Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [7]
Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.
*
În n. 222, p. 322, autorul citează din Comentariul la Epistola către Evrei al lui Calvin. Iar în p. 326, după ce până acum a minimalizat Botezul sacramental în detrimentul ”botezului cu Duhul Sfânt”, Dr. Tipei spune că „Botezul este, fără îndoială, un ritual de încorporare a creștinului în Biserică”. Însă cum „te încorporează” botezul penticostal, dacă el e gol? El nu aduce nimic, în comparație cu „botezul cu Duhul”.
Autorul nu conexează botezul cu punerea mâinilor, p. 329.
În p. 332, autorul vorbește despre Botez ca despre o luminare dumnezeiască, amintind de faptul că Sfântul Iustin Martirul și Filosoful l-a numit astfel în scrierile sale. Citând 4 locuri în n. 251, p. 332.
Însă tot aici, în p. 332, autorul consideră că termenul de iluminare e folosit frecvent în NT „cu sens metaforic”. Adevărul e tocmai invers: el e folosit cu sens experiențial, pragmatic, mistic și nu metaforic. Pentru că luminarea dumnezeiască nu are loc „o singură dată”, p. 332, așa cum consideră autorul, ci luminările dumnezeiești sunt multiple și prin ele Dumnezeu ne face cunoscute diverse lucruri punctuale.
Poți să primești luminări dumnezeiești atunci când traduci, atunci când scrii, atunci când nu știi un lucru anume, atunci când trebuie să sfătuiești pe cineva, când trebuie să iei o decizie. Și când Dumnezeu ne luminează asupra unui lucru atunci aflăm un lucru care depășește puterea noastră de înțelegere. Pe care îl înțelegem, în mod minunat, într-o clipă, nu ca un urmare a citirii sau a vreunui raționament, ci al unei descoperiri venite din partea lui Dumnezeu.
Autorul însă nu vrea să identifice iluminarea cu Botezul, p. 332-333. Neagă și faptul că prin darul ceresc ni se indică Sfânta Euharistie, p. 333. Pe ce premisă? Pe premisa că darul ceresc trebuie să fie doar spiritual, p. 333. Și de aceea spune că darul ceresc se referă la „darul Duhului Sfânt”, p. 333.
Însă Tipei afirmă acest lucru pentru că separă Botezul de Euharistie. Însă Sfântul Pavel vorbește aici despre Tainele de inițiere ale Bisericii, care sunt cele trei, ca și azi, care se primeau împreună. Cum ar putea fi însă de acord John Tipei cu Sfântul Pavel, când el este într-o „biserică”, care nu are statutul sacramental al Bisericii Sfântului Pavel? Mai pe scurt: Tipei e forțat să nege din Scriptură tot ce nu rimează cu penticostalismul.
În p. 333-334, el ajunge să spună: „în opinia noastră, „darul ceresc” se referă la viața divină împărțită noului convertit”. Prin ce e împărțită, când el nu a primit nimic? O exprimare vagă, care nu are de-a face cu sacramentalitatea Bisericii și care se referă la trăirile personale ale convertitului. Numai că trăirile personale ale unui convertit nu pot înlocui urmările Sfântului Botez în viața sa. La Sfântul Botez are loc sădirea slavei lui Dumnezeu în cel credincios, care nu poate fi înlocuită cu nicio efuziune sentimentală pentru că a ascultat o predică sau a cântat o cântare.
Ce-o însemna pentru Prof. Tipei: „experiență spirituală perceptibilă”, p. 334? Perceptibilă cu ce parte din om?
În p. 335, el are o deducție corectă: „o implicație logică ar fi că punerea mâinilor trebuie asociată nu doar cu primirea Duhului, ci și cu darurile spirituale”. Pentru că în Biserica Ortodoxă, punerea mâinilor de aici e corelativul Sfintei Mirungeri prin care se primește harul Sfântului Duh și daruri dumnezeiești.
Da, „sub aspect funcțional, punerea mâinilor are un rol distinct de cel al botezului”, p. 336! Botezul e urmat de Mirungere și de Euharistie în Ortodoxie. Botezul e distinct dar nu separat de Botez.
Odată cu cap. 6, autorul începe discuția despre hirotonie, p. 345. Și autorul, pe drept, nu consideră hirotonia ca fiind similară ordinării rabinice, p. 349.
Însă, deși a citat, în p. 347, textul din Fapte 6, unde se spune că „i-au așezat înaintea Apostolilor [pe cei aleși pentru diaconat n.n.] și, rugându-se, [Apostolii] și-au pus mâinile peste ei”, în p. 349, autorul spune că „punerea mâinilor este făcută în Faptele Apostolilor 6 de întreaga congregație”, adică „pe stil penticostal”.
Atunci de ce i-au mai pus înaintea Apostolilor pe cei 7, dacă nu Apostolii i-au hirotonit? Însă Prof. Tipei întoarce textele după cum…trebuie să rimeze cu teologia penticostală, fără să aibă nici cea mai mică mustrare de cuget că rescrie istoria.
În p. 350, autorul îi face pe diaconi să fie mai prejos decât leviții vechitestamentari. Pentru că slujba leviților, spune el, avea „un caracter permanent”, pe când a diaconilor „a avut un caracter ad hoc…un aranjament dictat de o urgență”, p. 350. Mai pe scurt: cu un caracter temporar.
Însă diaconatul nu a fost și nu este o treaptă „temporară” în Biserică ci una de drept divin. Și ea a fost dorită de Dumnezeu ca și slujirea levitică în VT.
Pentru Tipei, hirotonia celor 7 din Fapte nu a fost primirea lor în prima treaptă a preoției noutestamentare, în diaconat, ci rânduirea lor pentru „slujirea zilnică a celor nevoiași”, p. 352. Și prin asta, autorul nostru inventează „hirotonia pentru asistență socială”, transformând hirotonia diaconală în oficiu de asistență socială.
Tot în p. 352 autorul spune în clar: „punerea mâinilor în acest pasaj nu indică un oficiu administrativ permanent”. Și prin asta a eliminat, dintr-un foc, preoția diaconală.
Însă Tradiția Bisericii îi numește pe cei 7 Diaconi iar pe Sfântul Ștefan îl numește Arhidiacon și îl recunoaște ca Întâiul-Mucenic al Bisericii. De aceea, cei 7 nu erau „servitori temporari la mese” ci diaconii Bisericii.
La F. Ap. 13, 1-3, autorul ajunge, în mod „implacabil” și „imperturbabil”, la aceeași „concluzie” : hirotonia lor a fost „acțiunea întregii Biserici”. Adică au fost hirotoniți „la grămadă” de către comunitate…„în stil penticostal”.
În p. 356, Tipei îi neagă, în trei cuvinte, apostolatul Sfântului Pavel: „Pavel nu este numit niciodată „apostol”, Luca rezervă acest termen pentru cei doisprezece, ceea ce înseamnă că denumirea de „apostol” din capitolul 14 trebuie interpretată ca o traducere a ebraicului „shaliach”, adică cineva rânduit să ducă la îndeplinire o misiune pe termen scurt”.
Dar de ce trebuie să o interpretăm „pe termen scurt” calitatea Sfântului Pavel de Apostol, când Biserica i-a recunoscut-o dintotdeauna și toate Bisericile cărora el le-a scris l-au recunoscut ca Apostol al lui Hristos? Pentru că nimic nu trebuie să fie permanent la Tipei. Nicio treaptă ierarhică nu trebuie să fie „permanentă”, pentru că în penticostalism nu există preoție sacramentală permanentă ci numai recunoaștere temporară din partea comunității.
Drept urmare, el a creat iluzia că ce se petrece astăzi în penticostalism…s-a petrecut dintotdeauna în Biserică. Iluzia pe care fiecare teolog eterodox încearcă să o creeze fără restricție la pagini. Bat câmpii în stil mare…numai ca adepții să creadă această minciună. Și, se pare, că mulți cred această falsificare nerușinată a istoriei Bisericii.
Pingback: Despre ierarhia Bisericii în sec. I d. Hr. [1] | Teologie pentru azi