Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 25 iulie 2014

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [6]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

*

În p. 302, autorul consideră că cei 12 bărbați din Efes erau creștini pentru că Sfântul Luca i-a numit matite [ucenici]. Și consideră că ucenicii din F. Ap. 19, 1 sunt frații din 18, 27, p. 305. Și că ei au fost convertiți de Sfântul Apostol Apollo, cu toții 13 cunoscând doar botezul Sfântului Ioan Botezătorul, p. 305.

În p. 310 se observă cum autorul minimalizează persoana Duhului Sfânt în relație cu cea a Fiului. Pentru că autorul spune că: „pentru Luca, Duhul este cu preponderență o putere care îi înzestrează pe creștini să Îl mărturisească cu eficiență pe Cristos”. Și pe când Duhul Sfânt e „o putere” și nu o persoană, Hristos e o persoană dar pare a fi singurul conținut al propovăduirii.  Iar primirea harului sau a puterii dumnezeiești a Duhului Sfânt înseamnă, pentru autor, doar o eficientizare a propovăduirii și nu, mai întâi de toate, o luminare și o curățire interioară, pentru a-L înțelege pe Dumnezeul treimic.

De ce stau așa lucrurile? Pentru că în penticostalism „primirea Duhului” înseamnă „întărirea pentru a ieși la prozelitism” și nu începutul curățirii de patimi.

Însă în p. 310-311, autorul ne spune că și-ar dori să îi identifice pe cei 12 ucenici din Efes cu „prezbiterii din Faptele Apostolilor 20. 17, 18”. De ce? Pentru că prin această „identificare” a lor „am avea și dovada misiunii lor eficiente ca urmare a împuternicirii lor”, p. 311.

Numai că prezbiterii, diaconii și episcopii Bisericii nu era itineranți precum Sfinții Apostoli. Încercarea de-ai face itineranți pe prezbiteri înseamnă a le schimba chemarea eclesială.

Începând un alt subcapitol, tot în p. 311, John Tipei afirmă despre Sfântul Luca următoarele două neadevăruri: „Luca nu este interesat să facă primirea Duhului dependentă de anumite ritualuri omenești și nici să stabilească o succesiune rigidă a etapelor din experiența religioasă a unui creștin”. Adică Sfântul Luca nu ar fi legat primirea Duhului Sfânt de Botez și nici nu ar fi fost „interesat” de creșterea duhovnicească a celor credincioși. Însă de ce nu ar fi făcut asemenea lucruri, când el dorea, ca toți Sfinții Apostoli, să îi boteze pe oameni și să îi facă mădulare mistice ale lui Hristos?

Însă Prof. Tipei vorbește în numele „spiritualismului extrem” al penticostalismului, care neagă Sfintele Taine ale Bisericii, afirmând că primirea harului este independentă de vreo acțiune eclesială, și nu în numele Bisericii lui Hristos, care, de la început, a îmbinat văzutul cu nevăzutul Tainelor Dumnezeiești. A te presupune doar „suflet”, care nu ai nevoie de materialitatea Tainelor Bisericii, când tu ești un suflet întrupat în viața aceasta: în asta constă greșeala fatală a negației protestante.

Pentru că protestantismul, în esență, nu este decât un gnosticism teologic. Numai că mântuirea nu o primești prin cunoaștere teologică liberală, într-o construcție pseudo-bisericească ci prin cunoașterea revelată care îl îndumnezeiește pe omul, care trăiește în ritmul vieții mistice a singurei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă.

Însă tot în p. 311, autorul ne spune că Sfântul Luca a vorbit despre două condiții ale primirii Duhului Sfânt: pocăința și Botezul, la care adaugă credința. Numai că autorul îl urmează pe J. H. E. Hull, susținând că „pentru Luca cea mai importantă condiție [pentru primirea harului Duhului Sfânt n.n.] este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat””, p. 311.

Însă ce înseamnă a fi disponibil pentru botez? Pentru că pot exista oameni care sunt „dispuși” pentru botez și care să nu vrea să se boteze niciodată. La fel ca cei care sunt dispuși să renunțe la o patimă, dar nu renunță la ea până mor.

De ce și-ar fi dorit Sfântul Luca să fie atât de ambiguu pe această temă? Însă nu Luca e „ambiguu” ci Tipei îl face să pară „ambiguu”. De ce? Pentru că vrea să ajungă la acest „rezultat”: cum că „Luca nu concepe primirea Duhului ca pe un rezultat automat al botezului în apă”, p. 312. Numai că afirmația abia citată nu e o concluzie lucană ci o preconcepție penticostală. Cu această prejudecată Tipei a venit de acasă și nu „a găsit-o” la Sfântul Luca.

În p. 312, autorul amintește de cele două dăți, din Fapte, unde se vorbește despre primirea harului prin punerea mâinilor: F. Ap. 8, 17 și 19, 6.

Modul în care vine harul Duhului, p. 314.

Și în p. 316, Tipei ajunge la „concluzia” cu care…venise de acasă: „pentru Luca, primirea Duhului nu efectuează incorporarea în Biserică, ci este o împuternicire pentru misiune”. Pentru că asta susțin penticostalii despre „botezul cu Duhul Sfânt”.

De ce subliniez, în mod constant, preconcepțiile oamenilor care se prefac că „studiază” o temă?! Pentru că nu vor să ne ducă spre un răspuns luminat de Dumnezeu…ci spre propria ideologie cu care au înlocuit revelația dumnezeiască. Și reacționez ori de câte ori le întâlnesc în studii „docte”, pentru mă enervează impostura lor teologică.

În p. 319 însă, autorul, în mod surprinzător, își calcă pe ideologie: „Cu excepția lui Pavel (9: 20), Luca nu ne relatează despre niciun alt nou convertits-a implicat imediat în lucrarea de evanghelizare” a secolului I al Bisericii. Așa e! Propovăduirea e pentru oameni duhovnicești și nu pentru proaspăt încreștinați.

Însă, dacă nou-convertiții „botezați cu Duhul Sfânt” nu sunt „echipați” ca să plece la propovăduire…după cum susțin penticostalii, atunci cade toată șandramaua ideologică a penticostalismului. Căci dacă scoatem din ecuație „propovăduirea”…nu mai rămâne nimic de făcut pentru „nou-botezații cu Duhul Sfânt”. Se apucă de asceză? Încep să traducă cărți? Se apucă de munca de cercetare? Se apucă de agricultură tradițională?

Tot în p. 319, Tipei vorbește despre cine erau cei „hirotonisiți”/ hirotoniți în Biserică. Și, după el, erau hirotoniți cei care nu erau nou-convertiți, slujba se făcea în Biserică, misiunea lor era precizată (toate bune până acum) dar…erau hirotoniți „conform” ideologiei penticostale: „de Biserică sau de reprezentanții acesteia, nu de o singură persoană”, p. 319.

Pentru că el „presupune” că în secolul I al Bisericii și după aceea, diaconii, preoții și episcopii Bisericii au fost „hirotoniți” la grămadă, de toată Biserica sau de mai mulți din Biserică…și nu de un Apostol sau un episcop. Exclude hirotonia de 1 la 1 din start, deși nu ne spune de ce, pentru „practica penticostală” de secol 20, care nu are de-a face cu nimic cu Preoția Bisericii.

Însă ceva e interesant în toată această încercare penticostală de rescriere a istoriei Bisericii…Și anume că „primirea Duhului Sfânt” nu are „nimic de-a face” cu botezul penticostal, adică orice credincios îl poate „primi” fără „ca să știe” biserica, dar „hirotonia” penticostală are de-a face cu toată biserica sau cu reprezentanți ai bisericii. Dar de ce nu îi hirotonește Dumnezeu, în mod direct, pe „slujitorii” penticostali ca la „primirea Duhului”? De ce la hirotonie pun „opreliști” Duhului, dacă El „coboară” fără vreun ritual sau fără vreo intervenție umană? Iar dacă Duhul „coboară” unde vrea și cum vrea, atunci nu e nevoie să fii penticostal ca să primești pe Duhul Sfânt. Mai pe scurt: „nu e nevoie” de nicio biserică, dacă „coborârea” Duhului se face „în indiferență totală” față de succesiunea istorică neîntreruptă a Bisericii lui Hristos.

Însă ce s-a petrecut cu Biserica lui Hristos de la Cincizecime, pe care porțile Iadului nu o pot birui…de unii au avut „nevoie” să „o reconstruiască”? Nu s-a petrecut nimic rău cu ea! Ea a ajuns până la noi, se numește Biserica Ortodoxă, și are toată sfințenia și frumusețea apostolică intactă. Trebuie numai să te smerești în fața lui Dumnezeu pentru ca să o vezi cu ochi luminați de Dumnezeu.

Până una alta, John Tipei rămâne penticostal…dar unul care presupune că Biserica secolului I „a împrumutat” din iudaism „modelul de consacrare”, p. 319, adică de hirotonire. Nimic mai fals! Pentru că hirotoniile Bisericii sunt proprii ei și nu au de-a face cu preoția vechitestamentară. Preoția vechitestamentară era numai o prefigurare a celei eclesiale, după cum și întreaga ei desfășurare liturgică. Însă cultul Bisericii lui Hristos e nou, e revelat și are de-a face cu pregătirea noastră pentru viața cea veșnică întru Împărăția Sa. El nu e o privire spre trecut ci spre veșnicie.

Termină subcap. 5. 3 reiterând vestea proastă pentru penticostali: „pentru Luca, primirea Duhului nu este exclusiv o împuternicire pentru lucrare”, p. 319. Și asta când penticostalii români se roagă de mama focului ca „să primească” pe Duhul și să intre în câmpul muncii. Autorul, se pare, le-a tăiat elanul celor care „speră”…

În p. 321, Tipei „îi dezbracă” pe Sfinții Apostoli de puterea harică. Pentru că „Petru sau Pavel, cu toate că sunt „plini de Duhul”, nu au nici exousia [exusia = puterea n.n.] și nici dunamis [dinamis = lucrarea n.n.] de a transmite Duhul, ci depind întru totul de Dumnezeu ca să-i folosească în rolul de „canale de putere””.

Ce face autorul aici? Ne spune că sălășluirea harului în Sfinții Apostoli „nu a însemnat” totodată și împuternicirea lor de a-l transmite și altora. Păi atunci cu ce s-au ocupat Sfinții Apostoli în Biserică, dacă nu s-au ocupat cu împărtășirea harului dumnezeiesc? Și pe premisa că nu trebuie să negăm izvorul harului, premisă cu totul corectă, care e Dumnezeu, Tipei neagă canalele harului, adică ierarhia Bisericii, care înseamnă negarea Celui care le transmite harul. De ce? Pentru că ideologia penticostală „nu are nevoie” de preoție sacramentală. Adică din aceea care transmite harul de la Dumnezeu. Pentru că penticostalismul nu are nevoie de Dumnezeu și de adevărata lui Biserică, în care Dumnezeu pogoară harul Său.

În p. 321, autorul adoptă sintagma „putere numenală” în detrimentul celei de „putere dumnezeiască”, împrumutând-o de la W.[erner] Kahl, care vedea în sintagma lui „îmbinarea” dintre puterea de vindecare și Duhul Sfânt, cf. p. 321, n. 219. Și Kahl a împrumutat-o de la Kant?

În p. 322, în urma „episodului Simon Magul”, autorul trage concluzia că „Duhul nu poate fi manipulat, nici de către Simon nici de către apostoli. [Căci] pentru Luca, Duhul Sfânt este Cel care deține controlul, nu cel ținut sub control”.

Însă cine ar putea să „Îl controleze” pe Dumnezeu?!

Iar „episodul Simon Magul” înseamnă dorința de a cumpăra pe bani puterea [exusian] preoțească, aceea de a dărui harul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor, cf. F. Ap. 8, 19, GNT. Dorea să primească această putere dumnezeiască a preoției în schimbul unei sume de bani și nu să o primească printr-o viață curată și plină de evlavie.

O baie de caniculă

Dacă s-ar bate mai multe cuie în aer ar fi bine. Astfel, aerul ar fi mai solid.

A fost părerea unora: cu cât auzim mai multe pichamere duduind în auz, cu atât e clar că lumea asta merge spre bine.

Alții au solicitat să se dea muzica la maxim: să se facă cluburi în supermarketuri.

Să fie toată lumea la un loc: mai dansezi un pic, mai cumperi ceva!

Ba poate chiar și terenuri de fotbal în supermarketuri. Cumperi și te mai uiți la o fază de gol. Lângă tine, pe viu.

Că, spre exemplu, s-au făcut terenuri de baschet între statuile de la Universitate: te uiți la Mihai Viteazul și mai arunci un coș. De, te simți cu istoria la subraț!

Adică, de ce să fie liniște?!

Liniștea dăunează grav sănătății. Liniștea te poate duce la nebunie, poate chiar la conștiență!

Chiar așa, de când ai început să vrei să judeci? Ori te-ai prostit dintr-o dată?

Câțiva alegători au zis că ei votează cu oglinda-n față.

Oglinda nu e încă interzisă în cabina de vot.

Ca și până acum, iese acela care seamănă cel mai bine cu nația.

Iese neamul din urne. Neamul prost, cel mai adesea.

După care urmează 10 ani de indignare și de „să fiu…dacă mai votez cu ăsta”. „L-am votat și el uite ce face”. „Cum să facem să-l dăm jos?!”

Pentru că am uitat să vă spun că „indignarea” votează la fel și a doua oară. Și a treia, dacă ar mai avea ocazia.

Iliescu, spre exemplu, ar candida și în toamna asta. Senin și relaxat. Despre fantoma lui Ceaușescu nu mai vorbesc.

Și trece și sfertul de veac, și jumătatea de secol și secolul și poate și câteva războaie, printre picături…până când oamenii tot se uită în oglindă și tot li se pare că sunt și că fac

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy