Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [4]

Prima parte, a doua și a treia.

*

Domnul binecuvintează copiii: Mc. 10, 13, 16; Mt. 19, 13, 15 și Lc. 18, 15, p. 243. Prin punerea mâinilor pe capul lor, ca și în Fac. 48, 14, 17, p. 243.

În p. 250, autorul ne spune că „binecuvântarea nu trebuie înțeleasă ca un fluid care trece prin mâini și este transferat prin contact fizic”. Pentru că el are intenția să nege sistematic transmiterea harului dumnezeiesc prin atingerea Domnului de prunci. Și dacă, în cadrul binecuvântării preoțești, credincioșii nu primesc harul dumnezeiesc, atunci facem gesturi goale. Iar intenția Prof. Tipei aceasta e: să spună că binecuvântarea e doar „un gest fizic”, fără substrat duhovnicesc.

Lucru pe care îl va spune în aceeași pagină: „actul punerii mâinilor este doar un simbol al transferului binecuvântării de la o persoană la alta”. Pentru că, afirmă autorul, poți binecuvânta pe cineva și fără să îl atingi, p. 250. Da, e adevărat, poți binecuvânta pe cineva și fără să îl atingi, dar binecuvântarea înseamnă transmitere a harului dumnezeiesc. Transmitere de la cel care binecuvintează la cel care îl primește.

Binecuvântarea se poate face prin atingere sau de la distanță…dar conținutul ei este trimiterea harului dumnezeiesc spre cineva. A vorbi despre binecuvântare în timp ce negi conținutul ei, și anume transmiterea harului, înseamnă a nega actul binecuvântării.

Împuternicirea cu Duhul Sfânt a lui Pavel, la F. Ap. 9, 17, p. 253.

Însărcinarea pentru apostolat e formată din trimitere și din împuternicire, p. 253. Căci Sfinții Apostoli au primit împuternicirea lor pentru apostolat la Cincizecime, aceasta întregind însărcinarea lor, p. 253.

Pentru Dr. James D. G. Dunn,  primirea „darului Duhului nu poate depinde de vreun ritual omenesc”, p. 261. Adică el scoate primirea harului dumnezeiesc din Taina Sfântului Botez.

Însă creștinul ortodox primește harul Prea Sfintei Treimi la Botez și, pe măsura curățirii sale de patimi, el poate avea diverse simțiri și vederi dumnezeiești, datorită harului dumnezeiesc primit la Botez. În mod continuu, în viața Bisericii, noi ne umplem de harul dumnezeiesc, dacă l-am primit, mai întâi, prin Botez.

Pentru Dr. Max Turner, „Duhul nu este un donum superadditum [un dar supraadăugat n. n.], ci o condiție sine qua non [indispensabilă n.n.] a existenței creștine”, p. 262. Da, este adevărat, harul dumnezeiesc este condiția indispensabilă a vieții ortodoxe! Însă darurile și harismele dumnezeiești sunt har peste har în viața noastră, sunt o continuă umplere a noastră de har.

Dr. Ove Conrad Hanssen e norvegian și doctor în teologie din 1987, la Lund, p. 263. S-a ocupat în teza sa doctorală despre „rolul punerii mâinilor în pasajele baptismale din Faptele Apostolilor”, p. 263.

În p. 271, autorul ne spune: „dacă Luca a înțeles botezul ca pe o condiție pentru primirea Duhului Sfânt, cu siguranță că el a văzut în acest act o condiție normală, dar nici pe departe o condiție sine qua non”. De ce nu trebuie considerat Botezul o condiție indispensabilă? Pentru că autorul dorește să situeze primirea harului dumnezeiesc în afara Sfântului Botez.

Recursul autorului la literalitatea textului are drept scop formarea unei „teologii personale” pe baza înțelegerii subiectiviste a verbelor, a substantivelor, a formelor lingvistice, întru-un cuvânt, din limba greacă. El scoate teologia din lingvistică și nu din recursul la înțelegerea patristică a Bisericii de 2.000 de ani.

Din acest motiv, cuvintele Scripturii sunt dislocate din înțelegerea lor tradițională și sunt reinterpretate confesional. Fapt pentru care, orice text al Scripturii poate fi interpretat fantezist, pentru că nu se mai ține cont de modul în care a fost înțeles el de Biserică. Dar, la fel, orice operă literară, orice tablou, orice piesă muzicală pot fi reinterpretate după bunul plac, dacă se neagă gândirea autorului lor.

Pe scurt, comentariul autorului e de un postmodernism deșănțat, pentru că mentalitatea care stă la baza lui e aceea că „putem înțelege” Scriptura în indiferență față de Tradiția Bisericii. El ne dă impresia că e „primul comentator” al Scripturii în ultimii 2.000 de ani, pentru că nu recurge decât la comentatorii de secol. 20.

În p. 237, autorul spune, „în mod răspicat”, că „nu există nicio dovadă în Faptele Apostolilor 2: 38 sau în vreun alt pasaj din Fapte că Luca ar înțelege botezul în apă ca un locus pentru primirea Duhului sau că el ar primi botezul cu Duhul Sfânt ca un rezultat al acestui ritual”. Motivația autorului? Pentru că „funcția distinctă a botezului în apă este indicată cu precizie: botezul se face „spre [întru] iertarea păcatelor (is afesin ton amartion)”, p. 237.

Literalismul autorului însă este lamentabil. Pentru că cine, având experiență duhovnicească, poate să afirme faptul că a primi iertarea păcatelor nu înseamnă a primi har? Dar ce înseamnă altceva, a fi iertat de păcate, decât a te umple de har? Pentru că, în fapt, curățirea de păcate asta înseamnă: umplerea noastră de harul dumnezeiesc.

Însă autorul se rezumă doar la o înțelegere lingvistică a mărturiei Sfântului Luca. El nu are experiența dumnezeiască a simțirii harului dumnezeiesc. Dacă ar fi avut-o, ar fi știut că în Scriptură sunt foarte multe cuvinte și construcții lingvistice care vorbesc despre experiența harului. Pentru că a vorbi despre iertarea de păcate, despre curățire, despre răscumpărare, despre înnoire, despre vederea dumnezeiască, despre simțirea harului etc…înseamnă a vorbi despre același lucru: despre experiența harului dumnezeiesc.

Fapt pentru care, John F. Tipei, rezumându-se la literalitatea lucană, ne spune „răspicat”: Botezul e „numai” spre iertarea păcatelor. De ce această concluzie? Pentru că în teologia penticostală „Botezul în/ cu Duhul” este un eveniment separat de botez.

Tot în p. 237, autorul ne spune că „rolul Duhului Sfânt [nu] este unul de inițiere în creștinism”. De unde înțelegem că Tipei elimină prezența harului dumnezeiesc din actul convertirii și al creșterii noastre în credință și din Taina Botezului.

Din p. 274, autorul începe explicarea cap. 8 din Fapte. Căci se referă la convertiții care primiseră Botezul dar nu și harul Duhului Sfânt, p. 274.

Tot din p. 274, din afirmația autorului cum că samaritenii nu au primit „o manifestare a Duhului, ci [pe] Duhul Însuși”, înțeleg că autorul confundă harul Duhului Sfânt cu persoana Duhului Sfânt. Confuzie născută de același literalism netradițional pe care îl practică.

Dacă ar fi citit cu evlavie și ar fi crezut literatura pnevmatologică patristică, nu ar fi făcut o astfel de confuzie puerilă. Pentru că nimeni nu poate „primi” o persoană a Prea Sfintei Treimi în persoana sa dar fiecare dintre creștinii ortodocși botezați se umplu de harul Prea Sfintei Treimi.

Când Scriptura vorbește despre primirea Duhului Sfânt sau a lui Hristos sau a Treimii de către cel credincios, nu se referă nicidecum la nebunia de a considera că cineva poate „cuprinde” pe Dumnezeul treimic în sine. Ci se referă, prin – din nou multele forme semantice – la singura și unica experiență harică. Pentru că, Sfinții Apostoli, nu au „împărțit” între ei persoana Duhului Sfânt ci s-au umplut, fiecare dintre ei, de harul și de puterea și de lucrarea Tatălui, prin Fiul, întru Duhul Sfânt.

Și, pe baza a ceea ce s-a petrecut cu samaritenii din Fapte 8, autorul deduce că a trecut o perioadă de timp considerabilă între Botez și primirea Duhului Sfânt, p. 275. De aceea, hodoronc-tronc, pe baza unui  fapt particular, Tipei „concluzionează”: pentru Luca, Duhul Sfânt nu este „agentul mântuirii” sau „ceea ce îl face pe cineva creștin”, p. 275.

Adică poți fi „creștin”, pentru Tipei, și „fără aportul” Duhului Sfânt. Ca și când am putea „separa” pe Duhul din Treime și din lucrarea Treimii la convertirea noastră și la Botezul nostru și la creșterea noastră duhovnicească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *