Sfântul Antim Ivireanul: „adus și nemerit”
În teza noastră doctorală, dedicată Sfântului Antim Ivireanul, susținută în 2009 și publicată în 2010 (aici), discutând despre circumstanțele venirii sale pe meleagurile noastre, am comentat prefața ucenicului său, Mihail Ștefan/ Mihai Ștefanovici la Molitvenicul din 1706 (a se vedea p. 17-18, 25-27 din lucrarea noastră).
Cum această prefață nu a constituit subiectul unei analize nici înainte de teza noastră, și nici după, revenim asupra propriului comentariu cu câteva precizări, legate de o expresie utilizată de Mihail Ștefan.
Ucenicul spune despre Sfântul Antim că a fost „din țara ta scos, și în partea locurilor noastre adus și nemerit”.
Expresia utilizată de Mihail Ștefan ne-a nedumerit atunci, fiindcă ni s-a părut contradictorie, motiv pentru care am opinat că s-ar putea să existe „un interval de timp” între adus și nemerit, în biografia antimiană pe care o sintetiza poetic și alegoric autorul prefeței.
În mod cert, însă, textul lui Mihail Ștefan nu spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu este autorul aducerii lui Antim, ci dimpotrivă, că l-a aflat în Țara Românească.
Pentru că, mai înainte de a-l afla Brâncoveanu și a-l vedea vrednic, Antim Ivireanul fusese deja „în partea locurilor noastre adus și nemerit”.
În mod evident, Mihail Ștefan a comprimat o istorie mai lungă, fiindcă „în partea locurilor noastre” ar putea să indice Moldova, așa cum am menționat în teză.
Însă „adus și nemerit” este o sintagmă cu înțeles compact. Nu în româna modernă, desigur, dar în limba veche era astfel.
Un mic fragment din Istoria ieroglifică, la o citire mai atentă, ne-a lămurit această situație. În pasajul pe care îl vom cita, (a)dus și nemerit are o semnificație opusă hazardului. Pentru că „nemerit” înseamnă nu la întâmplare, ci dimpotrivă: nimerit la țintă/ cu un scop precis:
„Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite și supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul [ținta/ scopul] adevărului dusă și nemerite, într-acesta chip a grăi începu”[1].
Încât „în partea locurilor noastre adus și nemerit” este rodul unei acțiuni făcute cu un scop foarte bine stabilit, care nu îngăduie să se strecoare nicio marjă de eroare sau de incertitudine în intenția sa.
Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 54.