Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 21 iulie 2014

Cum se dă interviu pe stradă unei televiziuni

Televiziunile vin pe stradă pentru „probleme arzătoare”. Care nu mai încap în mintea oamenilor din televiziuni…și vor să le implanteze și în capul nostru.

Spre exemplu, ne pot pune întrebări „de genu’ ”:

1. Cine are minte mai multă în cap, bărbatul sau femeia?

2. Cu cine votați la prezidențiale în decembrie?

3. Știați că păpușile mapeț au fost violate de un român în Spania?

4. S-a descoperit virusul prostiei. Știți în ce țară? etc.

Dumneavoastră, dacă sunteți pe stradă, și sunteți încercuit de întrebarea unei televiziuni…nu trebuie să stați drept, zâmbitor la față, gata pentru un răspuns coerent și meticulos. Ci, dimpotrivă, trebuie să spuneți o balivernă cât casa sau să faceți un gest sau să adoptați un mod de a vorbi aiurea, pentru că numai acelea fac rating.

Iar televiziunile nu sunt interesate de oameni întregi la minte ci doar de săriți după fix.

Spre exemplu, dacă nenea reporterul de aici venea la un teolog ortodox întreg la cap…și îl întreba „cine e Fecioara Maria” nu mai avea cum să facă haz de prostia oamenilor. Pentru că răspunsul teologic mariologic pe care îl va fi primit nu lăsa loc de ilarități goale.

Ce a făcut el în acest caz și în altele, când a întrebat un lucru pe cine nu trebuia și pe tonul care nu trebuia, pot face oricând cu el. Și eu îl pot întreba lucruri la care nu poate să îmi răspundă. Sau nu îmi poate răspunde suficient de bine argumentat. De ce? Pentru că anumite răspunsuri cer zile, luni, ani de studii…

Cauți râsul, îl găsești…

Dar dacă vrei să cauți răspunsuri…trebuie să cauți oamenii care trebuie pentru anumite răspunsuri.

Dar dacă televiziunile caută prostii…trebuie să le dai prostii.

Și dacă le oferi prostii cu carul, ele vor fi foarte mulțumite…dar tot nu te vor plăti pentru demersul tău „științific”.

De aceea…dacă nu vrei să îmbogățești televiziunile cu prostiile tale…te dai plecat când vin ele să te intervieveze. Sau îți iei tălpășița…și dai un telefon mamei tale…de ziua tricolorului. Sau de ziua aviației. Sau de ziua înghețatei.

Știrea zilei: Mihai Șora s-a căsătorit

Am aflat știrea de pe DC News. Însă aici mi s-a spus că s-a căsătorit la 98 de ani…și îmi dă o fotografie cu Șora și cu Pleșu.

S-a căsătorit cu Pleșu?!…Nu! Ci Andrei Pleșu a fost în calitate de martor al ginerelui la starea civilă. Nimic însă despre soție...

DC News citează Ziua veche pentru această știre. Din care aflăm că evenimentul a fost „restrâns” și „secret”…dar, cu toate acestea, ziarul ne oferă două fotografii…Îi vedem soția din față (prima fotografie, dreapta) dar și de la spate.

mirele si mireasa

Date despre mire…nicio dată despre mireasă. Mireasă care e mult mai tânără decât mirele.

Oare de ce? E rușinos să te căsătorești? Sau e rușinos să te căsătorești la o asemenea vârstă? E prima căsătorie sau a câta? După cea civilă urmează și cea religioasă sau e de ajuns doar asta? E un exemplu moral o asemenea căsătorie? Ar trebui urmată și de alte cupluri care trăiesc în concubinaj? A fost o alegere filosofică sau religioasă pentru domnul Șora?

Viața e surprinzătoare! Pentru cine n-a citit nimic de Șora…e bine de știut că s-a căsătorit la 98 de ani.

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [5]

Prima parte, a doua, a treia și a 4-a.

*

O.[tto] Bauernfeind susține că „într-o versiune mai veche, Simon [Magul] a vrut să cumpere darul de a vindeca, nu darul de a transmite Duhul Sfânt prin punerea mâinilor”, p. 276. Care este „versiunea mai veche” scripturală la care se referă teologul german? Mai veche decât care versiune?

H.[ans] Conzelmann de unde știe că au fost „trei straturi ale tradiției”, p. 276, folosite pentru a scrie Faptele Apostolilor?

În p. 282, autorul spune că Sfântul Evanghelist Luca „nu împărtășește” punctul de vedere că „transmiterea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor este o prerogativă a apostolilor”. Argumentul? Anania și-a pus mâinile peste Pavel „ca să primească Duhul Sfânt”, p. 283. Însă Sfântul Ierarh Anania, în Tradiția Bisericii, e unul dintre cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului.

În p. 291, autorul insistă asupra faptului că ce s-a întâmplat cu samaritenii nu a fost „o excepție”. Pentru că „Luca separă cu regularitate primirea Duhului de botezul în apă”, p. 292. De ce tocmai el „le separă”?

În p. 292 însă sunt de acord cu autorul atunci când spune, împotriva lui Turner, că venirile Duhului Sfânt în viața celui credincios nu sunt „anormale” sau „neobișnuite”.

Da, așa este!: „Luca a fost familiarizat cu revărsări spontane și dramatice ale Duhului”, p. 292. Însă „dramatic” în această propoziție e ca nuca în perete. Revărsările harice sunt spontane/ neașteptate, se produc atunci când dorește Dumnezeu…dar nu sunt „dramatice” în viața celui credincios ci pline de bucurie dumnezeiască.

În p. 293, Tipei concluzionează: „Întrucât, din anumite motive, Duhul Sfânt nu S-a pogorât peste samariteni imediat după convertirea și botezul lor, cei doi apostoli au trebuit să inducă pogorârea Duhului prin punerea mâinilor”.

Care însă au fost și sunt motivele pentru care harul Duhului Sfânt nu se coboară peste cei botezați? Și cum ar fi putut „să forțeze” coborârea harului cei doi Sfinți Apostoli? De ce punerea mâinilor Apostolilor contează pentru autor în acest context, dar „botezul în apă”, cum el îl denumește, nu e pentru un penticostal decât „o formă fără fond”, adică fără har? Cum au simțit samaritenii venirea harului în ei și de unde au știut că ce simt ei este harul dumnezeiesc?

În urma dezbaterii capitolului convertirii Sfântului Pavel (Fapte 9), autorul concluzionează că Sfântul Luca nu a făcut „o legătură temporală” între „promisiunea Duhului Sfânt și botezul în apă”, p. 296. Adică nu a legat primirea harului de Botez. De ce? „Aștepta” să apară penticostalismul în secolul al 20-lea, ca să aibă „nevoie” de acest lucru?

David Daube respinge ideea că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania, din rațiuni lingvistice”, p. 296. Numai că împărtășirea harului dumnezeiesc nu se poate deduce „din rațiuni lingvistice” ci din rațiuni duhovnicești. Adică, dacă înțelegi, din punct de vedere haric, descrierea scripturală.

Pentru Daube, punerea mâinilor Sfântului Anania peste Sfântul Pavel a fost numai pentru a-i vindeca ochii, p. 297. Pentru J. H. E. Hull, „primirea Duhului de către Saul…a coincis probabil cu vindecarea lui, dar a fost o acțiune distinctă. Duhul nu i-a fost transferat prin mâinile lui Anania, ci a fost „darul nemijlocit al Domnului Cel înviat”, p. 297. Însă Hull nu căuta să cunoască momentul primirii harului ci să insereze în cartea lui preconcepția cum că primirea harului este independentă de vreun act uman.

În p. 298, autorul spune că în F. Ap. 9 nu aflăm „modalitatea prin care Saul a primit Duhul Sfânt și nici…cele cu privire la timpul la care acesta i-a fost dat”. Însă Sfântul Luca ne vorbește și despre modalități și despre timp. Pentru că Sfântul Pavel a primit harul dumnezeiesc în momentul când a avut vederea extatică de la F. Ap. 9, 3-8. „Lumina din cer (fos ec tu uranu) [GNT, F. Ap. 9, 3]”, care l-a învăluit, e harul dumnezeiesc sau momentul primirii Duhului Sfânt. Apoi s-a umplut de har când i-au fost vindecați ochii (v. 17) și a primit, în mod sacramental, harul dumnezeiesc, când s-a botezat (v. 18).

Însă întrebarea mea pentru Prof. Tipei e următoarea: de ce nu are apetență pentru confesiunile extatice ale Scripturii, când el se ocupă tocmai cu pnevmatologia? Adică, cum de nu le consideră tocmai pe ele transmițătoare de har, când ele sunt expresiile supreme ale experienței duhovnicești? Păi, la Cincizecime, Sfinții Apostoli nu au avut de-a face tot cu vederi extatice? Au văzut pogorârea harului în ei cu ochii fizici sau cu ochii sufletului?

Pentru Tradiția Bisericii, momentul Cincizecimii ca și cel al Taborului ca și cel de pe drumul Damascului sunt evenimente extatice și nu evenimente grosiere, privite cu ochii și văzute de toți. Doar Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au primit pogorârea harului Duhului Sfânt în ei au văzut, în mod duhovnicește, ce s-a petrecut cu ei.

Așa că Sfântul Pavel a primit har și a fost luminat de Dumnezeu în mod extatic în drum spre Damasc și a tot primit har de la Dumnezeu după ce s-a botezat și a crescut în sfințenie.

Însă dacă Pavel a fost chemat în mod extraordinar în acest fel, asta nu înseamnă că noi nu mai trebuie să ne botezăm ci să așteptăm să fim primiți, ca și Pavel, în Biserică. Pentru toți creștinii ortodocși intrarea în Biserică înseamnă botezarea lor ortodox, moment în care primesc harul dumnezeiesc și puterea de a crește, la nesfârșit, în relația cu Dumnezeu și în sfințenie.

De ce Prof. Tipei însă nu consideră vederea extatică a lui Pavel drept momentul primirii harului dar consideră Cincizecimea, momentul primirii harului pentru ceilalți Apostoli ai Domnului? Cu ce a fost mai presus pogorârea harului la Cincizecime decât cea de pe drumul Damascului? Au primit cei 12 și ceilalți dimpreună cu ei, de până la 120 [F. Ap. 1, 15] un alt har decât Pavel, când există doar un singur har al Dumnezeului treimic?

Însă când literalismul „naște” teologia nu poți să ceri mai mult de la un teolog eterodox.

Deși autorul nu știe dacă „ucenicii din Efes” [F. Ap. 19, 1-6] sunt creștini sau doar ucenicii lui Ioan, cu toate acestea el spune că aici avem de-a face cu „singurul caz de rebotezare” din NT, p. 299. În p. 300 îi numește „semi-creștini”.

Însă tot în p. 300 se petrece un eveniment „epocal”: autorul mai amintește încă doi Părinți ai Bisericii. La subsol, în n. 151: pe Tertulian și pe „Crisostom”. De ce „Cri” și nu „Hri”? Pentru că neoprotestanții români „s-au pus de acord” să scrie Cristos și nu Hristos. Numai că „cri” de aici e de la aur [hrision] și nu de la Hristos. Însă dacă se poate la Hristos, ce ne mai întrebăm dacă se poate la aur?!

Însă cum „a îndrăznit” Tipei să mai vorbească și despre Părinții Bisericii, după atâția teologi literaliști sau părerologi? În acest context: „cei doisprezece au fost convertiți la credința creștină și integrați în Biserică de către Pavel. Această interpretare apare frecvent în scrierile Părinților Bisericii care nu au admis posibilitatea existenței unor creștini nebotezați, care nu cunosc nimic despre Duhul Sfânt”, p. 300.

Teologul e ortodoxul care își asumă Tradiția Bisericii

Pe d-l Ionuț Chircalan l-am cunoscut la Constanța, în 2012. Apoi, și mai mult, prin intermediul Prof. Gheorghe Anghelescu, având o discuție cu dumnealui la Sinaia, în 2013. Atunci mi-a cerut să îl ajut cu ordonarea tezei sale doctorale, i-am spus opinia mea despre cum ar trebui să arate teza lui și am avut o discuție de două ore cu dumnealui. Foarte prietenoasă. Îi mulțumesc și acum pentru darurile sale de carte. Cât și pentru acestea, recente.

Scrisorile care urmează însă…au de-a face cu ceea ce crede despre Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu știam despre poziția sa teologică față de marele teolog al secolului I până nu mi-a mărturisit-o în scris. Atunci, la Sinaia, nu mi-a dat de înțeles că este unul dintre detractorii Sfântului Dionisie. Și, așa cum i-am spus în discuția telefonică de astăzi dimineață, modul cum se raportează la Sfântul Dionisie, în mod netradițional, e o problemă care interesează pe toată lumea…

De aceea, public în cele ce urmează o discuție privată (după forma ei, nu și după conținut), pe care Ionuț Chircalan și-o dorește tot privată…dar care nu mai poate fi privată. Pentru că domnul Ionuț Chircalan, va fi, în curând, Doctor în Teologie pe tema vieții și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, iar ceea ce mi-a spus mie va scrie și acolo, cel mai probabil.

Textele sunt diacriticizate și corectate de către mine, discuția s-a purtat pe email și textele sunt integrale.

***

Asist. Drd. Ionuț Chircalan către Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 4. 06 dimineața)

Dragă Părinte Dorin,

Dacă tăceam filosof rămâneam. Știu și nu sunt filosof, așa că vorbesc ca un nebun. Dacă sunteți de acord, vreau să mai dialogăm pe tema identității și pe cea a caracterului creștin al scrierilor areopagitice.

Am citit cu mult interes articolul (studiul) Sfinției Voastre:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/16/sfantul-sfintit-mucenic-dionisie-areopagitul-de-la-parinte-apostolic-la-pseudo-autor-3/ și am vrut să-l comentez cu prietenii (cât de puțini și aceștia), dar am decis că cel mai în măsura să poarte dialogul sunteți Sfinția Voastră, pentru că vă aparține textul și l-ați scris din convingere.

Eu încă sunt la faza de redactare și sper să închei teza cu ajutorul lui Dumnezeu în viitorul apropiat (septembrie).

În pofida dorinței de a mă erija, mă simt deja încolonat în rândul celor care privesc cu suspiciune identitatea Sfântului Dionisie, autorul scrierilor, cu Sfântul Dionisie din Areopagul Atenei (cel puțin istoric, dacă nu și transistoric).

Cred că nu avem argumente suficiente niciunul dintre noi ca să ne susținem cauza, oricât de sfinte sau de critice ar fi unele sau altele.

La Sf. Isaac Sirul m-a convins Părintele Paisie [Aghioritul n.n.] care marturisea, dacă îmi aduc aminte bine, că văzându-l [în mod extatic n.n.] pe Sfântul Isaac l-a întrebat despre ortodoxia lui, iar acela i-a aprobat-o, infirmând astfel rezultatele cercetărilor.

La Sf. Dionisie e oarecum mai dificil, deși spuneți că avem un nor de mărturii ale Sfintei Tradiții.

V-aș invita să citiți în întregime lucrarea lui Alexander Golitzin sau cel puțin să citiți ultima parte (concluziile) și să vedeți acolo rezultatele cercetărilor sale. Sunt, într-adevar, greu de acceptat, dar nu inepte, adică nu în totalitate aberante. Sunt ipoteze, nu consideră ca a elucidat „misterul” autorului sau al scrierilor.

Golitzin_Alexander _Et introibo ad altare Dei.pdf

Apoi, în obrăznicia sau prietenia mea, v-aș întreba dacă ați citit cartea Istoria filosofiei bizantine a lui Niko(lao)s Matsoukas în care propune o viziune unitară a filosofiei și teologiei în imperiul roman creștin și o asimilare foarte naturală a elementelor filosofice eleniste de către scriitorii bisericești (sau/ și Sfinți Părinți).

Acum, revenind la problema în cauză:

Nu ar fi putut să fie Sfântul Dionisie trăitor în secolul VI, nicidecum? (este o dogmă asta, pentru că la Sinoadele ecumenice și locale sunt citate operele sale, fapt ce atestă indirect, așa subliniază Sfântul Nichita Stethatul (dacă nu greșesc) aceasta în favoarea identității autorului scrierilor areopagitice cu ucenicul Sf. Apostol Pavel (Pildalion, p. 243-244)?

Când pun această întrebare, mă gândesc la un cuvânt al Mitropolitului Ierotheos Vlachos care a scris printre altele cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. El a avut o întâlnire după scrierea cărții (sub anonimat, la ediția în lb. greacă) cu o stewardessă, care, intrând în dialog cu Înalt Prea Sfinția Sa i-a mărturisit că a rămas impresionată de carte[a] respectivă pe care o citise, fără a cunoaște identitatea autorului ei.

În timpul discuției însă, ÎPS (destul de tânăr – 30 și ceva de ani) și-a declinat identitatea, recunoscând că este autorul de fapt și [de] drept al cărții, fapt care a cam dezumflat-o pe cititoare (sau pe un coleg de scaun al ÎPS) care își imaginau, în spatele autorului, un venerabil călugăr athonit de vorbă cu un renumit avvă.

Mai mult, întrebat insistent de publicul român, despre identitatea gheronului din aceeași carte, ÎPS Ierotheos a răspuns că este vorba de o suprapunere de identități: (Sf.) Părinte Sofronie, Sf. Porfirie, (Sf.) Cuviosul Paisie, (Sf.) Efrem Katunakiotul ș. a. sau chiar, după cum a răspuns la aceeași întrebare, Pr. Sofronie, fiind întrebat la rândul său, cândva – Acel stareț este ÎPS Ierotheos însuși.

Acum revenind la Sf. Dionisie, din lecturile mele sumare, din cercetătorii acești[a] atât de blamați și de atei sau sataniști, eretici, oricum ar fi (e drept că nu sunt sfinți, Sfânt e cel care vede pe Dumnezeu și își vede păcatele în lumina Lui necreată sau poate că, mai mult chiar, cel familiar cu Dumnezeu, casnicul Său, care trăiește în Dumnezeu și vorbește cu El, fără a-I rămâne ‘exterior’).

Revenind, așadar, din ce am citit, nedumeririle/ nepotrivirile ar fi: tăcerea anterior sec. VI (510-518; 533), cultul complex (sfinte Taine f. detaliate, rânduiala monahală, vocabular neoplatonic de sec. V cu citate din Proclus, cunoașterea teologiei Părinților Capadocieni (ființa, ipostas, dogmă trinitară), elemente din literatura siriană (Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul), elemente origeniene (nu origeniste, condamnate de Sinoadele V-VI Ecumenice).

Un cercetător italian, Emiliano Fiori, vede în scopul scrierilor unul polemic (de a respinge o concepție origenistă și panteizantă a timpului, precum și pt. restaurarea ordinii din cauza anarhiei monahilor mesalieni/ sirieni. E adevărat că îl consideră pe Sf. Dionisie monofizit din partida lui Philoxenus of Mabbug. Golitzin îl asociază/ identifică (cu rețineri) cu Petru Ivireanul (detalii în carte, la final de tot).

Probabil că revine întrebarea: Sfinții Părinți au fost niște înșelați sau șarlatani? De ce au acceptat un pseudograf drept Sf. Părinte?

Sergius de Reshaina trebuie să fi realizat traducerea în siriană f.[oarte] repede după apariția scrierilor (el moare în 536, la 3 ani de la Congresul/ Conferința de la Constantinopol).

Ioan de Scythopolis scrie primele scholii la mai puțin de 50 de ani, urmat de Sf. Maxim la vreo 100 de ani. Niciunul nu e considerat să le fi compus pe toate, așa arată și unele manuscrise care redau doar scholiile lui Ioan de Scythopolis.

De ce l-au acceptat? Fie era cel autentic (ceea ce e aproape imposibil din motivele enumerate, destul de general și neacademic, mai sus), fie era prea general ortodox (în genul edictului Împăratului Zenon, (Henotikon-ului), cu un conținut atractiv, ce putea fi fructificat deja de ambele partide hristologice – monofiziți si chalcedoniei concomitent (fără pretenția de primat asupra scrierilor pt. monofiziți, cum uneori se afirmă), și prea valoros totodată și cu riscul de a deveni o armă decisivă în mâna taberei adverse.

Fie era un venerabil (în sensul pozitiv de fiecare dată, nu a la Caragiale) cunoscut lui Sergius de Reshaina și altor câțiva apropiați (chiar și Ioan de Scythopolis), dar care a dorit să rămână anonim, neconsiderând că aduce ceva nou (gen scrierile Sfinților Apostoli, miezul învățăturii creștine), ci doar continuând o sinteză a gândirii creștine și eleniste într-o haină care putea să răspundă provocărilor timpului (necesitatea recuperării intelighenției păgâne, necesitatea unui răspuns la concepțiile origeniste panteizante (Fiori) într-un limbaj filosofic preponderent (nu neapărat necreștin, vezi Matsoukas).

Fie era un ÎPS Ierotheos prea tânăr pentru a fi promovat și prea valoros pentru a fi ignorat. Aici se ridică întrebarea de ce nu a mai produs nimic de asemenea nivel dacă era tânăr. Probabil că nu era tânăr. Unde sunt scrierile pe care le amintește și nu s-au păstrat? Unii sunt de părere că nu a putut să le mai scrie din pricina vârstei, alții că sunt prezentate rezumativ pe parcursul corpusului nemainecesitând o abordare prea largă, datorită conținutului lor mai grosier (abordând probleme legate de semnificația numelor de animale, expresii ‘nepotrivite’ date lui Dumnezeu etc).

Mai avem pseudo acceptați? Probabil că da, dar nu așa de influenți și de profunzi.

De ce i-a acceptat Biserica? Pentru că aveau un conținut creștin, ortodox sau uneori printr-o interpretare ortodoxă puteau fi recuperați din alunecările omenești într-o lume atât de aprinsă în gândirea filosofică și teologică.

N. Matsoukas arată clar că creștinismul și-a arogat anterioritatea temporală față de celelalte culte, filosofii etc. datorită Logosului divin neîntrupat, Mântuitorul de mai târziu al lumii. De aceea, tot ceea ce a rodit rațiunea luminată de acest Logos, fie în medii păgâne sau dubios creștine, a fost recuperat de Biserică. Au existat și poziții radicale, dar din spirit apologetic.

Sf. Grigorie Teologul interzicea filosofarea privind viața intratrinitară, dar dădea libertate filosofării despre lume, îngeri, creație în general, pentru că nu expunea la riscul alterării învățăturii de credință, prin înlocuirea teologhisirii din cunoaștere cu filosofarea după rațiunea omenească (nesigură, limitată, ‘întunecată’). El nu accepta ‘monofizismul’ învățăturii creștine (doar învățătura biblică, restul nu mai contează), ci ‘chalcedonianismul’ (divino-umanitatea învățăturii de credință), daca îmi este permis să vorbesc astfel.

Putea fi imposibil ca Sfântul Dionisie să-l inspire pe un scriitor creștin din secolul V-VI, precum Sfântul Pavel îi tâlcuia epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur? Poate, deși cel din urmă nu-i trece numele în dreptul tratatelor și nu ‘se dă’ ca vorbind cu apostolii și mângâindu-i, cu superioritate, pe creștet. Dar poate ca între timp libertatea de exprimare se mai limitase puțin în imperiu și lucrurile trebuiau să fie prezentate ca pline de autoritate.

Vă rog să nu mă dați oprob[r]iului public (pe site), ci să continuăm dialogul pe email, dacă vă puteți coborî la un astfel de dialog, fie și de dragul convertirii unui eretic.

Până la urmă, eu mi-aș dori f.[oarte] mult să găsesc niște argumente în favoarea Sfântului Dionisie, acceptabile (zdrobitoare) și pentru comunitatea academică internațională. Dacă le aveți și le-au scăpat tuturor din cauza oportunismului, prezentați-ni-le, considerând că mai avem vreo șansă să ne dezmeticim.

Cu drag și recunoștință pentru dragostea arătată,
Ionuț [Chircalan]

P.[ost] s.[scriptum]: Legat de Sf. Isaac Sirul, cu siguranță, spun cercetătorii, unele scrieri au fost puse pe seama sa, posibil ca acelea să fie cu conținut nestorian. Blamarea Părintelui Ică jr. pentru această lipsă de orientare spirituală este corectă, dacă are un scop pedagogic, dar nu e suficientă în lipsa unei replici la același nivel (argumentativ, mă refer). Sfântul Dionisie ar fi încercat să facă asta, promovând adevărul în lumina cea mai curată pentru a covârși pe necredincioși.

[Ionuț Chircalan mi-a trimis scrisoarea de față, dimpreună cu alte 3 texte:
1. teza doctorală a lui Golitzin, Tesalonic, 1994, 447 p.
2. teza doctorală a lui Emiliano Bronisław Fiori, Bologna, 2010, PDF, 555 p.
3. Sinodul 7 Ecumenic, canonul al 2-lea, cu comentariile alăturate, din Pidalion, 2 p.]

*

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș către Asist. Drd. Ionuț Chircalan (19 iulie 2014, sâmbătă, ora 11. 36)

Domnule Ionuț Chircalan,

vă înțeleg și ironiile la adresa mea…și puseurile de „superioritate”…dar și nevoia reală, aceea că trebuie să vă terminați teza doctorală…

Și pentru că „motivul” scrisorii dumneavoastră a fost studiul meu despre Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul…iar teza dumneavoastră este despre același Sfânt Părinte al Bisericii, dar pe care dumneavoastră îl discreditați, sunt de acord să purtăm un dialog teologic și duhovnicesc…dar la vedere. Pe platforma Teologie pentru azi…acolo unde se află și studiul la care v-ați referit.

Dacă sunteți de acord ca scrisoarea dumneavoastră anterioară, acest răspuns al meu de acum și următoarele, să fie publicate acolo…sunt de acord cu dialogul dintre mine și dumneavoastră.

Pentru că a nega persoana și opera unui Sfânt Părinte al Bisericii e o problemă gravă, care privește întreaga Biserică…iar dumneavoastră sunteți pe cale de a prezenta o nouă teză doctorală, pe tema persoanei și a operei Sfântului Dionisie Areopagitul, prin care vă înscrieți în rândul detractorilor săi.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 20 iulie 2014, 00. 14 minute.

Nu aștept comentarii la întrebările mele dacă țineți neapărat să le puneți pe site. Renunț respectându-vă totodată opinia.

*

Eu către Drd. Ionuț Chircalan, duminică, 16. 25:

Domnule Ionuț Chircalan,

nu țin „neapărat” să le public online și nici nu vreau să le public pentru ca „să primiți comentarii” de la publicul cititor…

Ci doresc să avem o discuție publică, deschisă, academică…în care să vă susțineți, în mod argumentat și asumându-vă în mod curajos, poziția non-tradițională despre Sfântul Dionisie Areopagitul.

Poziția mea tradițională vizavi de Sfântul Dionisie Areopagitul vi s-a părut „nefondată”, fapt pentru care ați încercat să o duceți în derizoriu…considerând că Părintele Ică jr., Golitzin, toți ceilalți…au „argumente forte” pentru demolarea realității istorice a Sfântului Dionisie.

Însă dumneavoastră v-ați ocupat 4-5 ani cu Sfântul Dionisie, mâine poimâine ajungeți „doctor în teologie” pentru demolarea lui…și puteți să ne împărtășiți din rezultatele muncii dumneavoastră de cercetare.

De aceea v-am spus că sunt de acord cu dialogul online, cu dialogul serios și riguros…dar nu sunt de acord „cu dialogul confidențial”, în care să vă furnizez idei pentru teza dumneavoastră…după care dumneavoastră să susțineți că „le-ați înțeles singur”.

Vreau să vă vorbesc despre Sfântul Dionisie la vedere…și dumneavoastră să-mi vorbiți la fel, spre folosul tuturor.

Și eu cred că trebuie să fiți foarte bucuros pentru că vă dau prilejul unui dialog online, pentru că trebuie să îi explicați și ÎPS Teodosie Petrescu, care a adus la Constanța Sfintele Moaște ale Sfântului Dionisie, cât și întregii Biserici…dacă e bine sau nu să îl mai pomenim pe 3 octombrie, să îi mai facem Icoane, să îi mai cinstim Sfintele Moaște.

Care ar fi inconvenientul dialogului online…dacă în septembrie 2014 vă susțineți teza…și acolo, pentru totdeauna, veți prezenta o lucrare, pe care o pot discuta oricând la nivel online? Sau o veți ține secretă? Dacă aveți argumente împotriva Sfântului Dionisie…trebuie ca ele să fie tot patristice, nu? Eu cred că trebuie să fiți de acord cu dialogul online…și foarte bucuros să îmi dați lecții…Dar și tuturor celorlalți care se închină cu evlavie Dumnezeiescului Dionisie.

Pr. Dorin Picioruș

*

Chircalan către mine, 7. 56 minute, 21 iulie 2014, zi de luni:

„Teza mea nu se ocupă cu demolarea identificării autorului scrierilor areopagitice cu Sf. Dionisie din Areopagul Atenei, deși nu poate face abstracție de aspectul identității autorului lor pus la îndoială de cercetătorii (eretici si unii „pseudo”-ortodocși pentru care totuși a murit Hristos și au chipul Său) moderni.

În cartea Dialoguri la Athos, Ierom. Teoclit Dionisiatul este dat într-o traducere în care este vorba de confruntarea sa apologetică cu Profesorul de Teologie Trembelas.

Acolo, Ierom. Teoclit Dionisiatul apără ortodoxia autorului scrierilor areopagitice arătând că Biserica a mărturisit aceasta din vechime și că nu se dezice de acest adevăr nici astăzi.

Totuși, Ierom. Teoclit Dionsiatul nu susține și vechimea apostolică a acestor scrieri pentru că nu vede în asta ortodoxia lor sau pun[c]tul de greutate maxim.

Rezumând un articol al Ierom Teoclit, arhid.prof. Ioan Ica jr. menționează următoarele (nu știu dacă mistifică realitatea sau adaugă de la sine putere păreri):

„dacă chestiunea istorică a identificării autorului lor rămâne deschisă, în ce priveşte valoarea şi autoritatea lor teologică Biserica şi-a formulat de mult judecata favorabilă lor prin canonizarea autorului lor (3 octombrie) şi acceptarea lor implicită prin can. 2 al Sinodului VII Ecumenic (vezi nota Cuviosului Nicodim Aghioritul din Pidalion), şi ea nu mai poate fi pusă în discuţie fără contestarea autorităţii în materie de credinţă a Bisericii (cf. p. 12ab şi 14b–15a)”.

Dacă aveți cunoștințe de lb. neogreacă și mă puteți ajută să aflu și eu aceasta, vă rog să o faceți cu generozitate. Vă trimit originalul pentru confruntare.

Orthodoxos Typos.pdf

Mai jos aveți studiul arhid. prof. Ioan Ică jr.

Aveți deplină dreptate că mă fofilez să-mi expun public părerile și să le argumentez în dialoguri polemice (academice).

E din pricina faptului că nu mă exprim prea bine, am o cultura teologică limitată și nu am cercetat prea mult. Tot ce aș putea emite ar fi părerile cercetătorilor pe care le cunoașteți din propria lectură și la care nu cred că aveți în totalitate răspunsuri.

Unele păreri ale cercetătorilor nu mai sunt de actualitate, altele sunt contradictorii, altele sunt ipoteze. Faptul că tendința e defăimătoare este adevărat și cred că trebuie să apărăm orto[d]oxia scrierilor, deși Dumnezeu le apără și singur prin ele însele.

Acum nu știu de ce trebuie să ne temem de oameni, fie ei și ierarhi, mai mult decât de Dumnezeu sau de conștiință. Dacă ÎPS Teodosie a afirmat ceea ce scrie în minei și în sinaxar și în alte lucrări care au apărut la un moment dat în istoria Bisericii (nu în veacul apostolic), deci nu sunt neapărat 100% revelate, deși asta nu înseamnă că și învățăturile lor dogmatice sunt dubioase (nu mă înțelegeți greșit), nu înseamnă că a făcut asta din dorința de a elucida și tranșa misterul istoricității acestor scrieri. A dorit să nu smintească oamenii de rând (credincioșii simplii).

Dacă faptul că în trecut a fost nevoie de o scriere sub pseudonim pentru a promova niște învățături creștine mai pregnant, autoritar și asta [îi] smintește pe oameni, nu va mânca în veac „carne”, deși nu înseamnă că în mediile istoricilor, cercetătorilor trebuie să negăm niște lucruri problematice. Acestea oricum vor fi arătate de păgâni și exploatate de cei care țintesc prestigiul și credibilitatea Bisericii, dar o vor face cu răutate și nu din dorința de a lămuri lucrurile.

Dacă se va dovedi că se înșală critica, slava să fie a lui Dumnezeu și a celor care au crezut nebunește, rușinând înțelepciunea acestui veac. Dacă însă nu dovedește nimeni acest lucru atât de „evident” pentru toți, atunci e și „vina” acestora care se mulțumesc cu refuzul unei lămuriri a lucrurilor.

Nu este o prioritate a Bisericii elucidarea acestor lucruri, mântuirea e ceva mult mai interior și mai mult legat de fapte și lucrări și mărturisiri ale credinței iubitoare și jertfelnice. Așa că vina la care m-am referit trebuie înțeleasă doar din prisma unui cercetător nu a unui creștin.

Aștept și eu aceste argumente pentru autenticitatea scrierilor dacă le aveți și eventual sursele ca să le pot cita. Dacă sunt descoperiri personale ale Sfinției Voastre, nu le voi publica fără acordul Sfinției Voastre. Dacă nu aveți încredere în mine, nu e nici o noutate. În om, în general, e greu sau riscant să te încrezi, e supus păcatului și egoismului”.

[La care a auxiliat:
1. un text al lui Ică jr. (23 pagini în PDF)
2. un număr din ziarul: Ortodoxos Tipos (24 pagini în PDF)].

*

Acestea au fost textele trimise pe email. Din care rezultă că Ionuț Chircalan se îndoiește de istoricitatea Sfântului Dionisie Areopagitul, implicit și de opera dionisiană.

El însă presupune că „nu am argumente” în ceea ce privește autenticitatea persoanei și a operei dionisiene. Dimpotrivă, Tradiția Bisericii și teologii ortodocși au argumente solide în ceea ce privește faptul că Sfântul Dionisie e un Părinte apostolic al secolului I.

Argumentele autenticității sunt interne și externe operei dionisiene. Dacă ești teolog ortodox, plin de har, și începi să comentezi și să adâncești întreaga operă teologică a Sfântului Dionisie, așa, ca Sfântul Maxim Mărturisitorul, ajungi la concluzia că nu ar fi putut să fie scrisă decât de un Sfânt.

Apoi, din secolul I și până în secolul al 21-lea, dacă ești teolog ortodox în adevăratul sens al cuvântului, poți urmări modul în care a fost receptat, primit, asumat Sfântul Dionisie de Sfinții Părinți ai Bisericii și cum a fost mitraliat de adversarii săi.

Pentru că falsa critică îndreptată asupra lui Dionisie pornește de la minciuna primă și anume, că Sfântul Dionisie a fost pomenit prima oară în secolul al 6-lea, de un monofizit. Însă, până în secolul al 6-lea, există mărturii multe ale modului în care Sfântul Dionisie a intrat în teologia multor Sfinți.

Și așa cum „criticii” știu să îl facă „neoplatonic” pe Sfântul Dionisie pe baza a te miri ce expresii, tot la fel teologii ortodocși autentici pot să găsească pe Sfântul Dionisie la mulți Sfinți ai Bisericii. Trebuie doar să-i iubești pe Sfinți și să îi cunoști.

Astfel, îi propun lui Ionuț Chircalan, ca de aici încolo, tot la fel de personal, să ne vorbească despre argumentele împotriva Sfântului Dionisie (la care presupune că nu aș avea „rezolvare”) și îl asigur că, printre picături, îi voi răspunde la ele.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy