sâmbăta Mare

Sfântul Varlaam al Moldovei

 *

Carte românească

de

învățătură

 *

Diortosire și note de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Diortosim ediția: [Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte romănească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 70-76.

*

La Sâmbăta cea Mare

Învățătură la îngroparea dumnezeiescului trup al Domnului nostru, al lui Iisus Hristos, și, din nou, despre plânsul și tânguirea Născătoarei de Dumnezeu, a Maicii lui Dumnezeu, și despre pogorârea lui Hristos la Iad

Ce poate fi această taină minunată și care este nemaipomenită pentru toți oamenii? Și care este lauda, care sunt cântările Bisericii noastre [la adresa ei]? Sau ce poate fi, iubiții mei creștini, această tăcere mare a lumii oamenilor și umilința din ceruri a Îngerilor?

Căci nu există o altă situație decât aceasta, cum că [acum] doarme Împăratul tuturor împăraților. [Pentru] că Domnul nostru Iisus Hristos a săvârșit lucrurile Sale cele noi, pe care le-a făcut, și în această sfântă și binecuvântată sâmbătă [El Se] odihnește cu trupul în groapă.

[Căci] întâi [la început], Dumnezeu a făcut cerul și pământul. [A făcut] omul și toate cele văzute și nevăzute. [Le-a făcut] pe toate cele care sunt putrede [care se descompun] și trecătoare. Iar aceste lucruri [de acum], pe care le-a făcut Domnul Hristos a doua oară, în trupul Său, în această lume, sunt neputrede [nestricăcioase] și netrecătoare.

Din acest motiv sunt minunate lucrurile Lui și nimeni nu poate să spună minunile pe care El le-a făcut. Căci, întru cele dintâi, când Dumnezeu l-a făcut pe om, adică pe Adam, și i-a dat viață, el [omul] a murit și a pierit. Însă, a doua oară, [El] l-a înnoit pe om și l-a înviat cu viață fără de moarte. Căci atunci, omul a căzut din viață în moarte, pe când acum, prin moarte[a Sa], Dumnezeu l-a scos pe om în viață.

Din această cauză nu ne mirăm atât de mult de frumusețea cerului și a pământului, pe care a făcut-o Dumnezeu prima oară, cum ne mirăm astăzi de lucrurile cele noi, pe care le-a făcut acum.

Și cum, atunci, Dumnezeu a făcut toate lucrurile lumii în 6 zile iar în a 7-a zi, sâmbăta, S-a odihnit de toate lucrurile Sale, așa și Domnul Hristos, în veacul al șaselea L-a înnoit pe om prin Crucea și moartea Sa, și, în a 7-a zi, adică în sâmbăta de azi, S-a odihnit de toate lucrurile Sale.

Și atât de minunate sunt lucrurile și faptele pe care El le-a făcut, încât nu numai oamenii, ci și Îngerii se miră [se minunează], de cum Dumnezeu, Cel mare și puternic, Cel care este îmbrăcat cu lumina [dumnezeiască] ca și cu un veșmânt, Se îmbracă cu trup omenesc putred [stricăcios] și neputincios, și cum încape în groapă strâmtă și întunecată, când pe Dânsul nu-L pot încăpea cerurile sau cum Se îngroapă cu cei morți, Cel care dă viață la toată dihania [ființa].

Cu adevărat, mai minunate sunt aceste lucruri [ale iconomiei Fiului] decât cele de demult [de la crearea lumii]! Căci acelea, de atunci, sunt văzute[1], pe când acestea [de acum] sunt nevăzute. [Fiindcă] nu s-a auzit din veci, nici nu s-au văzut, acelea care s-au împlinit astăzi înaintea ochilor noștri. Căci acum a fost ucisă moartea de veci prin moartea Sfinției Sale și păcatul a fost ars de focul dumnezeirii Lui. A fost călcat blestemul, a fost risipită împărăția diavolului, diavolii au fost legați, Iadul a fost deșertat, cei legați au fost scoși și sloboziți, gropile au fost deschise, morții de veci au ieșit din întuneric la lumină și din moarte la viață.

Cu adevărat, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, și mare este taina înțelepciunii Tale!

Toate au tăcut astăzi și s-au potolit. Invidia și ura jidovilor s-au domolit. Strigarea și gâlceava au tăcut. Armele au fost părăsite. Soarele s-a întunecat. Pământul s-a cutremurat. S-au întristat Îngerii și mai-marii Cetelor cerești și au părăsit cântările cele de veselie.

Pentru că Soarele cel drept, Domnul Hristos, a apus în latura cea de jos a pământului, ca să lumineze cu zarea dumnezeirii Sale celor ce ședeau în întuneric și în umbra morții, adică Strămoșilor și Prorocilor, care așteptau acolo venirea Lui.

De aceea, să tacă acum tot omul și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc să nu gândească, ci să asculte! [Să asculte] nimic altceva, decât, din nou, cuvinte din mila înțelepciunii lui Dumnezeu, despre cele pe care le-a făcut pentru binele nostru și pentru izbăvirea noastră.

Când a fost vineri către seară, după ce Domnul Hristos Și-a dat sufletul în mâinile Părintelui Său, când toți Ucenicii au fugit de frica jidovilor și s-au ascuns, și toți cunoscuții Lui au stat departe de Dânsul, [El] a rămas singur pe Cruce, răstignit între doi tâlhari. Atunci a venit Iosif, ce era din Arimathea, om bogat și de frunte, din sfatul jidovilor, care credea întru Domnul Hristos.

Acesta, dacă Îl văzu pe Învățătorul Său despuiat pe Cruce, răstignit și părăsit de toți, atunci se întristă [să obidui] și se duse la Pilat și îi spuse: „Dă-mi, Pilate, pe mortul Acela ocărât și urât, Care este răstignit ca un vinovat și părăsit ca un străin. Dă-mi-L pe săracul acesta răstignit, căci a avut Ucenici dar aceia L-au părăsit și au fugit. Nu cer vreun lucru mare, ci doar pentru aceasta mă rog [ție]. Dă-mi trupul lui Iisus, Cel bătut și ucis fără milă, scuipat [șchiuopit] și încununat cu cunună de spini, adăpat cu oțet și cu fiere, și străpuns cu cuie pe Cruce.

Întâmpină-I, doamne, Pilate, muncile! Întâmpină-I moartea pe care a luat-o! [Căci], iată, s-a potolit invidia jidovilor și s-a potolit mânia fariseilor, și s-a împlinit voia cărturarilor!

Dă-mi acest trup fără de păcate al lui Iisus, Care a umblat pe mare ca pe uscat, și a făcut vin din apă, și a săturat pe mulți cu puțină pâine!

Dă-mi trupul acesta care a făcut orbii cu ochi, ologii cu picioare, i-a gonit pe dracii din oameni și i-a înviat pe morți! Ascultă [această] puțină rugăminte [a mea] și-mi dă pe golul acesta, care S-a golit/ S-a lăsat dezbrăcat pentru noi! Dă-mi-L pe mortul acesta, care a murit pentru noi! Dă-mi-L pe necunoscutul acesta, căci Eu Îl cunosc cine este!”.

[Iar] dacă a auzit acestea Pilat, atunci s-a umilit și a dat trupul lui Iisus. Iar Iosif luând trupul Sfinției Sale, al Domnului, al lui Hristos, de pe Cruce, l-a învelit într-o pânză curată, dimpreună cu Nicodim, [și l-a uns] cu unsori de mir.

Atunci, acolo, era și Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului…[Care era] cuprinsă de multă jale și de mare întristare [obidă] pentru toate chinurile [muncile] Fiului său, pe care ea le văzuse, pe toate, cu proprii săi ochi. Căci numai Sfinția sa a fost la toate muncile lui Hristos, ca o Maică pe care o durea inima pentru Fiul ei.

De aceea, ea avu mai multă amărăciune [amar] și mai multă durere, când Îl pogorâră pe Hristos de pe Cruce. Văzând rănile [ranele] Lui…și moartea [Lui] dureroasă [rea] și înfricoșătoare [groaznică], inima și trupul ei se umplură de durere, și cu jale [multă] începu să plângă și să grăiască:

„O, iubitul meu Fiu, unde o lași pe Maica Ta? În a cui casă mă trimiți? Căci mă lași de azi, Fiul meu, și de astăzi mă despart de Tine. Însă pe cine îl voi avea drept ajutor? Pe cine îl voi avea ca mângâiere? Căci spre Tine, Fiul meu, am avut nădejdea. Pe Tine [Te-am socotit drept] tată, mamă și Dumnezeu, ajutător și folositor.

Însă de acum pe cine voi avea în locul Tău, Fiul meu? Vai [amar] mie, însingurata de mine!

Nu am tras această nădejde, Fiul meu, atunci când Te-am născut. Nu m-am așteptat să sufăr atâta întristare [scârbă] și ocară [dosadă], Fiul meu, nici atâta amărăciune [amar] și durere.

Când Te-am născut, Fiul meu, nu am simțit durere, pe când, acum, simt în inima mea o cumplită durere. În loc de bucurie, Fiul meu, iau scârbă. În loc de veselie, amărăciune. În loc de desfătare, nevoie. În loc de ușurare [iușiurare], greutate. În loc de o zi bună, Fiul meu, văd una rea și cumplită. În loc de binele pe care am nădăjduit să-l am, Fiul meu, pentru nașterea Ta, acum am atâta durere și rău.

Unde este Arhanghelul Gavriil, care mi-a spus să mă veselesc? Să-l văd și acum, pentru ca să grăiesc către dânsul câteva cuvinte. Căci el mi-a spus că mă voi veseli, iar eu, acum, Fiul meu, mă amărăsc și mă întristez [mă dosădesc]. Zisu-mi-a că Împărăția Ta nu va avea sfârșit, iar eu Te văd, Fiul meu, nu ca pe un împărat, ci ca pe un vinovat. Zis-a că Împărăția Ta nu va avea sfârșit, iar eu, Fiul meu, Te văd mort și cuvântul lui, aici, pe pământ, nu s-a împlinit.

O, iubitul meu Fiu, dulcea lumină a ochilor mei! Nădejdea și veselia mea, deschide-Ți ochii și vezi-o pe Maica Ta, care Te plânge! Deschide-Ți sfânta Ta gură și mângâie-o pe Maica Ta!

Ascultă, Fiul meu, suspinele mele! Caută de vezi lacrimile mele. Unde Îți sunt Ucenicii? Toți Te-au lăsat acum. Unde Îți sunt prietenii? Toți Te-au părăsit. Unde-i Petru, Ucenicul Tău, care zicea că-și va pune capul pentru iubirea [liubovul] Ta, iar acum nici el nu se află [aici] ca să plângă [împreună] cu mine [mene]?

Toți m-au lăsat, toți m-au părăsit. Numai Ioan, cel mai tânăr dintre toți, acela Te iubește și acela Îți este astăzi Ucenic.

O, iubitul meu Fiu!…Sabia, cea pe ambele părți ascuțită, despre care îmi vorbea starețul Simeon, astăzi a pătruns inima mea și a trecut prin trupul meu.

Căci Te văd mort, Fiul meu, Cel ce înviai morții. Și mâinile Tale, cele care tămăduiau bolnavii, le văd [astăzi] pătrunse cu cuie și rănite. Și gura Ta, cea cu învățătură scumpă și dulce, acum e închisă și tăcută, iar frumusețea [frâmséțea] feței Tale defăimată [ponegrită] și desfigurată/ schimonosită [schimosită].

O, cerule și pământule, plângeți cu mine pentru moartea cea cu nedreptate [obidă] a Fiului meu! Plângeți cu mine, maicilor, că Fiul meu și Lumina ochilor voștri s-a stins acum! Jeliți-vă [glăsiți] cu mine, fecioarelor, căci Mirele sufletelor voastre se dă gropii! Plângeți, voinicilor, căci Frumusețea voastră s-a schimonosit! Și voi, bătrânilor, tânguiți-vă cu amărăciune, căci a slăbit Tăria voastră!

O, pământule, și tu, soare, întristați-vă și vă înspăimântați de minunea cea minunată! Căci Făcătorul [Dvorețul] vostru zace mort și Ziditorul vostru Se îngroapă în groapă.

O, cerule, deschide-ți porțile tale, și voi, Îngerilor, plecați-vă ochii voștri, și căutați de vedeți pe Făcătorul și Împăratul vostru pe pământ, în mijlocul neamului păcătos, lăsat și părăsit în necinste [ocară] mare și ucis fără de milă și omorât!

O, vicleșugul jidovilor și vrăjmășia lor fără-de-omenie! O neam [rod] rău și îndărătnic [îndărăpnic], căci nici [măcar] ca pietrele nu simțiți! Căci dacă acelea cunoscură pe Făcătorul lor că este răstignit, [atunci] ele se despicară și se risipiră. Dar voi nu ați priceput nici [măcar] atâta [lucru].

Catapeteasma bisericii se rupse prin mijloc, iar voi nu vă umilirăți. Gropile se deschiseră, dar inima voastră nu se întristă [obidui]. Soarele și luna se întunecară, dar voi nu înțeleserăți că este Dumnezeu. De aceea, după fapta [lucrul] voastră veți lua și vă veți duce în locul cel de munci [în Iad], care e gătit pentru voi, dimpreună cu Iuda, care L-a vândut pe Fiul meu și pe Dumnezeul său, și vă veți munci acolo în veci, pentru faptele voastre pe care le-ați făcut asupra Dumnezeului vostru.

Iar Fiul meu este Împărat și biruitor, și va zdrobi capetele diavolilor în Iad.

Pentru aceea, Fiul meu, către Tine ca față de un mort grăiesc: Du-Te în Iad de izbăvește sufletele strămoșilor noștri, și înviază a treia zi, cum ai zis cu sfânta Ta gură [rost]! Pentru ca să Te văd iarăși și să mă mângâi și eu și Ucenicii Tăi.

Înviază, Doamne, căci Tu ești Împărat în veci! Biruiește moartea, calcă puterea diavolului, zdrobește capul Satanei și iarăși să Te arăți către Maica Ta! Căci pentru izbăvirea [spăsenia] oamenilor Te-ai răstignit, Fiul meu, și-ai murit [pentru ei], iar pe mine m-ai lăsat în întristare și în mare amărăciune. Și chiar dacă numai trei zile vei petrece în Iad, Fiul meu, mie îmi par acestea o vreme de mulți ani. Pentru aceea, iubitul meu Fiu, înviază a treia zi, cum ai zis de mai multe ori!”.

Iar Născătoarea de Dumnezeu așa plângea și se tânguia după Fiul ei. Iar trupul lui Hristos a fost îngropat de Iosif și Nicodim. Însă Iosif, de spaimă și de minunare fiind cuprins, cu frică slujea la îngroparea lui Hristos și grăia cu lacrimi: „O, vai de mine, dulce Iisuse, cum mă voi atinge de trupul Tău cel nestricăcios [neputred] sau cu ce pânză voi înfășa trupul Tău sau cu ce mână Te voi pune în groapă sau ce cântări voi cânta? [Căci] știu și înțeleg, că la îngroparea Ta îmi trebuie cuvinte minunate pentru ca să cânt dumnezeirea Ta, pe care mintea noastră nu le poate înțelege [nu le încape]. Însă împreună cu Nicodim vom cânta:

slavona

Cu unele ca acestea fu îngropat trupul lui Iisus. Iar Iadul, jos, cu frică și cu spaimă s-a întristat de moartea [pierirea] Sa. Căci se apropia [clipa] să piardă [piardză] sufletele pe care le avea ținute și înghițite [în el timp de] 5.500 de ani.

Și care fură cuvintele [cuventele] lui[2]? Bine este, după cum scrie Sfântul [Svântul] Epifanie [de Salamina], să pomenim și noi [o parte] din cuvintele lui:

„Oh, oh, nevoie mare! Vai, vai, greutate mare! Amărăciune, amărăciune [primită] de la Iisus Nazoreul, feciorul Mariei!

Dar cine poate fi Acesta ce nu se poate opri, nici nu se poate ține în adâncul pământului? Mai bine ar fi fost să nu îi fi îndemnat pe jidovi să-L răstignească.

L-am înghițit pe Dânsul ca pe un mort și mă cutremur de Dânsul ca de unul fără-de- moarte. L-am înghițit ca pe un om și mă tem de Dânsul ca de un Dumnezeu. L-am apucat ca pe un slab și mă întristez de Dânsul ca de un puternic. L-am luat ca pe un vinovat și mă sperii de Dânsul ca de un Judecător. L-am înghițit pe Dânsul ca pe un rob și mi-e frică de Dânsul ca de un Împărat.

Pentru aceea, slugi ale mele, demonilor, încuiați porțile Iadului, închideți-le și le încuiați cu zăvoare [răteze] și cu lacăte [lăcăți], căci iată vine, iată sosește pieirea noastră! Căci acum eu înțeleg [pricep] că Acesta nu este altcineva decât Dumnezeu și va strica porțile și va zdrobi zăvoarele și va călca puterea noastră. Până când ne mai putem feri? Până când ne vom mai străjui? Până când ne vom mai păzi? Iată, a venit vremea sfârșitului nostru! Iată, a sosit pierderea noastră! De aceea, veniți să ne ascundem în adâncul Iadului [adului]! Veniți să ne pogorâm în locurile cele ascunse și neștiute!”.

[Însă], în timp ce diavolii își spuneau [vorovind] aceste cuvinte în Iad, a sosit și Domnul Hristos în Iad. [A sosit] cu slavă multă [și] cu cântări de Îngeri [și] cu laudă de Arhangheli. Și înaintea Lui căzură [cădzură] porțile cele de veci ale Iadului. Și se zdrobiră zăvoarele [rătezele] și încuietorile [Iadului] se risipiră. Și astfel intră în Iad Domnul nostru Iisus Hristos: cu tărie și cu putere [dumnezeiască] multă!

Însă nu cu trupul [S-a pogorât la Iad], căci acela era în groapă, ci cu sfântul Său suflet îmbrăcat cu dumnezeirea [Sa]. Acolo [în Iad] erau toți oamenii, [toți] câți muriseră din veci. Acolo erau Strămoșii noștri. Acolo erau Prorocii. Acolo erau Drepții.

Acolo [erau] Adam și Eva, Sit, Avel, Cain, Avraam, Isaac, Iacov, Moisis și toți Prorocii. Iar Ioan Botezătorul [Ioann Cârstitel], de 3 ani și 6 luni era în Iad. Și toți câți muriseră înainte de Hristos, toți erau acolo, în Iad.

Și când străluci lumina aceea [dumnezeiască] în Iad, [atunci] toți se bucurară, toți se veseliră. Căci înțeleseseră izbăvirea lor. Pentru că pricepuseră slobozirea/ eliberarea [slobodziia] lor [din Iad]. Căci știură [imediat] a cui este lumina aceea, care lumina întunericul Iadului. Și astfel s-au bucurat și s-au veselit de venirea Domnului lor.

Iar Domnul Hristos a mers [sosi] către Adam și a zis către dânsul: „Scoală, Adame, și te du de aici! Lasă chinurile [muncile] cele cumplite și te du în Rai! Lasă locul cel străin [strein] și nepregătit [negătat] [pentru tine] și vino în locul cel pregătit pentru tine! Lasă amărăciunea [scârba] și vino în bucurie!

Raiul te așteaptă, hrana cea dulce te întâmpină, arma de foc, care străjuia Raiul, s-a dat în lături.

Iată, Eu am venit pentru tine până aici, pentru tine M-am întrupat, pentru tine am fost om, pentru tine M-am smerit, pentru tine am fost ocărât și am fost lovit peste obraz cu palma, am fost scuipat și chinuit [muncit] și rănit, mai apoi și răstignit și îngropat. Toate acestea le-am răbdat pentru ca să te izbăvesc pe tine și toată seminția [semențiia] ta, care a intrat aici pentru neascultarea ta.

Sculați și voi, ceilalți [alalți] oameni, de vedeți și pricepeți că Eu sunt mântuirea voastră, [că] Eu sunt izbăvitorul vostru.

Căci Eu, mai întâi de toate, am venit în lume ca Lumină, și acum, aici, în Iad, Lumină sunt. Pentru aceea luminați-vă, căci Eu am auzit glasul rugăciunii voastre! Căci voi, Drepții, ați strigat și Eu v-am auzit rugăciunea voastră și M-am pogorât ca să vă izbăvesc pe voi din mâinile vrăjmașului [mânule vrăjmașiului]. Pentru aceea, sculați din întunericul Iadului și din răutățile și muncile lui, și umblați [blemați], [pentru] ca să ne ducem în binele și în odihna Raiului”.

[Și] cu unele cuvinte ca acestea a scos Hristos din munci sufletele acelora, care erau închiși acolo din veci.

Și se cuvine a se ști aceasta: că Domnul Hristos a fost 33 de ani cu trupul pe pământ, [timp în care] a mărturisit, și câți au crezut mărturiei Lui, pe aceia i-a și mântuit [spăsit].

La fel și în Iad: acolo 33 de ceasuri a mărturisit. Iar câți au crezut acolo, în Iad, pe aceia i-a și scos [din Iad]. Și așa, tăria și puterea Iadului fu zdrobită și risipită [răsipită], iar sufletele Drepților intrară în Rai.

Acestea auzind noi, păcătoșii, să ne umilim sufletul și inimile și să urâm lumea și toată pofta [pohta] ei, și să-L îndrăgim pe Dumnezeu! Căci, iată, Sfinția Sa, a răbdat durere și a gustat moarte, numai ca să te învieze pe tine și să te slobozească din moartea de veci.

A fost ocărât și dezbrăcat [(dez)golit], ca pe tine să te îmbrace cu viață [viiață] fără de moarte. A fost răstignit în mijlocul a doi tâlhari, ca pe tine să te pună să petreci în mijlocul Îngerilor. A fost pus în groapă întunecată, [pentru] ca pe tine să te facă locuitor [lăcuitoriu] în lumina cerului[3].

[Iar] acolo, în veci, să împărățești, întru bucurie neîncetată, pe care noi, [cu] toții să nu o pierdem, prin mila și darul Domnului nostru Iisus Hristos. Căci Lui I se cuvine cinstea și închinăciunea, stăpânirea și puterea, dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci netrecuți și nesfârșiți [nesvârșiți]. Amin!


[1] Bineînțeles se referă la creația văzută. Pentru că Sfinții Îngeri sunt nevăzuți.

[2] Ale Iadului.

[3] În slava Împărăției lui Dumnezeu.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [2]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

După acest început și după anunțarea intenției de unitate a tuturor făpturilor – de sobornicitate –¸ apar gâlcevile și pricinile de dezunire: „numele fiindu-i adunare,/ altora cu lucrul ieste strămutare (s. n.)[1].

Adunarea se transformă, așadar, într-o adevărată agoră filosofică, în care se dezbate intens despre acele ființe care au o natură părut hibridă, din cauza căreia nu se poate stabili cu precizie dacă sunt animale sau păsări.

Cantemir stabilește astfel, de la bun început, motivul dezbinării: echivocul ontologic sau posibila hibridizare: „cine vreodată pasire dobitocită/ sau dobitoc păsărit/ au vădzut?”[2].

Devin astfel subiecte de polemică următoarele creaturi (din această arcă a lui Noe devenită Areopag): Liliacul, Vidra, Brebul și Strutocamila/ Struțocămila, care „ieste cămila nepăsărită/ și pasirea necămilită”, adică „nici într-o parte deplin/ și nici a unii firi,/ celea ce i să cad hirișii [firii]”[3] nu are.

Problema pe care o ridică autorul depășește decriptarea strict istorică (și aceea valabilă):

Însă cât spre trebuința
a aceștii adverință [încredințări],
precum mi să pare,
nu pasire gramatică,
ce jiganie filosoafă
trebuie,
că nu etimologhiia numelui,
ce ființa lucrului
trebuie tâlcuită
când cineva de acel lucru
a să înștiința poftește.

Că în numele acesta doară
de ieste vreo ascunsă ieroglifie
(precum la egipțiieni
numele fiului
însămneadză chipul împăratului),
iar cât ieste despre etimologhie,
fietecine o poate pricepe,
că din struț, pasire,
și din cămilă, dobitoc ieste[4].

Iar problema esențială a lui Cantemir, care nu este etimologică sau gramatică, e aceea dacă se pot cuprinde două firi într-un ipohimen [într-o persoană]:

„Dară ași pofti să știu
cu ce privileghie
puteți strica axioma
vechilor filosofi și mathematici,
carii dzic [:]

(carile sint tot într-un chip
cătră altul al triilea,
tot într-un chip sint între sine)?

(Căci Vidra nu puține făclii
topise asupra cărților filosofești).

Și de vreme ce eu,
căci în prepusul dobitoacelor
și a pasirilor am cădzut
precum să fiu de apă,
cu cât dară,
rogu-vă,
mai vrednic ieste
să să numască pasire
carile fără prepus
dobitoc ieste
și căci să să numasca dobitoc
carile fără prepus
pasire ieste?

(Nici vă mierați
de ale mele împleticite protases,
căci simperazma va ieși
arătătoarea adevărului).

Și așe doaî fire
într-un ipohimen neputând sta
,
iată că fire ca aceasta,
oricarea ar fi,
nici pasire,
nici dobitoc ar fi,
și căci acela mai mare dreptate
înaintea nu a fețelor,
ce a fațărniciii voastre ai afla?

Și eu până într-atâta
de la toți de la voi
m-am așe de greu osândit?”

L-a aceasta cu toții întâi
să zâmbiră,
apoi râsă,
iară mai pre urmă cu chicote hohotiră,
dzicând:

„Vidra, cu neamul, și gândul
și cuvântul
ș-au pierdut!

cine poate macar cu mintea
doaî firi
într-un ipohimen cuprinde
?”[5]etc.

Două firi într-o singură persoană mintea omenească nu poate concepe pentru că acest lucru nu este posibil între ființele create de Dumnezeu.

Însă ceea ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu însuși. Pentru că Fiul lui Dumnezeu, care este chipul Tatălui (precum „numele fiului/ însămneadză chipul împăratului”), a luat și chipul robului, Hristos fiind o persoană în două firi.

Dar acest lucru nu este posibil în ordin creatural, decât în „himera filosofilor”[6], adică în speculația lor.

Vidra se apără de acuzații, argumentând că nu este un hibrid, ci doar „în doaî stihii/ poci lăcui”, pentru că „din fire cu oarece mai mult/ decât alalte dobitoace sint dăruit”[7].

Și susține că Struțocămila este un specimen nefiresc, pentru că ea nu are calități în plus, ci elemente specifice în minus:

Ca aceasta minune între voi,
o, jiganiilor și pasirilor,
ieste cămila nepăsărită
și pasirea necămilită,
căriia unii,
alcătuindu-i numele,
Strutocamilă îi dzic.

Aceasta precum
hirișă [din fire] Cămilă să nu fie
penele o vădesc,
și iarăși hirișă pasire
să nu fie
nezburarea în aer
o pârește
și vântul,
carile nu o poate ridica[8].

Silit de argumente, Corbul se vede nevoit să susțină „deafirimea trupului” [deofirimea/ unitatea firii] Struțocămilei:

Deci așe Corbul,
după ce multe sudori vărsă,
până hotarul mijlocitoriu află,
siloghizmul din protase
într-acesta chip încuie:

„Toată dihaniia cu doaî [două] picioare,
cu pene și oâtoare
ieste pasire.

Dară tot Strutocamila
ieste cu doaî picioare,
cu pene și oâtoare.

Iată dară că tot Strutocamila
fără nici un prepus ieste pasire”.

Iar după încheierea
siloghismului acestuia,
palinodiia ritoricească
a poftori începu
și vatologhiia poeticească
prin multă vreme crăngăi:

„Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă.”

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

„Pasirea să oaî [se ouă],
oaâle sint a pasirii.
Struțul să oaî,
oaî [ouă] are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.”

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

“Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire”[9] etc.

Spuneam recent că fragmente poetice de genul acesta i-au putut oferi un model lui Nichita Stănescu[10].

De asemenea, „peștele Vidros” lui lui Nichita ni se pare inspirat din aceste fragmente ieroglifice[11].

De altfel, nici n-ar mai fi nevoie de a mai încerca să demonstrăm poezia acestui prim capitol hieroglific, pentru că această demonstrație a făcut-o deja Nichita[12].

Reproducem câteva mostre de poezie culese de Nichita din opera lui Cantemir, în mod ilustrativ, din primele o sută de pagini ale cărții, după cum zice poetul:

Au nu tu,
odinioară,
prin fundul mării primblându-te
și spre vânarea peștelui
șipurindu-te,
eu din fața apei
te oglindiiam?

*

Cuvântul slobodzit mai iute decât
fierul împănat se duce
și piatra
în fundul mării aruncată
precum vreodată tot a mai ieși
tot să nădăjduiește,
iar cuvântul grăit,
precum va fi cu putință a să dăzgrăi,
toată nădejdea lipsește.

*

Căci mai cu credință ieste
cuiva
trupul fără vas ocheanului
a-ș crede
decât norocul până în al treilea ceas
adeverit
și nemutat a-și ținea.

*

Căci foamea în oate dzile
muritor a fi ne învață
și ieste o boală carea
nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea
se află de față

*

O, oarba jiganiilor poftă,
lucrul dimpotrivă nesocotind,
că mintea și socoteala slăvii
la aceasta să sprijinește,
că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaște,
vorovește cu cela ce nu o aude,
cu acela are de-a face, carile nu au vădzut-o,
după acela merge,
carile de dânsa fuge,
pre acela cinstește, carile
puțin în samă o bagă,
pre acela ce nu o poftește,
îl poftește,
celui ce nu o va [vrea]
înainte îi iese,
și celui necunoscut pre samă să dă.
Iar hirișiia [obiceiul/ firea] slăvii
cea mai cu deadins ieste
ca să părăsească pre cel ce o cinstește,
și cu acela să rămâie,
carile o necinstește.

Fragmentul din urmă reprezintă poetizarea de către Cantemir (scoasă în evidență de Nichita) a unui text cu valoare religioasă, ortodoxă. Este vorba despre slava pe care Dumnezeu o dăruie celor care fug de slavă.

Eminescu va sublinia, cu o linie roșie pe marginea din dreapta, aceste cuvinte într-un manuscris românesc în care era copiată traducerea cărții Sfântului Nicodim Aghioritul (Paza celor cinci simțuri):

Dară, dacă voești a lua slava, înpinge [alungă] slava: iar dacă cauți slava, vei cădea din slavă.

Iar sfântul Isaac [Sirul] zice: „cel ce aleargă în urma cinstei, [ea] fuge de dinaintea lui. Și cel ce fuge de dânsa, în urmă îl va goni [îl va urmări] pre el și propovăduitoriu al smereniei lui să va face tuturor oamenilor”[13].

Iată că avem un text patristic, a cărui stilistică poetică a fost remarcată, pe rând, de Cantemir, Eminescu și Nichita Stănescu!

În orice caz, retorica acestui text semănă și cu unele pasaje din Învățăturile lui Neagoe Basarab, ceea ce îi îndreptățește pe cei care au sesizat și poezia acestei cărți.

Reamintim aici aprecierile lui Nichita despre poetul Dimitrie Cantemir:

Poezia nu ține de prozodie și nici măcar de cuvânt. A scrie un sonet nu înseamnă că ai făcut o poezie. Nici rima, nici ritmul nu sunt altceva decât farduri. Poezia se folosește de ele, cum se folosește și de cuvinte, numai din răsfăț și din întâmplare.

Adevărata istorie a poeziei românești e cu totul alta decât aceea care ia în considerație numai volumele de versuri.

Primul și cel mai mare poet român este Dimitrie Cantemir, deși „cel mai mare” pentru poezie trebuie respins, expresia fiind tributară migrației clasamentelor în zona esteticului în care singura afirmație de valoare poate fi numai: este poet sau nu este.

Adevărata istorie a poeziei românești trebuie să-și consemneze nu numai maeștrii prozodiei, ci și marii poeți de dinaintea prozodiei, căci poet este Sadoveanu în unduitoarele sale naturi vii, poet este Mateiu Caragiale în aura crailor și poet este Geo Bogza în Cartea Oltului, durabilă cât Oltul. […]

Istoria ieroglifică, genială și stranie și unică alcătuire în limba română, este o operă predestinată nu unei vieți de cititor, ci mai multor vieți puse cap la cap și străbătute de o conștiință unică. […]

Mirat eu însumi, aplecat asupra textelor, descopăr un mare înaintaș al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaș egal cu urmașii săi și deci mai tulburător[14].

Revenind la textul lui Cantemir, dar apropo de Sadoveanu, unul din personajele acestor pagini, Brebul, ne face să ne gândim la Kesarion Breb, eroul din Creanga de aur.

Onomastica eroului sadovenian are în ea ceva totemic, iar personajul lui Cantemir pare a fi un boier loial țării sale, care acuză înstrăinarea Vidrei de neamul său (al moldovenilor) și care „ca valurile ce în spinare [le] poartă [apele]/ cea mai multă viață tulburată/ și neaședzată/ a-și petrece ș-au ales”.

Cuvintele cu care Brebul lui Cantemir își încheie discursul par a fi scrise de…Sadoveanu:

„Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moșii, strămoșii noștri, așé am apucat-o, așé o mărturisim și așé o întărim. Iar voia fie a celor mai mari”[15].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 44.

[2] Idem, p. 43.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 67.

[5] Idem, p. 42-43.

[6] Idem, p. 43.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 43-44.

[9] Idem, p. 46.

[10] A se vedea cartea noastră, Studii literare, p. 227-235,

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[11] A se vedea și:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/25/oificarea-caprelor-si-un-fragment-de-dialog-dintre-nichita-si-cantemir/.

[12] Cf. Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, București, f. a., p. 11-24.

[13] Ms. rom. B. A. R. 3074 (Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii), f. 84r.

[14] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, op. cit., p. 11-13.

[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 40.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy