Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

După acest început și după anunțarea intenției de unitate a tuturor făpturilor – de sobornicitate –¸ apar gâlcevile și pricinile de dezunire: „numele fiindu-i adunare,/ altora cu lucrul ieste strămutare (s. n.)[1].

Adunarea se transformă, așadar, într-o adevărată agoră filosofică, în care se dezbate intens despre acele ființe care au o natură părut hibridă, din cauza căreia nu se poate stabili cu precizie dacă sunt animale sau păsări.

Cantemir stabilește astfel, de la bun început, motivul dezbinării: echivocul ontologic sau posibila hibridizare: „cine vreodată pasire dobitocită/ sau dobitoc păsărit/ au vădzut?”[2].

Devin astfel subiecte de polemică următoarele creaturi (din această arcă a lui Noe devenită Areopag): Liliacul, Vidra, Brebul și Strutocamila/ Struțocămila, care „ieste cămila nepăsărită/ și pasirea necămilită”, adică „nici într-o parte deplin/ și nici a unii firi,/ celea ce i să cad hirișii [firii]”[3] nu are.

Problema pe care o ridică autorul depășește decriptarea strict istorică (și aceea valabilă):

Însă cât spre trebuința
a aceștii adverință [încredințări],
precum mi să pare,
nu pasire gramatică,
ce jiganie filosoafă
trebuie,
că nu etimologhiia numelui,
ce ființa lucrului
trebuie tâlcuită
când cineva de acel lucru
a să înștiința poftește.

Că în numele acesta doară
de ieste vreo ascunsă ieroglifie
(precum la egipțiieni
numele fiului
însămneadză chipul împăratului),
iar cât ieste despre etimologhie,
fietecine o poate pricepe,
că din struț, pasire,
și din cămilă, dobitoc ieste[4].

Iar problema esențială a lui Cantemir, care nu este etimologică sau gramatică, e aceea dacă se pot cuprinde două firi într-un ipohimen [într-o persoană]:

„Dară ași pofti să știu
cu ce privileghie
puteți strica axioma
vechilor filosofi și mathematici,
carii dzic [:]

(carile sint tot într-un chip
cătră altul al triilea,
tot într-un chip sint între sine)?

(Căci Vidra nu puține făclii
topise asupra cărților filosofești).

Și de vreme ce eu,
căci în prepusul dobitoacelor
și a pasirilor am cădzut
precum să fiu de apă,
cu cât dară,
rogu-vă,
mai vrednic ieste
să să numască pasire
carile fără prepus
dobitoc ieste
și căci să să numasca dobitoc
carile fără prepus
pasire ieste?

(Nici vă mierați
de ale mele împleticite protases,
căci simperazma va ieși
arătătoarea adevărului).

Și așe doaî fire
într-un ipohimen neputând sta
,
iată că fire ca aceasta,
oricarea ar fi,
nici pasire,
nici dobitoc ar fi,
și căci acela mai mare dreptate
înaintea nu a fețelor,
ce a fațărniciii voastre ai afla?

Și eu până într-atâta
de la toți de la voi
m-am așe de greu osândit?”

L-a aceasta cu toții întâi
să zâmbiră,
apoi râsă,
iară mai pre urmă cu chicote hohotiră,
dzicând:

„Vidra, cu neamul, și gândul
și cuvântul
ș-au pierdut!

cine poate macar cu mintea
doaî firi
într-un ipohimen cuprinde
?”[5]etc.

Două firi într-o singură persoană mintea omenească nu poate concepe pentru că acest lucru nu este posibil între ființele create de Dumnezeu.

Însă ceea ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu însuși. Pentru că Fiul lui Dumnezeu, care este chipul Tatălui (precum „numele fiului/ însămneadză chipul împăratului”), a luat și chipul robului, Hristos fiind o persoană în două firi.

Dar acest lucru nu este posibil în ordin creatural, decât în „himera filosofilor”[6], adică în speculația lor.

Vidra se apără de acuzații, argumentând că nu este un hibrid, ci doar „în doaî stihii/ poci lăcui”, pentru că „din fire cu oarece mai mult/ decât alalte dobitoace sint dăruit”[7].

Și susține că Struțocămila este un specimen nefiresc, pentru că ea nu are calități în plus, ci elemente specifice în minus:

Ca aceasta minune între voi,
o, jiganiilor și pasirilor,
ieste cămila nepăsărită
și pasirea necămilită,
căriia unii,
alcătuindu-i numele,
Strutocamilă îi dzic.

Aceasta precum
hirișă [din fire] Cămilă să nu fie
penele o vădesc,
și iarăși hirișă pasire
să nu fie
nezburarea în aer
o pârește
și vântul,
carile nu o poate ridica[8].

Silit de argumente, Corbul se vede nevoit să susțină „deafirimea trupului” [deofirimea/ unitatea firii] Struțocămilei:

Deci așe Corbul,
după ce multe sudori vărsă,
până hotarul mijlocitoriu află,
siloghizmul din protase
într-acesta chip încuie:

„Toată dihaniia cu doaî [două] picioare,
cu pene și oâtoare
ieste pasire.

Dară tot Strutocamila
ieste cu doaî picioare,
cu pene și oâtoare.

Iată dară că tot Strutocamila
fără nici un prepus ieste pasire”.

Iar după încheierea
siloghismului acestuia,
palinodiia ritoricească
a poftori începu
și vatologhiia poeticească
prin multă vreme crăngăi:

„Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă.”

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

„Pasirea să oaî [se ouă],
oaâle sint a pasirii.
Struțul să oaî,
oaî [ouă] are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.”

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

“Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire”[9] etc.

Spuneam recent că fragmente poetice de genul acesta i-au putut oferi un model lui Nichita Stănescu[10].

De asemenea, „peștele Vidros” lui lui Nichita ni se pare inspirat din aceste fragmente ieroglifice[11].

De altfel, nici n-ar mai fi nevoie de a mai încerca să demonstrăm poezia acestui prim capitol hieroglific, pentru că această demonstrație a făcut-o deja Nichita[12].

Reproducem câteva mostre de poezie culese de Nichita din opera lui Cantemir, în mod ilustrativ, din primele o sută de pagini ale cărții, după cum zice poetul:

Au nu tu,
odinioară,
prin fundul mării primblându-te
și spre vânarea peștelui
șipurindu-te,
eu din fața apei
te oglindiiam?

*

Cuvântul slobodzit mai iute decât
fierul împănat se duce
și piatra
în fundul mării aruncată
precum vreodată tot a mai ieși
tot să nădăjduiește,
iar cuvântul grăit,
precum va fi cu putință a să dăzgrăi,
toată nădejdea lipsește.

*

Căci mai cu credință ieste
cuiva
trupul fără vas ocheanului
a-ș crede
decât norocul până în al treilea ceas
adeverit
și nemutat a-și ținea.

*

Căci foamea în oate dzile
muritor a fi ne învață
și ieste o boală carea
nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea
se află de față

*

O, oarba jiganiilor poftă,
lucrul dimpotrivă nesocotind,
că mintea și socoteala slăvii
la aceasta să sprijinește,
că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaște,
vorovește cu cela ce nu o aude,
cu acela are de-a face, carile nu au vădzut-o,
după acela merge,
carile de dânsa fuge,
pre acela cinstește, carile
puțin în samă o bagă,
pre acela ce nu o poftește,
îl poftește,
celui ce nu o va [vrea]
înainte îi iese,
și celui necunoscut pre samă să dă.
Iar hirișiia [obiceiul/ firea] slăvii
cea mai cu deadins ieste
ca să părăsească pre cel ce o cinstește,
și cu acela să rămâie,
carile o necinstește.

Fragmentul din urmă reprezintă poetizarea de către Cantemir (scoasă în evidență de Nichita) a unui text cu valoare religioasă, ortodoxă. Este vorba despre slava pe care Dumnezeu o dăruie celor care fug de slavă.

Eminescu va sublinia, cu o linie roșie pe marginea din dreapta, aceste cuvinte într-un manuscris românesc în care era copiată traducerea cărții Sfântului Nicodim Aghioritul (Paza celor cinci simțuri):

Dară, dacă voești a lua slava, înpinge [alungă] slava: iar dacă cauți slava, vei cădea din slavă.

Iar sfântul Isaac [Sirul] zice: „cel ce aleargă în urma cinstei, [ea] fuge de dinaintea lui. Și cel ce fuge de dânsa, în urmă îl va goni [îl va urmări] pre el și propovăduitoriu al smereniei lui să va face tuturor oamenilor”[13].

Iată că avem un text patristic, a cărui stilistică poetică a fost remarcată, pe rând, de Cantemir, Eminescu și Nichita Stănescu!

În orice caz, retorica acestui text semănă și cu unele pasaje din Învățăturile lui Neagoe Basarab, ceea ce îi îndreptățește pe cei care au sesizat și poezia acestei cărți.

Reamintim aici aprecierile lui Nichita despre poetul Dimitrie Cantemir:

Poezia nu ține de prozodie și nici măcar de cuvânt. A scrie un sonet nu înseamnă că ai făcut o poezie. Nici rima, nici ritmul nu sunt altceva decât farduri. Poezia se folosește de ele, cum se folosește și de cuvinte, numai din răsfăț și din întâmplare.

Adevărata istorie a poeziei românești e cu totul alta decât aceea care ia în considerație numai volumele de versuri.

Primul și cel mai mare poet român este Dimitrie Cantemir, deși „cel mai mare” pentru poezie trebuie respins, expresia fiind tributară migrației clasamentelor în zona esteticului în care singura afirmație de valoare poate fi numai: este poet sau nu este.

Adevărata istorie a poeziei românești trebuie să-și consemneze nu numai maeștrii prozodiei, ci și marii poeți de dinaintea prozodiei, căci poet este Sadoveanu în unduitoarele sale naturi vii, poet este Mateiu Caragiale în aura crailor și poet este Geo Bogza în Cartea Oltului, durabilă cât Oltul. […]

Istoria ieroglifică, genială și stranie și unică alcătuire în limba română, este o operă predestinată nu unei vieți de cititor, ci mai multor vieți puse cap la cap și străbătute de o conștiință unică. […]

Mirat eu însumi, aplecat asupra textelor, descopăr un mare înaintaș al lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, un mare înaintaș egal cu urmașii săi și deci mai tulburător[14].

Revenind la textul lui Cantemir, dar apropo de Sadoveanu, unul din personajele acestor pagini, Brebul, ne face să ne gândim la Kesarion Breb, eroul din Creanga de aur.

Onomastica eroului sadovenian are în ea ceva totemic, iar personajul lui Cantemir pare a fi un boier loial țării sale, care acuză înstrăinarea Vidrei de neamul său (al moldovenilor) și care „ca valurile ce în spinare [le] poartă [apele]/ cea mai multă viață tulburată/ și neaședzată/ a-și petrece ș-au ales”.

Cuvintele cu care Brebul lui Cantemir își încheie discursul par a fi scrise de…Sadoveanu:

„Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moșii, strămoșii noștri, așé am apucat-o, așé o mărturisim și așé o întărim. Iar voia fie a celor mai mari”[15].


[1] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 44.

[2] Idem, p. 43.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 67.

[5] Idem, p. 42-43.

[6] Idem, p. 43.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 43-44.

[9] Idem, p. 46.

[10] A se vedea cartea noastră, Studii literare, p. 227-235,

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[11] A se vedea și:

http://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/25/oificarea-caprelor-si-un-fragment-de-dialog-dintre-nichita-si-cantemir/.

[12] Cf. Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Ed. Cartea Românească, București, f. a., p. 11-24.

[13] Ms. rom. B. A. R. 3074 (Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, și a nălucirei, și a minții, și a inimii), f. 84r.

[14] Nichita Stănescu, Cartea de recitire, op. cit., p. 11-13.

[15] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 40.

Did you like this? Share it: