Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [5]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În opinia lui Dragoș Moldovanu:

„Stilizarea presupune căutarea obstinată a virtuților expresive ale cuvântului, în vederea integrării sale pe baza similitudinilor și a diferențelor: niciun alt scriitor, până la Eminescu, nu a sondat atât de profund ca Dimitrie Cantemir potențialul artistic al limbii române”[1].

În luările de cuvânt care urmează, Cantemir face – prin intermediul personajelor sale, desigur, – de mai multe ori, elogiul studiului și al înțelepciunii și denigrează prostia.

Mai mult, pentru a dovedi că instrucția este a celui iubitor de înțelepciune și nu neapărat a celor din clasele superioare (meritocrația funcționa la acea vreme^[2], în Țările Române, după cum și autorul nostru precizează în altă parte, poate chiar mai bine decât în zilele noastre), Cantemir pune o retorică fără cusur pe seama unor personaje provenite din clasele de jos: jigăniuța cu vorba în „chip smerit” dar cu „subțire [subtil] meșterșug” și, respectiv, „unul dintre gloate/ (din ceata dobitoacelor poate)”.

În discursul acestora, autorul inserează, la tot pasul, paranteze poetico-filosofice, care pot alcătui, așezate împreună, un adevărat elogiu adus învățăturii și înțelepciunii, în tradiția Învățăturilor lui Neagoe Basarab:

Că vredniciia sufletului
nu de pe frâmsețea trupului să măsură.
Căci nebunul la chip frumos
și trupului grea pedeapsă
și numele la mare ocară ș-au scos.

Iară înțeleptul grozav și ghibos^[3]
nici au gândit vreodată,
nici au făcut lucru fără folos^[4]. /…/

(că sfatul [pe] carile [îl] poate da
săracul învățat și înțelept
toți împărații nebuni și neispitiți^[5]
nu-l pot nemeri).

(Că știința înțelepciunii
nu în scaunele trufașe și înalte,
ce în capetele plecate
și învățate
lăcuiește.)^[6] /…/

Celor ce multe lumânări
în citeala cărților topesc,
ochii trupului
la videre să tâmpăsc.

Iară celora ce niciodată
pe slove au căutat,
macar că viderea ochilor
mai ascuțită ș-au păzit,
însă neștiința

în întunericul și în tartarul necunoștinții
i-au vârât. /…/

(că sufletul înțelept
pre cât gura cuvinte rele a nu grăi,
pre atâta și urechile

voroave fără folos a nu audzi
își oprește). /…/

(că tot capul și sfârșitul filosofiii
ieste cineva pre sine ce ieste
a să cunoaște)^[7]. /…/

În capul pedepsit [învățat]
și cu multe nevoi domirit
crierii cei mulți sălașluiesc^[8].

Este o filosofie morală (chiar ortodoxă), notată, în cheie ritmic-melodică, pe portativul retoricii.

Ne întrebăm dacă nu cumva autorul s-a gândit la un demers asemănător ca scop celui întreprins de Dosoftei, prin versificarea psalmilor.

În mod cert, obiectivul lui Cantemir nu era în primul rând consemnarea unei istorii, deși nici această intenție nu este neglijabilă, ci telosul era unul educativ. Ca și Dosoftei, Cantemir se îngrijește de formă/ stil pentru a privilegia mesajul.

Asemenea, Ioan Budai-Deleanu va scrie epopeea sa pentru „a introduce un gust nou de poesie romănească”^[9], fără a lăsa deoparte intenția educației pe multiple planuri.

Cantemir urmărea atât cultivarea unui nou gust literar, cât și educarea în spirit religios și moral.

Registrul stilistico-poetic folosește acestor autori pentru scopuri extraliterare. Ar fi însă absurd să li se pretindă a fi slujit artei pentru artă.

Revenind la text, prostia (în general, respectiv a Struțocămilei, în particular) este amendată fără cruțare:

în locul crierilor,
vântul sau aierul clătit întra
și lăcaș vecinic în căpățină-i își afla /…/

și așe din vântul strâns,
vânt sloboade
(că cineva ce nu are,
a da nu poate)^[10].

Filosofia lui Cantemir este însă foarte ușor de identificat în fragmentele următoare, unde mulțimea, cu „mintea spre înțelegere gătată/ [care] mai tare pătrunde cuvântul adevărului/ decât prin moale grosimea trupului/ ascuțită simceaoa [lama] fierului”, întreabă:

Dară cine între noi poate fi
acela carile mai mult
sufletul în filosofie să-și fie crescut
și după pravile el trupul să-și fie scădzut?

(Că cu anevoie ieste cineva
trupul în toate pre larg
și de sațiu să-și hrănească
și sufletul de poftele trupești
nebetejit să-și păzască),

(că precum în hrana slobodă
trupul să îngroașă
și să îngrașă,
așe de post trupul vitionindu-să [slăbind],
sufletul să supție [se subțiază de patimi]
și să învârtoașă [se întărește])

(căci foamea la trup moarte firească,
iară la suflet viață cerească
aduce)^[11].

---

[1] Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir: între Orient și Occident. Studiu de stilistică comparată, Editura Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 76.

[2] A se vedea și cele spuse aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/07/04/elitele-culturale-in-secolul-xvii/.

[3] Această asociere între defectele trupești și însușirile sufletești va fi ilustrată, în literatura apuseană, mai mult în epoca romantică.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 61.

[5] A fi neispitit, în gândirea ortodoxă, echivalează cu a fi neîncercat/ fără experiență capabilă să te conducă la înțelepciune. „Căci experiența și ispita lucrului/ mai adevărată poate fi decât toată socoteala [gândirea/ speculația] minții,/ și argumenturile arătării de față/ mai tari sint/ decât toate chitelele [ideile/ raționamentele]”, cf. Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 53.

[6] Idem, p. 62.

[7] Idem, p. 64.

[8] Idem, p. 65.

[9] Ion Budai Deleanu, Țiganiada, Ed. Minerva, București, 1985, p. 9.

[10] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 63.

[11] Idem, p. 68.