Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2014]
Iubiții mei,
faptul de a comunica/ de a vorbi/ de a ne destăinui înseamnă a scăpa din ghearele muțeniei demonice. Înseamnă a ieși din muțenia nevorbirii-de-sine. Pe mine, Dumnezeu m-a scos din nevorbirea-de-sine…și pentru acest lucru sunt foarte recunoscător. Știu ce înseamnă să crezi că poți „să te mântuiești” de unul singur…știu ce înseamnă să crezi că „îți e mai bine dacă ignori problemele altora”.
Am trăit această muțenie…și am văzut-o și la alții. Știu ce înseamnă baricadarea-în-sine. Știu ce înseamnă să crezi că nimeni-nu-e-mai-presus-de-tine. Cunosc iluzia „puterii”, a „prețiozității-de-sine”, iluzia „grandomaniei”, iluzia „veșniciei de-o clipă”.
Însă văd zilnic iadul necomunicării…Am văzut și văd iadul ascunderii-de-sine în toată durerea lui, pentru că am văzut ce înseamnă să nu comunici, la modul real, cu nimeni.
Pentru că reala muțenie e să vorbești întotdeauna despre alții și niciodată, la modul real, despre tine. Muțenia demonică înseamnă să taci cu privire la realitatea ta interioară. Și vedem din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35] că mutul a vorbit numai când demonul a ieșit din el [Mt. 9, 33, GNT].
Și până nu îl scoatem din noi pe demonul care ne pune să tăcem…care ne învață să trecem „neobservați” pe lângă durerile altora…care ne învață „să nu știm ce să spunem altora”…nu vom fi oameni normali.
Normalitatea presupune comunicare deschisă, cinstită, omenoasă.
Normalitatea umană presupune să vezi ce se petrece cu tine și cu toți. Să vezi pe unde mergi. Pe ce calci. Cu cine te intersectezi pe stradă. Ce trebuie să faci când te întâlnești cu cineva.
Normalitatea presupune să vezi profund oamenii pentru că îți curățești cele din lăuntru ale tale.
Iar celeritatea în a-i ajuta pe alții ține de graba de a te curăți pe tine de patimi.
Cei doi orbi ai Evangheliei de azi au început să vadă pentru că Domnul S-a atins [ipsato] de ochii lor [Mt. 9, 29, GNT]. Și lor li s-au deschis ochii [v. 30] pentru că slava lui Dumnezeu i-a atins.
Tocmai de aceea, nu poți să te vezi…și să-i vezi și pe alții…dacă nu te umpli de slava lui Dumnezeu. Dacă nu te lași atins de Dumnezeu spre reala-vedere-de-sine.
Și de aceea am început predica de față cu muțenia și nu cu orbirea: pentru că trebuie să ieși din tăcerea necredinței…pentru ca să ceri vedere. Vedere reală, duhovnicească, abisală.
Și numai Dumnezeu te poate face să vezi! Numai El ne dă adevărata vedere de sine…și vederea oamenilor.
Dar vederea ține de gradul nostru de curățire de patimi, de gradul nostru de sfințenie, de gradul nostru de cunoaștere ontologică.
Pentru că a cunoaște nu înseamnă a cunoaște doar cu mintea…ci a cunoaște prin toată persoana noastră, prin tot ceea ce suntem.
A cunoaște înseamnă a ne îndumnezei. Pentru că a cunoaște înseamnă a înțelege, plini de uimire sfântă și de bucurie dumnezeiască, tot procesul nostru de transfigurare de la nivelul sufletului și al trupului nostru.
A cunoaște înseamnă a conlocui cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, S-a sălășluit întru noi.
De aceea, când Evanghelia de azi ne vorbește despre vorbire și despre vedere ne vorbește despre însănătoșirea firii noastre. Despre drumul spre îndumnezeirea noastră.
Pentru că cel care se umple de slava lui Dumnezeu în Biserica Sa, pe fiecare zi vede mai mult…simte mai mult…înțelege mai mult…se pătrunde mai mult de voia lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga Sa creație.
Adică înduhovnicirea ne sensibilizează continuu, ne face să fim o rană pentru tot ce se petrece în jurul nostru, ne face tot mai oameni, tot mai atenți…tot mai îngăduitori și iubitori…tot mai blânzi…
Tocmai de aceea, în Apostolul zilei [Rom. 15, 1-7], Dumnezeiescul Pavel ne spune că trebuie să purtăm slăbiciunile [ta astenimata] confraților noștri [Rom. 15, 1, GNT]. Adică fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său „întru iubire, spre zidire” [Rom. 15, 2, GNT].
Însă a plăcea aproapelui tău nu înseamnă a-l linguși sau a-i crea o imagine falsă despre tine ci a-i arăta, în mod firesc, fără ostentație, cine ești tu în viața de zi cu zi, tu, omul credinței.
Pentru că atunci când stai printre oameni, oamenii văd cine ești, ce faci, cum procedezi într-o situație sau alta…Și exemplul tău bun, convingător, convinge pe mulți că a fi integru, muncitor, iubitor, atent, credincios, loial etc. înseamnă tot atâtea însușiri ale unui creștin ortodox.
Prietenia noastră cu oamenii trebuie să fie întru iubire de Dumnezeu și de oameni, pentru ca ei să se zidească interior. Pentru ca ei să își înceapă relația lor cu Dumnezeu și să rămână cu El.
Viața noastră e numai o reclamă făcută vieții cu Dumnezeu.
Viața noastră îi învață și pe alții că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea totul.
De aceea, a-i învăța pe oameni evlavia din propria noastră evlavie, a-i învăța munca din propria noastră muncă, a-i învăța bunătatea din propria noastră bunătate înseamnă a ne face priveliști vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi.
Pentru că mulți au nevoie de exemple vii, reale, pentru ca să creadă în Dumnezeu și să fie oameni credincioși. Slăbiciunea credinței lor sau credința lor puțină în Dumnezeu are nevoie de exemple vii, mature pentru ca să le urmeze.
Astfel că, atunci când suntem atenți la ceilalți, la slăbiciunile lor…facem ce a făcut Domnul cu noi toți: nu căutăm plăcerea noastră [Rom. 15, 3, GNT]. Pentru că toate ale noastre trebuie să fie un pod către Dumnezeu și nu un zid.
Și ne facem poduri către Dumnezeu pentru alții, atunci când „gândim unii pentru alții după Hristos Iisus” [Rom. 15, 5, GNT]. Când gândim pentru noi ceea ce gândim pentru toți. Când nu gândim egoist, exclusivist, revanșard ci dorim ca toți să se mântuiască.
Dar pentru a ajunge să dorim acest lucru, adică mântuirea tuturor, trebuie să ne primim unii pe alții după cum și Domnul ne-a primit pe noi [Rom. 15, 7, GNT]. Unde să ne primim? În lăuntrul nostru!
Pentru că dacă ne purtăm unii pe alții în noi înșine, întru harul lui Dumnezeu…atunci când ne întâlnim unii cu alții…știm să ne salutăm, să ne îmbrățișăm, să ne vorbim.
De aceea, cine nu știe să comunice încă nu a învățat alfabetul vieții duhovnicești.
Iar cine nu vede, nu aude, nu simte, nu înțelege…durerile, necazurile, nefericirile fiecărui om în parte și ale întregii lumi…nu are nimic de-a face cu intimii lui Hristos Dumnezeu, adică cu viața ortodoxă.
Adevărații ortodocși știu să comunice, știu să vadă, știu să înțeleagă, știu să iubească, știu să ierte, știu să conducă, știu să despătimească pe om. Pentru că fac acestea toate dimpreună cu Dumnezeul treimic, Care ne luminează, ne călăuzește și ne întărește spre tot lucrul bun, spre toată virtutea și sfințenia.
Așadar, acum, înaintea Postului Adormirii Maicii Domnului, trebuie să înțelegem foarte profund faptul că nu ne putem mântui printr-o bună-părere-despre-noi-înșine ci mântuirea e relație cu Dumnezeu, e comunicare, e ieșire continuă spre alții și nu tăcere mofluză și plină de răutate.
Nu ne mântuiește buna impresie despre noi, nu ne mântuiește răutatea, nu ne mântuiește ipocrizia, nu ne mântuiește nemilostivirea, nu ne mântuiește indiferența…
Indiferența nu rezolvă lucrurile! Ci viețile oamenilor se ajută cu atenție, cu bunătate și cu înțelegere.
Pentru că asta înseamnă a purta slăbiciunile și nevoile și neînțelegerile altora: a-ți face timp să le ajuți și să le înțelegi.
De aceea, Dumnezeu îi binecuvintează și îi întărește pe cei care au ochi și urechi și mâini și picioare și bani și posesiuni puse în slujba aproapelui! Dumnezeu îi luminează și îi călăuzește spre lucruri bune pe cei care s-au pus pe ei înșiși în slujirea slăbiciunilor tuturor.
Căci Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!