Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 27 iulie 2014

Lucrurile publice ale mistrețului cu colți de argint

„Mistrețul cu colți de argint” era fugărit de „un prinț din Levant” (p. 7). Prințul, ca orice prinț infatuat, credea că o să-i meargă toată viața matrapazlâcurile. Că huzuririle lui vor fi nesfârșite. Că el poate omorî pe oricine și oricând.

Însă mistrețul (anonim și fără frică) ieși – „un mistreț uriaș” – și cu colții săi de argint „îl trase sălbatic prin colbul roșcat” (p. 8) pe vânător. Îl trase…până îi veni moartea…A se vedea: Ștefan Augustin Doinaș, Locuiesc într-o inimă. Poezii, Ed. Militară, București, 1978, 118 p.

Pentru că orice vânător infatuat își găsește nașul (sau moartea) în colții unui mistreț nu de argint, nici de aur, nici de cupru…ci de carne.

În Premature [2014], el a spus: „viața e cel mai mare bătăuș”. Pentru că viața te bate peste bot…ca mistrețul de argint pe prinț.

Viața te învață ce nu sperai.

Pe când în Divergent [2014], în lumea celor care construiesc utopia segregării oamenilor, a alege în mod asumat este cel mai mare pericol. Un pericol „pe care nu ni-l putem permite”.

Pentru că mistrețul cu colți de pixeli vine și te mușcă de față…când tu stai în fața ecranului, liniștit, cu o cafea în mână și aștepți să citești ceva ca lumea.

Poliția nu se sesizează din oficiu când ești mușcat din online cu ambele mâini.

Cad avioanele ca picăturile de lacrimi…în timp ce „în rețelele de socializare/ morții sunt/ încă vii”.

Cad peste tine evenimente nedorite.

Cad peste tine tone de promisiuni electorale neverosimile.

Cade peste tine vestea, auzită la Antena 3, astăzi, din gura unei prezentatoare, că pauza publicitară e „sfântă”.  Cine „a sfințit-o”?! Nevoia de bani?

El se trezea, de fiecare dată, dintr-un vis erotic. Și mama lui îi spăla rufele de fiecare dată.

Lumea ei nu o lasă să aleagă mai multe lucruri odată ci doar unul singur. Pentru că lumea ei nu e o lume liberă ci o ficțiune socială.

Și exclusivismul e terorist!

Exclusivismul are colți mari, care îți distrug viața prostește. Degeaba. Pentru nimic.

Prințul din Levant a murit în pădure…sau ciuruit de gloanțe…sau aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Prințul din Levant, ca orice parabolă, a rămas scris undeva. Are dosar. Are file rupte. Poate că are mulți complici.

Vor mai cădea și alte evenimente peste noi, în vara lungă și lată a anului de față.

Cei care vor comenta evenimentele vor fi tot la fel de uituci ca și necitirea istoriei.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [4]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Ciacalul [Șacalul] își pregătește discursul printr-un exordiu prin care încearcă să prezinte raportul în care se află adevărul și minciuna în această lume:

Vidra, neam cu prepus,
cuvânt fără prepus [presupus/ îndoială] au grăit
și sfat adevărat prietinesc au sfătuit

(ce unde urechile adevărului sint astupate,
acolea toate hrizmurile[1] să par basne).

Însa fietecarile dintre noi,
cu cea stângă numai,
iară nu și cu cea dreaptă
ureche ascultându-l,
nu numai cât că cuvântul
nu ș-au întărit,
ce încă mare grămadă de ură
asupra ș-au grămădit

(că mare scârșnetul roatelor
astupă voroava cărăușilor)

și în loc ce mulțumită
pentru dezvălirea adevărului
i s-ar fi cădzut,
nu numai din țară-și s-au izgonit,
ce încă și din izvodul neamului său s-au lipsit,
și aceasta nu dintr-altă pricină,
precum mi să pare, au purces,
fără numai din vechea
și rânceda pizmăluire.

Iară încăși, oricum ar fi, atâta cunosc,
că toate cu folos voroava Vidrii
și ei în stricare,
și altora spre mai mare
neascultare
și neaședzare
s-au făcut

(că vântul vivorât
sau aerul tare clătit,
tocmit
și frumos viersul muzicăi alcătuit,
de la cât de ascuțitele la audzire
urechi abătându-l,
neaudzit îl face).

Și iarăși /…/
obiciuită ieste minciuna
haina adevărului a fura /…/.

Dară lin suflând
austrul adeverinții
și într-o parte dând
poalele hainei adevărului,
grozavă goliciunea minciunii
descoperindu-să
să arată[2].

adevărul nu se poate auzi acolo unde există multă zarvă din partea acelora care vor să bagatelizeze importanța argumentelor drepte, este un lucru pe care îl va repeta curând Cantemir, punându-l de data aceasta printre sentințele Lupului, în convorbirea sa cu Brehnacea [Eretele] (din capitolul al II-lea al cărții):

În ureche de pizmă îmbumbăcată
și de zavistie astupată,
nici buhnetele căldărărești,
necum line cuvintele filosofești
a răzbate pot [;]

căci mai pre lesne s-ar audzi
voroava [vorba] între ciocanele căldărarilor
decât între multe gloate a varvarilor[3].

Dar la această discuție vom ajunge mai târziu.

Cert este că adevărul nu se aude, așa cum vorba cărăușilor/ căruțașilor nu se mai aude de „scârșnetul roatelor”, nici „viersul muzicăi” de „vântul viforât”. Și mai ușor s-ar auzi cuvântul acolo unde căldărarii bat cu ciocanele arama, decât „între multe gloate a varvarilor”.

Prin varvari, Cantemir înțelege, desigur, pe cei care nu cunosc adevărul sau sunt împotriva lui, barbarie fiind orice minciună și încercare de mistificare – după cum se exprimă și în altă parte: „siloghismul dumisale Corbului în barbara alcătuit”[4].

Și, la adăpostul zarvei multe a gloatelor, al căror, rol, întotdeauna, este acela de a astupa cuvântul adevărului, „obiciuită ieste minciuna/ haina adevărului a fura”.

Iar acela care a îndrăznit a face cunoscut adevărul, „mare grămadă de ură/ asupra ș-au grămădit”, din partea tuturor, pentru că imediat s-a arătat „rânceda pizmăluire” împotriva sa.

„Dară lin suflând austrul adeverinții”,poate dezvălui minciuna ascunsă sub „poalele hainei adevărului”. Îmbrăcată, adică, în veșmintele adevărului, în retorica și argumentația acestuia, deși scopul nu este ajungerea la adevăr, ci, dimpotrivă, deplasarea atenției și abaterea cât mai departe de adevăr.

Concluzia Ciacalului este că Struțocămila „nici pre pământ, nici în văzduh,/ nici în apă și nici în foc/ și așeși, nici undeva loc/ de traiu a avea/ va putea,/ ce doară în a cincilea stihie/ locaș de-și va dobândi (că obicinuită ieste fortuna,/ pre cel ce multe haine poftește a cerca/ și de cele ale sale a-l dezbrăca)”[5].

Urmează, după discursul acestuia, o secvență de dimensiuni mai mari (care se extinde la capitolul următor), demnă de Esop și ai cărei protagoniști sunt Lupul și Vulpea.

Lupul întrerupe șirul polemicilor, pe care le consideră sterile, prin cuvinte cioplite/ și supt pilde oarecum acoperite,/ însă tocmai la țenchiul [scopul] adevărului dusă și nemerite”[6].

Lupul consideră că dezbaterile asupra ontologiei struțocămilești sunt irelevante, fiindcă Vidra s-a exprimat asupra Struțocămilei „fără vreme”[7], iar cei care au polemizat cu Vidra și au condamnat-o, au făcut aceasta din zavistie, „că zavistiia ieste jiganie cu multe capete [hidră][8].

Că mai lesne ieste cineva
o mie de ani în fântânele cătranului
să lucredze
și cu cătran să nu să pice
decât un ceas zavistnicul
cu cela [împotriva] căruia zavistuiește
voroavă [discuție] să facă
și cuvânt pizmos
din gură-i să nu-i iasă[9].

Scopul sinodului, al adunării tuturor viețuitoarelor din cele două monarhii nu era acela de a discuta despre ființa ipohimenului:

că tâmplările precum vin, așe să și duc,
deasupra ipohimenului,
nicicum
ființa-i stricând[10].

Dimpotrivă, cearta e o roată care nu se mai oprește, rostogolindu-se la nesfârșit și distrugând sensul adunării:

Și așe în roată gâlceava întorcându-să,
o clătire [clătinare] nestătută
și neobosită
între toți să va scorni.

Și de ciia [de aici] urmadză [ca] între împărați
nu numai pentru Liliiac scânteile împotrivirii
a scântiia,
ce încă și pentru Fili și Inorog pârjolul mâniii
și pojarul izbândii
a să ațița.

Care lucru, numele adunării fericite
în porecla răzsipei nefericite

fără greș va muta[11].

Remarcăm preocuparea constantă a lui Cantemir pentru a evita risipa nefericită și dezmembrarea adunării.

Ca și Budai-Deleanu, în Țiganiada, dar cu aproape un secol mai devreme, Cantemir identifică sursa tuturor relelor în dezbinarea locuitorilor și în polemicile sterile.

Sigur, e loc aici de multe comentarii, dacă intrăm în istoria propriu-zisă…

Concluzia Ciacalului, spre exemplu, aceea de a o elimina pe Struțocămilă din orice categorie ontologică, rezervând-i doar posibilitatea de a constitui sau a fi parte din al cincilea element, eventual – printr-o ironie cruntă, desigur – dovedește eșuarea în absurd a dezbaterilor.

Însă argumentele și avertismentele Lupului sunt distorsionate prin „dulce otrava” din intervenția Vulpii. Încât mulțimile care ascultă luările de cuvânt, „pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură/ toată a Lupului uitară învățătură”[12].

Și astfel se reiau împunsăturile între vorbitori.

O pasăre care „în monarhiia pasirilor /…/ să cheamă Cucunos [Cuc]ia apărarea stăpânului său, Corbul, și susține superioritatea păsărilor asupra animalelor:

Fi-s-ar cădzut [s-ar cădea], o, priietinilor,
Lupul pildele sale ciobanului să le vândză
și Vulpea prisăcariului bătrân
ciumiliturile să-și arete. /…/

Până când dară, o, pasirilor,
în glogozala
în zădar vă îngăimați
și statul [statutul] vredniciii voastre în samă nu băgați?
Până când vor urla,
vor lătra
și vor scânci jigăniile
și dobitoacele acestea,
carile pururea supt umbra noastră îmblă
și ochii noștri totdeauna
în spinarea lor privăsc?[13]

În mod cert, până la Cantemir, dacă putem spune astfel, limba română nu știa că are asemenea potențe metaforice și poetice.

După Varlaam, Grigore Ureche, Dosoftei și Miron Costin, opera lui Cantemir reprezintă un salt în potențarea expresivității limbii noastre. Cu precizarea că fiecare dintre cele patru nume pomenite anterior a reprezentat, la rândul său, un salt important, în această dezvoltare pe care o putem totuși numi uluitoare, în secolele XVII-XVIII.

Cantemir ar fi putut foarte bine să spună, precum Miron Costin în explicarea intenției poemului său, că a scris această lucrare ca să demonstreze că și în limba română se pot face multe și complexe alcătuiri literare.

Deși Cantemir se plânge că materialul său lingvistic e insuficient, că limba română e brudie [necoaptă], totuși textul său demonstrează că numai brudie nu era limba în care scria el, că aceasta era o limbă matură și aptă de a oferi material pentru structuri literare foarte dificile, atât ca formă, cât și ca înțeles.

Nu neglijăm, desigur, nici efortul deosebit al autorului.

Credem că scopul lui Cantemir a fost atins.

Mai mult, pare că întreprinderea literară a lui Cantemir căuta să arate că limba română era „ca un fagure de miere” (Eminescu, Epigonii) care își aștepta mierea. Adică scriitorii și textele care să aibă cuvenita complexitate și profunzime.


[1] Oracolele, profețiile.

[2] Dimitrie Cnatemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 51.

[3] Idem, p. 87.

[4] Idem, p. 53.

[5] Idem, p. 54.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 56.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 56-57.

[11] Idem, p. 57.

[12] Idem, p. 58.

[13] Idem, p. 58-59.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort