Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [5]

Prima parte, a doua, a treia și a 4-a.

*

O.[tto] Bauernfeind susține că „într-o versiune mai veche, Simon [Magul] a vrut să cumpere darul de a vindeca, nu darul de a transmite Duhul Sfânt prin punerea mâinilor”, p. 276. Care este „versiunea mai veche” scripturală la care se referă teologul german? Mai veche decât care versiune?

H.[ans] Conzelmann de unde știe că au fost „trei straturi ale tradiției”, p. 276, folosite pentru a scrie Faptele Apostolilor?

În p. 282, autorul spune că Sfântul Evanghelist Luca „nu împărtășește” punctul de vedere că „transmiterea Duhului Sfânt prin punerea mâinilor este o prerogativă a apostolilor”. Argumentul? Anania și-a pus mâinile peste Pavel „ca să primească Duhul Sfânt”, p. 283. Însă Sfântul Ierarh Anania, în Tradiția Bisericii, e unul dintre cei 70 de Sfinți Apostoli ai Domnului.

În p. 291, autorul insistă asupra faptului că ce s-a întâmplat cu samaritenii nu a fost „o excepție”. Pentru că „Luca separă cu regularitate primirea Duhului de botezul în apă”, p. 292. De ce tocmai el „le separă”?

În p. 292 însă sunt de acord cu autorul atunci când spune, împotriva lui Turner, că venirile Duhului Sfânt în viața celui credincios nu sunt „anormale” sau „neobișnuite”.

Da, așa este!: „Luca a fost familiarizat cu revărsări spontane și dramatice ale Duhului”, p. 292. Însă „dramatic” în această propoziție e ca nuca în perete. Revărsările harice sunt spontane/ neașteptate, se produc atunci când dorește Dumnezeu…dar nu sunt „dramatice” în viața celui credincios ci pline de bucurie dumnezeiască.

În p. 293, Tipei concluzionează: „Întrucât, din anumite motive, Duhul Sfânt nu S-a pogorât peste samariteni imediat după convertirea și botezul lor, cei doi apostoli au trebuit să inducă pogorârea Duhului prin punerea mâinilor”.

Care însă au fost și sunt motivele pentru care harul Duhului Sfânt nu se coboară peste cei botezați? Și cum ar fi putut „să forțeze” coborârea harului cei doi Sfinți Apostoli? De ce punerea mâinilor Apostolilor contează pentru autor în acest context, dar „botezul în apă”, cum el îl denumește, nu e pentru un penticostal decât „o formă fără fond”, adică fără har? Cum au simțit samaritenii venirea harului în ei și de unde au știut că ce simt ei este harul dumnezeiesc?

În urma dezbaterii capitolului convertirii Sfântului Pavel (Fapte 9), autorul concluzionează că Sfântul Luca nu a făcut „o legătură temporală” între „promisiunea Duhului Sfânt și botezul în apă”, p. 296. Adică nu a legat primirea harului de Botez. De ce? „Aștepta” să apară penticostalismul în secolul al 20-lea, ca să aibă „nevoie” de acest lucru?

„David Daube respinge ideea că Duhul i-a fost dat lui Saul prin punerea mâinilor lui Anania, din rațiuni lingvistice”, p. 296. Numai că împărtășirea harului dumnezeiesc nu se poate deduce „din rațiuni lingvistice” ci din rațiuni duhovnicești. Adică, dacă înțelegi, din punct de vedere haric, descrierea scripturală.

Pentru Daube, punerea mâinilor Sfântului Anania peste Sfântul Pavel a fost numai pentru a-i vindeca ochii, p. 297. Pentru J. H. E. Hull, „primirea Duhului de către Saul…a coincis probabil cu vindecarea lui, dar a fost o acțiune distinctă. Duhul nu i-a fost transferat prin mâinile lui Anania, ci a fost „darul nemijlocit al Domnului Cel înviat”, p. 297. Însă Hull nu căuta să cunoască momentul primirii harului ci să insereze în cartea lui preconcepția cum că primirea harului este independentă de vreun act uman.

În p. 298, autorul spune că în F. Ap. 9 nu aflăm „modalitatea prin care Saul a primit Duhul Sfânt și nici…cele cu privire la timpul la care acesta i-a fost dat”. Însă Sfântul Luca ne vorbește și despre modalități și despre timp. Pentru că Sfântul Pavel a primit harul dumnezeiesc în momentul când a avut vederea extatică de la F. Ap. 9, 3-8. „Lumina din cer (fos ec tu uranu) [GNT, F. Ap. 9, 3]”, care l-a învăluit, e harul dumnezeiesc sau momentul primirii Duhului Sfânt. Apoi s-a umplut de har când i-au fost vindecați ochii (v. 17) și a primit, în mod sacramental, harul dumnezeiesc, când s-a botezat (v. 18).

Însă întrebarea mea pentru Prof. Tipei e următoarea: de ce nu are apetență pentru confesiunile extatice ale Scripturii, când el se ocupă tocmai cu pnevmatologia? Adică, cum de nu le consideră tocmai pe ele transmițătoare de har, când ele sunt expresiile supreme ale experienței duhovnicești? Păi, la Cincizecime, Sfinții Apostoli nu au avut de-a face tot cu vederi extatice? Au văzut pogorârea harului în ei cu ochii fizici sau cu ochii sufletului?

Pentru Tradiția Bisericii, momentul Cincizecimii ca și cel al Taborului ca și cel de pe drumul Damascului sunt evenimente extatice și nu evenimente grosiere, privite cu ochii și văzute de toți. Doar Sfinții Apostoli și cei dimpreună cu ei, care au primit pogorârea harului Duhului Sfânt în ei au văzut, în mod duhovnicește, ce s-a petrecut cu ei.

Așa că Sfântul Pavel a primit har și a fost luminat de Dumnezeu în mod extatic în drum spre Damasc și a tot primit har de la Dumnezeu după ce s-a botezat și a crescut în sfințenie.

Însă dacă Pavel a fost chemat în mod extraordinar în acest fel, asta nu înseamnă că noi nu mai trebuie să ne botezăm ci să așteptăm să fim primiți, ca și Pavel, în Biserică. Pentru toți creștinii ortodocși intrarea în Biserică înseamnă botezarea lor ortodox, moment în care primesc harul dumnezeiesc și puterea de a crește, la nesfârșit, în relația cu Dumnezeu și în sfințenie.

De ce Prof. Tipei însă nu consideră vederea extatică a lui Pavel drept momentul primirii harului dar consideră Cincizecimea, momentul primirii harului pentru ceilalți Apostoli ai Domnului? Cu ce a fost mai presus pogorârea harului la Cincizecime decât cea de pe drumul Damascului? Au primit cei 12 și ceilalți dimpreună cu ei, de până la 120 [F. Ap. 1, 15] un alt har decât Pavel, când există doar un singur har al Dumnezeului treimic?

Însă când literalismul „naște” teologia nu poți să ceri mai mult de la un teolog eterodox.

Deși autorul nu știe dacă „ucenicii din Efes” [F. Ap. 19, 1-6] sunt creștini sau doar ucenicii lui Ioan, cu toate acestea el spune că aici avem de-a face cu „singurul caz de rebotezare” din NT, p. 299. În p. 300 îi numește „semi-creștini”.

Însă tot în p. 300 se petrece un eveniment „epocal”: autorul mai amintește încă doi Părinți ai Bisericii. La subsol, în n. 151: pe Tertulian și pe „Crisostom”. De ce „Cri” și nu „Hri”? Pentru că neoprotestanții români „s-au pus de acord” să scrie Cristos și nu Hristos. Numai că „cri” de aici e de la aur [hrision] și nu de la Hristos. Însă dacă se poate la Hristos, ce ne mai întrebăm dacă se poate la aur?!

Însă cum „a îndrăznit” Tipei să mai vorbească și despre Părinții Bisericii, după atâția teologi literaliști sau părerologi? În acest context: „cei doisprezece au fost convertiți la credința creștină și integrați în Biserică de către Pavel. Această interpretare apare frecvent în scrierile Părinților Bisericii care nu au admis posibilitatea existenței unor creștini nebotezați, care nu cunosc nimic despre Duhul Sfânt”, p. 300.