Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [3]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Mai rămânem puțin în perimetrul acestei discuții, legate de aprecierea tiparului stilistico-poetic al scriiturii lui Cantemir, de către unii poeți postbelici, între care l-am remarcat pe Nichita, prin mărturisirea lui fermă, dar un caz cel puțin la fel de evident de contaminare poetică ni se pare a fi cel al lui Emil Botta.

Atitudinea acestor poeți poate să nedumerească, mai ales că mulți interpreți avizați ai Ieroglificei s-au pronunțat în favoarea ideii că avem de-a face cu o proză ritmată și rimată, dar proză.

De ce, brusc, această izbucnire de entuziasm, din partea unora, în perioada postbelică? Poate că un răspuns l-ar putea constitui următoarele afirmații ale lui Nemoianu (făcute într-o analiză publicată la începutul deceniului al optulea al secolului trecut):

  „Privim poezia pe care o practică Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Mircea Ivănescu, Ion Gheorghe și vedem în ea continuarea unui proces. […] Revenită la lirismul complet, poezia aceasta nu mai are eveniment, ci numai stare de spirit. […] Dar […] lirismul rămâne așezat pe liniile de forță ale unui cadru și ale unui eveniment care nu mai există. […] Totul se petrece astfel ca și cum epicul ar continua să facă parte din substanța acestei poezii (s. n.)”[1].

Nemoianu explică acest fenomen prin faptul că lirica românească a trecut „prin experiența baladei” (a cerchiștilor) și a rămas „marcată” de aceasta. Discuția pe această temă nu ne interesează acum – în mod cert, experiența baladescă invocată are un cuvânt de spus în această privință, dar nu reprezintă unica motivație pentru ceea ce constată criticul.

Însă această optică poetică postbelică a favorizat, fără îndoială, privirea în urmă, cu admirație, spre paginile Istoriei ieroglifice, a celor care au procedat astfel.

Mai mult, observațiile citate ne dau de gândit: dacă poezia era concepută, în epocă, drept epic pietrificat în stare de spirit sau ca stare de spirit desprinsă dintr-un epic, cu atât mai mult ar fi de înțeles de ce Nichita Stănescu a apreciat fragmentele excerptate din textul cantemiresc ca poezie „pură”.

Părerea noastră este, totuși, că cei care au socotit scriitura ieroglifică doar o proză ritmată și rimată au luat prea mult în considerare curgerea istoriei.

Însă aici nu este o povestire asemenea celei din istoria lui Ureche sau Neculce și nici ca în paginile Sfântului Varlaam. Acolo putem vorbi de fragmente de proză ritmată și rimată. Aici însă, la Cantemir, istoria este mult prea opintită (și nu din cauza sintaxei) ca să se mai vadă prea bine curgerea despre care vorbeam.

Atunci când dorești să ajungi mai curând la a rezuma povestirea și la a o metamorfoza mental într-un episod din 1001 nopți, ea pare într-adevăr că este o fabuloasă narațiune.

În realitate, privind paginile Ieroglificei, mai că nu se poate vedea fluidul povestirii de mulțimea treptelor retorico-poetice peste care acesta curge în cascade. Nu putem decât să ne întoarce la spusele autorului însuși, anume că nu atât istoria l-a interesat, cât deprinderea retoricească.

Istoria aceasta este atât de des obturată de tablouri sau discursuri retorico-poematice, încât, în cel mai bun caz, putem vorbi despre grădinile suspendate ale narațiunii. Numai că o narațiune suspendată nu mai este narațiune.

Stendhal ar fi avut serioase probleme în a urmări, cu oglinda lui, drumul „romanului” ieroglific.

Dar să ne întoarcem la polemica aprinsă pe care o continuă protagoniștii acestui theatru:Vulpea, Ciacalul, Lupul…

Discursurile fiecărui personaj conțin nenumărate digresiuni – adevărate derapaje – de la cursul firesc al relatării – dacă există un asemenea firesc narativ și dacă nu cumva epicul este doar o plasă, o mare țesătură întinsă pentru a putea cuprinde în ea toate monologurile autorului, priveliștile sau dezbaterile care l-au putut interesa. Un fel de textura elementorum

Monologuri sau comentarii auctoriale pot fi numite în primul rând proverbele sau observațiile dintre paranteze, dar tot la fel de bine putem considera că Dimitrie Cantemir folosește cu succes metoda avatarilor literari, ca mai târziu Eminescu, dintre care excepțional este Inorogul, ceea ce nu înseamnă însă că nenumărate alte exemple de gândire cantemirescă nu se află inserate în comunicările altor personaje ale cărții.

O astfel de intervenție a vocii din off amendează jurământurile Vulpii, într-un fragment care pare că sintetizează câteva predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „că giurământurile între muritori/ pentru altă nu s-au scornit,/ fără numai supt numele marelui Dumnedzău,/ demonul mai pre lesne/ meșterșugurile sale să-și lucredze[;]/ că unde ieste inima curată,/ nici întâi giurământul,/ nici pre urmă vicleșugul/ sau călcarea giurământului/ încape”[2].

Sfântul Ioan Hrisostom e cunoscut pentru diatribele sale împotriva obiceiului vremii, practicat și de creștini, din păcate, de a-și întări cuvântul prin jurăminte.

O altă paranteză, mult mai lungă, fie că o atribuim personajului (adică Vulpii, în al cărei discurs e inserată), fie autorului, este un prim portret fantastic al lăcomiei, din această carte, lăcomie pe care n-o încape nici cerul, nici pământul, care nu ascultă nici de logică, nici de filosofia morală, nici de tropul îndestulării sau de „graiul fără chip” al  măsurii, în ritorică sau în gramatică.

Ea este dascălul sau mai bine zis dăscălița alchimiștilor care caută a metalilor șuvăite vine” sub rădăcinile munților:

căci lacomul și sătul flămând ieste,
și lăcomiia nici în hotărâle gheometricești
să oprește,
nici de exțentrurile[3] astrologhicesti
să covârșește,
nici caută materia și forma filosofască,
nici cunoaște deosăbirea și alcătuirea loghicească,
nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat,
nici în gramatică graiul fără chip
și cuvântul „agiunge” au învățat,

ce, precum să vede,
nu ucinică,
ce didascală alhimistilor ieste,
cărora nici adânc fundul mărei,
nici nestrăbătută a pământului grosime,
nici pre supt rădăcinele munților
și stâncilor
a metalilor șuvăite vine,
nici depărtarea locului,
nici primejdiia mărsului,
nici nevoia agiunsului
și așeși nici iuțimea și arsura focului
de la acel din fantazie născut
și din crieri prefăcut
aur
îi poate opri[4].

E Cantemir adversarul utilizării exagerate a tropilor retorici? Cei care etichetează opera sa drept barocă n-ar zice…

De prisos să mai subliniem opinia sa defavorabilă în privința alchimiei, deși copiază un tratat de van Helmont. Însă, ca și în cazul lui Wissowatius, Cantemir știe să discearnă…


[1] Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 42.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 49.

[3] Exțentrum [excentrum] = „loc carele ieste dinafară de mijloc”, după cum explică autorul la scara/ glosarul întocmit de el.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 50.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *