Predică la Duminica a 7-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

faptul de a comunica/ de a vorbi/ de a ne destăinui înseamnă a scăpa din ghearele muțeniei demonice. Înseamnă a ieși din muțenia nevorbirii-de-sine. Pe mine, Dumnezeu m-a scos din nevorbirea-de-sine…și pentru acest lucru sunt foarte recunoscător. Știu ce înseamnă să crezi că poți „să te mântuiești” de unul singur…știu ce înseamnă să crezi că „îți e mai bine dacă ignori problemele altora”.

Am trăit această muțenie…și am văzut-o și la alții. Știu ce înseamnă baricadarea-în-sine. Știu ce înseamnă să crezi că nimeni-nu-e-mai-presus-de-tine. Cunosc iluzia „puterii”, a „prețiozității-de-sine”, iluzia „grandomaniei”, iluzia „veșniciei de-o clipă”.

Însă văd zilnic iadul necomunicării…Am văzut și văd iadul ascunderii-de-sine în toată durerea lui, pentru că am văzut ce înseamnă să nu comunici, la modul real, cu nimeni.

Pentru că reala muțenie e să vorbești întotdeauna despre alții și niciodată, la modul real, despre tine. Muțenia demonică înseamnă să taci cu privire la realitatea ta interioară. Și vedem din Evanghelia de azi [Mt. 9, 27-35] că mutul a vorbit numai când demonul a ieșit din el [Mt. 9, 33, GNT].

Și până nu îl scoatem din noi pe demonul care ne pune să tăcem…care ne învață să trecem „neobservați” pe lângă durerile altora…care ne învață „să nu știm ce să spunem altora”…nu vom fi oameni normali.

Normalitatea presupune comunicare deschisă, cinstită, omenoasă.

Normalitatea umană presupune să vezi ce se petrece cu tine și cu toți. Să vezi pe unde mergi. Pe ce calci. Cu cine te intersectezi pe stradă. Ce trebuie să faci când te întâlnești cu cineva.

Normalitatea presupune să vezi profund oamenii pentru că îți curățești cele din lăuntru ale tale.

Iar celeritatea în a-i ajuta pe alții ține de graba de a te curăți pe tine de patimi.

Cei doi orbi ai Evangheliei de azi au început să vadă pentru că Domnul S-a atins [ipsato] de ochii lor [Mt. 9, 29, GNT]. Și lor li s-au deschis ochii [v. 30] pentru că slava lui Dumnezeu i-a atins.

Tocmai de aceea, nu poți să te vezi…și să-i vezi și pe alții…dacă nu te umpli de slava lui Dumnezeu. Dacă nu te lași atins de Dumnezeu spre reala-vedere-de-sine.

Și de aceea am început predica de față cu muțenia și nu cu orbirea: pentru că trebuie să ieși din tăcerea necredinței…pentru ca să ceri vedere. Vedere reală, duhovnicească, abisală.

Și numai Dumnezeu te poate face să vezi! Numai El ne dă adevărata vedere de sine…și vederea oamenilor.

Dar vederea ține de gradul nostru de curățire de patimi, de gradul nostru de sfințenie, de gradul nostru de cunoaștere ontologică.

Pentru că a cunoaște nu înseamnă a cunoaște doar cu mintea…ci a cunoaște prin toată persoana noastră, prin tot ceea ce suntem.

A cunoaște înseamnă a ne îndumnezei. Pentru că a cunoaște înseamnă a înțelege, plini de uimire sfântă și de bucurie dumnezeiască, tot procesul nostru de transfigurare de la nivelul sufletului și al trupului nostru.

A cunoaște înseamnă a conlocui cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, prin slava Lui, S-a sălășluit întru noi.

De aceea, când Evanghelia de azi ne vorbește despre vorbire și despre vedere ne vorbește despre însănătoșirea firii noastre. Despre drumul spre îndumnezeirea noastră.

Pentru că cel care se umple de slava lui Dumnezeu în Biserica Sa, pe fiecare zi vede mai mult…simte mai mult…înțelege mai mult…se pătrunde mai mult de voia lui Dumnezeu cu oamenii și cu întreaga Sa creație.

Adică înduhovnicirea ne sensibilizează continuu, ne face să fim o rană pentru tot ce se petrece în jurul nostru, ne face tot mai oameni, tot mai atenți…tot mai îngăduitori și iubitori…tot mai blânzi…

Tocmai de aceea, în Apostolul zilei [Rom. 15, 1-7], Dumnezeiescul Pavel ne spune că trebuie să purtăm slăbiciunile [ta astenimata] confraților noștri [Rom. 15, 1, GNT]. Adică fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său „întru iubire, spre zidire” [Rom. 15, 2, GNT].

Însă a plăcea aproapelui tău nu înseamnă a-l linguși sau a-i crea o imagine falsă despre tine ci a-i arăta, în mod firesc, fără ostentație, cine ești tu în viața de zi cu zi, tu, omul credinței.

Pentru că atunci când stai printre oameni, oamenii văd cine ești, ce faci, cum procedezi într-o situație sau alta…Și exemplul tău bun, convingător, convinge pe mulți că a fi integru, muncitor, iubitor, atent, credincios, loial etc. înseamnă tot atâtea însușiri ale unui creștin ortodox.

Prietenia noastră cu oamenii trebuie să fie întru iubire de Dumnezeu și de oameni, pentru ca ei să se zidească interior. Pentru ca ei să își înceapă relația lor cu Dumnezeu și să rămână cu El.

Viața noastră e numai o reclamă făcută vieții cu Dumnezeu.

Viața noastră îi învață și pe alții că a fi cu Dumnezeu înseamnă a avea totul.

De aceea, a-i învăța pe oameni evlavia din propria noastră evlavie, a-i învăța munca din propria noastră muncă, a-i învăța bunătatea din propria noastră bunătate înseamnă a ne face priveliști vii ale lucrării lui Dumnezeu în noi.

Pentru că mulți au nevoie de exemple vii, reale, pentru ca să creadă în Dumnezeu și să fie oameni credincioși. Slăbiciunea credinței lor sau credința lor puțină în Dumnezeu are nevoie de exemple vii, mature pentru ca să le urmeze.

Astfel că, atunci când suntem atenți la ceilalți, la slăbiciunile lor…facem ce a făcut Domnul cu noi toți: nu căutăm plăcerea noastră [Rom. 15, 3, GNT]. Pentru că toate ale noastre trebuie să fie un pod către Dumnezeu și nu un zid.

Și ne facem poduri către Dumnezeu pentru alții, atunci când „gândim unii pentru alții după Hristos Iisus” [Rom. 15, 5, GNT]. Când gândim pentru noi ceea ce gândim pentru toți. Când nu gândim egoist, exclusivist, revanșard ci dorim ca toți să se mântuiască.

Dar pentru a ajunge să dorim acest lucru, adică mântuirea tuturor, trebuie să ne primim unii pe alții după cum și Domnul ne-a primit pe noi [Rom. 15, 7, GNT]. Unde să ne primim? În lăuntrul nostru!

Pentru că dacă ne purtăm unii pe alții în noi înșine, întru harul lui Dumnezeu…atunci când ne întâlnim unii cu alții…știm să ne salutăm, să ne îmbrățișăm, să ne vorbim.

De aceea, cine nu știe să comunice încă nu a învățat alfabetul vieții duhovnicești.

Iar cine nu vede, nu aude, nu simte, nu înțelege…durerile, necazurile, nefericirile fiecărui om în parte și ale întregii lumi…nu are nimic de-a face cu intimii lui Hristos Dumnezeu, adică cu viața ortodoxă.

Adevărații ortodocși știu să comunice, știu să vadă, știu să înțeleagă, știu să iubească, știu să ierte, știu să conducă, știu să despătimească pe om. Pentru că fac acestea toate dimpreună cu Dumnezeul treimic, Care ne luminează, ne călăuzește și ne întărește spre tot lucrul bun, spre toată virtutea și sfințenia.

Așadar, acum, înaintea Postului Adormirii Maicii Domnului, trebuie să înțelegem foarte profund faptul că nu ne putem mântui printr-o bună-părere-despre-noi-înșine ci mântuirea e relație cu Dumnezeu, e comunicare, e ieșire continuă spre alții și nu tăcere mofluză și plină de răutate.

Nu ne mântuiește buna impresie despre noi, nu ne mântuiește răutatea, nu ne mântuiește ipocrizia,  nu ne mântuiește nemilostivirea, nu ne mântuiește indiferența

Indiferența nu rezolvă lucrurile! Ci viețile oamenilor se ajută cu atenție, cu bunătate și cu înțelegere.

Pentru că asta înseamnă a purta slăbiciunile și nevoile și neînțelegerile altora: a-ți face timp să le ajuți și să le înțelegi.

De aceea, Dumnezeu îi binecuvintează și îi întărește pe cei care au ochi și urechi și mâini și picioare și bani și posesiuni puse în slujba aproapelui! Dumnezeu îi luminează și îi călăuzește spre lucruri bune pe cei care s-au pus pe ei înșiși în slujirea slăbiciunilor tuturor.

Căci Lui I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Punerea mâinilor. Semnificațiile actului în Sfânta Scriptură și în literatura greco-romană [6]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

*

În p. 302, autorul consideră că cei 12 bărbați din Efes erau creștini pentru că Sfântul Luca i-a numit matite [ucenici]. Și consideră că ucenicii din F. Ap. 19, 1 sunt frații din 18, 27, p. 305. Și că ei au fost convertiți de Sfântul Apostol Apollo, cu toții 13 cunoscând doar botezul Sfântului Ioan Botezătorul, p. 305.

În p. 310 se observă cum autorul minimalizează persoana Duhului Sfânt în relație cu cea a Fiului. Pentru că autorul spune că: „pentru Luca, Duhul este cu preponderență o putere care îi înzestrează pe creștini să Îl mărturisească cu eficiență pe Cristos”. Și pe când Duhul Sfânt e „o putere” și nu o persoană, Hristos e o persoană dar pare a fi singurul conținut al propovăduirii.  Iar primirea harului sau a puterii dumnezeiești a Duhului Sfânt înseamnă, pentru autor, doar o eficientizare a propovăduirii și nu, mai întâi de toate, o luminare și o curățire interioară, pentru a-L înțelege pe Dumnezeul treimic.

De ce stau așa lucrurile? Pentru că în penticostalism „primirea Duhului” înseamnă „întărirea pentru a ieși la prozelitism” și nu începutul curățirii de patimi.

Însă în p. 310-311, autorul ne spune că și-ar dori să îi identifice pe cei 12 ucenici din Efes cu „prezbiterii din Faptele Apostolilor 20. 17, 18”. De ce? Pentru că prin această „identificare” a lor „am avea și dovada misiunii lor eficiente ca urmare a împuternicirii lor”, p. 311.

Numai că prezbiterii, diaconii și episcopii Bisericii nu era itineranți precum Sfinții Apostoli. Încercarea de-ai face itineranți pe prezbiteri înseamnă a le schimba chemarea eclesială.

Începând un alt subcapitol, tot în p. 311, John Tipei afirmă despre Sfântul Luca următoarele două neadevăruri: „Luca nu este interesat să facă primirea Duhului dependentă de anumite ritualuri omenești și nici să stabilească o succesiune rigidă a etapelor din experiența religioasă a unui creștin”. Adică Sfântul Luca nu ar fi legat primirea Duhului Sfânt de Botez și nici nu ar fi fost „interesat” de creșterea duhovnicească a celor credincioși. Însă de ce nu ar fi făcut asemenea lucruri, când el dorea, ca toți Sfinții Apostoli, să îi boteze pe oameni și să îi facă mădulare mistice ale lui Hristos?

Însă Prof. Tipei vorbește în numele „spiritualismului extrem” al penticostalismului, care neagă Sfintele Taine ale Bisericii, afirmând că primirea harului este independentă de vreo acțiune eclesială, și nu în numele Bisericii lui Hristos, care, de la început, a îmbinat văzutul cu nevăzutul Tainelor Dumnezeiești. A te presupune doar „suflet”, care nu ai nevoie de materialitatea Tainelor Bisericii, când tu ești un suflet întrupat în viața aceasta: în asta constă greșeala fatală a negației protestante.

Pentru că protestantismul, în esență, nu este decât un gnosticism teologic. Numai că mântuirea nu o primești prin cunoaștere teologică liberală, într-o construcție pseudo-bisericească ci prin cunoașterea revelată care îl îndumnezeiește pe omul, care trăiește în ritmul vieții mistice a singurei Biserici a lui Hristos, Biserica Ortodoxă.

Însă tot în p. 311, autorul ne spune că Sfântul Luca a vorbit despre două condiții ale primirii Duhului Sfânt: pocăința și Botezul, la care adaugă credința. Numai că autorul îl urmează pe J. H. E. Hull, susținând că „pentru Luca cea mai importantă condiție [pentru primirea harului Duhului Sfânt n.n.] este, nu botezul, ci „disponibilitatea de a fi botezat””, p. 311.

Însă ce înseamnă a fi disponibil pentru botez? Pentru că pot exista oameni care sunt „dispuși” pentru botez și care să nu vrea să se boteze niciodată. La fel ca cei care sunt dispuși să renunțe la o patimă, dar nu renunță la ea până mor.

De ce și-ar fi dorit Sfântul Luca să fie atât de ambiguu pe această temă? Însă nu Luca e „ambiguu” ci Tipei îl face să pară „ambiguu”. De ce? Pentru că vrea să ajungă la acest „rezultat”: cum că „Luca nu concepe primirea Duhului ca pe un rezultat automat al botezului în apă”, p. 312. Numai că afirmația abia citată nu e o concluzie lucană ci o preconcepție penticostală. Cu această prejudecată Tipei a venit de acasă și nu „a găsit-o” la Sfântul Luca.

În p. 312, autorul amintește de cele două dăți, din Fapte, unde se vorbește despre primirea harului prin punerea mâinilor: F. Ap. 8, 17 și 19, 6.

Modul în care vine harul Duhului, p. 314.

Și în p. 316, Tipei ajunge la „concluzia” cu care…venise de acasă: „pentru Luca, primirea Duhului nu efectuează incorporarea în Biserică, ci este o împuternicire pentru misiune”. Pentru că asta susțin penticostalii despre „botezul cu Duhul Sfânt”.

De ce subliniez, în mod constant, preconcepțiile oamenilor care se prefac că „studiază” o temă?! Pentru că nu vor să ne ducă spre un răspuns luminat de Dumnezeu…ci spre propria ideologie cu care au înlocuit revelația dumnezeiască. Și reacționez ori de câte ori le întâlnesc în studii „docte”, pentru mă enervează impostura lor teologică.

În p. 319 însă, autorul, în mod surprinzător, își calcă pe ideologie: „Cu excepția lui Pavel (9: 20), Luca nu ne relatează despre niciun alt nou convertits-a implicat imediat în lucrarea de evanghelizare” a secolului I al Bisericii. Așa e! Propovăduirea e pentru oameni duhovnicești și nu pentru proaspăt încreștinați.

Însă, dacă nou-convertiții „botezați cu Duhul Sfânt” nu sunt „echipați” ca să plece la propovăduire…după cum susțin penticostalii, atunci cade toată șandramaua ideologică a penticostalismului. Căci dacă scoatem din ecuație „propovăduirea”…nu mai rămâne nimic de făcut pentru „nou-botezații cu Duhul Sfânt”. Se apucă de asceză? Încep să traducă cărți? Se apucă de munca de cercetare? Se apucă de agricultură tradițională?

Tot în p. 319, Tipei vorbește despre cine erau cei „hirotonisiți”/ hirotoniți în Biserică. Și, după el, erau hirotoniți cei care nu erau nou-convertiți, slujba se făcea în Biserică, misiunea lor era precizată (toate bune până acum) dar…erau hirotoniți „conform” ideologiei penticostale: „de Biserică sau de reprezentanții acesteia, nu de o singură persoană”, p. 319.

Pentru că el „presupune” că în secolul I al Bisericii și după aceea, diaconii, preoții și episcopii Bisericii au fost „hirotoniți” la grămadă, de toată Biserica sau de mai mulți din Biserică…și nu de un Apostol sau un episcop. Exclude hirotonia de 1 la 1 din start, deși nu ne spune de ce, pentru „practica penticostală” de secol 20, care nu are de-a face cu nimic cu Preoția Bisericii.

Însă ceva e interesant în toată această încercare penticostală de rescriere a istoriei Bisericii…Și anume că „primirea Duhului Sfânt” nu are „nimic de-a face” cu botezul penticostal, adică orice credincios îl poate „primi” fără „ca să știe” biserica, dar „hirotonia” penticostală are de-a face cu toată biserica sau cu reprezentanți ai bisericii. Dar de ce nu îi hirotonește Dumnezeu, în mod direct, pe „slujitorii” penticostali ca la „primirea Duhului”? De ce la hirotonie pun „opreliști” Duhului, dacă El „coboară” fără vreun ritual sau fără vreo intervenție umană? Iar dacă Duhul „coboară” unde vrea și cum vrea, atunci nu e nevoie să fii penticostal ca să primești pe Duhul Sfânt. Mai pe scurt: „nu e nevoie” de nicio biserică, dacă „coborârea” Duhului se face „în indiferență totală” față de succesiunea istorică neîntreruptă a Bisericii lui Hristos.

Însă ce s-a petrecut cu Biserica lui Hristos de la Cincizecime, pe care porțile Iadului nu o pot birui…de unii au avut „nevoie” să „o reconstruiască”? Nu s-a petrecut nimic rău cu ea! Ea a ajuns până la noi, se numește Biserica Ortodoxă, și are toată sfințenia și frumusețea apostolică intactă. Trebuie numai să te smerești în fața lui Dumnezeu pentru ca să o vezi cu ochi luminați de Dumnezeu.

Până una alta, John Tipei rămâne penticostal…dar unul care presupune că Biserica secolului I „a împrumutat” din iudaism „modelul de consacrare”, p. 319, adică de hirotonire. Nimic mai fals! Pentru că hirotoniile Bisericii sunt proprii ei și nu au de-a face cu preoția vechitestamentară. Preoția vechitestamentară era numai o prefigurare a celei eclesiale, după cum și întreaga ei desfășurare liturgică. Însă cultul Bisericii lui Hristos e nou, e revelat și are de-a face cu pregătirea noastră pentru viața cea veșnică întru Împărăția Sa. El nu e o privire spre trecut ci spre veșnicie.

Termină subcap. 5. 3 reiterând vestea proastă pentru penticostali: „pentru Luca, primirea Duhului nu este exclusiv o împuternicire pentru lucrare”, p. 319. Și asta când penticostalii români se roagă de mama focului ca „să primească” pe Duhul și să intre în câmpul muncii. Autorul, se pare, le-a tăiat elanul celor care „speră”…

În p. 321, Tipei „îi dezbracă” pe Sfinții Apostoli de puterea harică. Pentru că „Petru sau Pavel, cu toate că sunt „plini de Duhul”, nu au nici exousia [exusia = puterea n.n.] și nici dunamis [dinamis = lucrarea n.n.] de a transmite Duhul, ci depind întru totul de Dumnezeu ca să-i folosească în rolul de „canale de putere””.

Ce face autorul aici? Ne spune că sălășluirea harului în Sfinții Apostoli „nu a însemnat” totodată și împuternicirea lor de a-l transmite și altora. Păi atunci cu ce s-au ocupat Sfinții Apostoli în Biserică, dacă nu s-au ocupat cu împărtășirea harului dumnezeiesc? Și pe premisa că nu trebuie să negăm izvorul harului, premisă cu totul corectă, care e Dumnezeu, Tipei neagă canalele harului, adică ierarhia Bisericii, care înseamnă negarea Celui care le transmite harul. De ce? Pentru că ideologia penticostală „nu are nevoie” de preoție sacramentală. Adică din aceea care transmite harul de la Dumnezeu. Pentru că penticostalismul nu are nevoie de Dumnezeu și de adevărata lui Biserică, în care Dumnezeu pogoară harul Său.

În p. 321, autorul adoptă sintagma „putere numenală” în detrimentul celei de „putere dumnezeiască”, împrumutând-o de la W.[erner] Kahl, care vedea în sintagma lui „îmbinarea” dintre puterea de vindecare și Duhul Sfânt, cf. p. 321, n. 219. Și Kahl a împrumutat-o de la Kant?

În p. 322, în urma „episodului Simon Magul”, autorul trage concluzia că „Duhul nu poate fi manipulat, nici de către Simon nici de către apostoli. [Căci] pentru Luca, Duhul Sfânt este Cel care deține controlul, nu cel ținut sub control”.

Însă cine ar putea să „Îl controleze” pe Dumnezeu?!

Iar „episodul Simon Magul” înseamnă dorința de a cumpăra pe bani puterea [exusian] preoțească, aceea de a dărui harul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor, cf. F. Ap. 8, 19, GNT. Dorea să primească această putere dumnezeiască a preoției în schimbul unei sume de bani și nu să o primească printr-o viață curată și plină de evlavie.

O baie de caniculă

Dacă s-ar bate mai multe cuie în aer ar fi bine. Astfel, aerul ar fi mai solid.

A fost părerea unora: cu cât auzim mai multe pichamere duduind în auz, cu atât e clar că lumea asta merge spre bine.

Alții au solicitat să se dea muzica la maxim: să se facă cluburi în supermarketuri.

Să fie toată lumea la un loc: mai dansezi un pic, mai cumperi ceva!

Ba poate chiar și terenuri de fotbal în supermarketuri. Cumperi și te mai uiți la o fază de gol. Lângă tine, pe viu.

Că, spre exemplu, s-au făcut terenuri de baschet între statuile de la Universitate: te uiți la Mihai Viteazul și mai arunci un coș. De, te simți cu istoria la subraț!

Adică, de ce să fie liniște?!

Liniștea dăunează grav sănătății. Liniștea te poate duce la nebunie, poate chiar la conștiență!

Chiar așa, de când ai început să vrei să judeci? Ori te-ai prostit dintr-o dată?

Câțiva alegători au zis că ei votează cu oglinda-n față.

Oglinda nu e încă interzisă în cabina de vot.

Ca și până acum, iese acela care seamănă cel mai bine cu nația.

Iese neamul din urne. Neamul prost, cel mai adesea.

După care urmează 10 ani de indignare și de „să fiu…dacă mai votez cu ăsta”. „L-am votat și el uite ce face”. „Cum să facem să-l dăm jos?!”

Pentru că am uitat să vă spun că „indignarea” votează la fel și a doua oară. Și a treia, dacă ar mai avea ocazia.

Iliescu, spre exemplu, ar candida și în toamna asta. Senin și relaxat. Despre fantoma lui Ceaușescu nu mai vorbesc.

Și trece și sfertul de veac, și jumătatea de secol și secolul și poate și câteva războaie, printre picături…până când oamenii tot se uită în oglindă și tot li se pare că sunt și că fac

Sfântul Antim Ivireanul: „adus și nemerit”

În teza noastră doctorală, dedicată Sfântului Antim Ivireanul, susținută în 2009 și publicată în 2010 (aici), discutând despre circumstanțele venirii sale pe meleagurile noastre, am comentat prefața ucenicului său, Mihail Ștefan/ Mihai Ștefanovici la Molitvenicul din 1706 (a se vedea p. 17-18, 25-27 din lucrarea noastră).

Cum această prefață nu a constituit subiectul unei analize nici înainte de teza noastră, și nici după, revenim asupra propriului comentariu cu câteva precizări, legate de o expresie utilizată de Mihail Ștefan.

Ucenicul spune despre Sfântul Antim că a fost „din țara ta scos, și în partea locurilor noastre adus și nemerit”.

Expresia utilizată de Mihail Ștefan ne-a nedumerit atunci, fiindcă ni s-a părut contradictorie, motiv pentru care am opinat că s-ar putea să existe „un interval de timp” între adus și nemerit, în biografia antimiană pe care o sintetiza poetic și alegoric autorul prefeței.

În mod cert, însă, textul lui Mihail Ștefan nu spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu este autorul aducerii lui Antim, ci dimpotrivă, că l-a aflat în Țara Românească.

Pentru că, mai înainte de a-l afla Brâncoveanu și a-l vedea vrednic, Antim Ivireanul fusese deja „în partea locurilor noastre adus și nemerit”.

În mod evident, Mihail Ștefan a comprimat o istorie mai lungă, fiindcă „în partea locurilor noastre” ar putea să indice Moldova, așa cum am menționat în teză.

Însă „adus și nemerit” este o sintagmă cu înțeles compact. Nu în româna modernă, desigur, dar în limba veche era astfel.

Un mic fragment din Istoria ieroglifică, la o citire mai atentă, ne-a lămurit această situație. În pasajul pe care îl vom cita, (a)dus și nemerit are o semnificație opusă hazardului. Pentru că „nemerit” înseamnă nu la întâmplare, ci dimpotrivă: nimerit la țintă/ cu un scop precis:

„Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite și supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul [ținta/ scopul] adevărului dusă și nemerite, într-acesta chip a grăi începu”[1].

Încât „în partea locurilor noastre adus și nemerit” este rodul unei acțiuni făcute cu un scop foarte bine stabilit, care nu îngăduie să se strecoare nicio marjă de eroare sau de incertitudine în intenția sa.


Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 54.

Falsul vânzător

E cel care te face să nu mai vrei să treci pe la el pe la tarabă/ magazin/ firmă. Să nu mai vii a doua oară.

E vânzătorul invidios pe cumpărător.

Care vede în cumpărător un om cu care el se întrece și nu care îl face prosper.

Se vede pe fața lui curiozitatea, enervarea, suspiciunea la adresa ta.

Ar vrea să te întrebe multe și de toate deși tu ai venit să cumperi și el ar trebui să vorbească despre produsele sale, dacă știe și poate.

Sau e enervat că iei prea mult și el nu își permite să cumpere atât de mult.

Sau se uită la tine cu teamă și nu cu starea interioară a unui stăpân de mărfuri.

Astfel de vânzători…sunt o enervare de care nu avem nevoie.

Sfânta Liturghie a Sfântului Sfințit Mucenic Clement Romanul

Traduceri patristice

vol. 5

*

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș

***

Sfantul Sfintit Mucenic Clement RomanulSfântul Sfințit Mucenic Clement Romanul

(† c. 99 sau 101[1] sau 102[2], pomenit pe 24 noiembrie în Biserica Ortodoxă[3])

Sfânta Liturghie a Sfântului Sfințit Mucenic Clement Romanul

Prima[4] rugăciune, înainte de darea păcii:

Preotul: Dumnezeule, Cel care ești mare în iubirea [Ta] negrăită și adânc necercetat al păcii, izvorule al celor bune și dăruitorule al buneivoiri, Care trimiți pacea la cei care o primesc pe ea, dă-ne nouă aici, [în această] vreme, marea Ta iubire și umple-ne pe noi de curgerile [Tale] cele prea bogate [ditissimis], din rodnicia harului Tău și din izvoarele preadulcei Tale bunătăți [et ex fontibus suavissimis benignitatis Tuae].

Fă-ne pe noi fiii liniștii [filios tranquillitatis] și moștenitorii păcii [haeredes pacis]. Trimite în noi focul dragostei [ignem charitatis] Tale și căldura iubirii [fervorem amoris] Tale.

Sădește în noi frica Ta și întărește slăbiciunile noastre cu adevărul Tău. Adună-ne pe noi și ne întoarce pe noi, [dându-ne să fim] una și neclintiți și o armonie [concordia][5] de nedezlegat.

Scapă-ne încă și de înșelăciunea cea deșartă și [ne arată] curați de toată invidia, [ca să] ne salutăm unii pe alții în sărutul [in osculo] și îmbrățișarea păcii [amplexu pacis] și a dragostei fără prefăcătorie [charitatis non fictae].

Ca astfel, cu inimă curată [corde puro] și suflet neîntinat [anima munda], încă de aici, să ne unim mădularele noastre cu darul vieții[6] [arrhabonem vitae] și acolo, în veacul viitor [in futuro saeculo], [Tu] să ne chemi pe noi la cina aceea veșnic-desfătătoare și preabogată.

Și [astfel] să Te slăvim pe Tine, Cel biruitor, o, Sfinte [Dumnezeule], în Împărăția Ta, care în veci rămâne, și pe Unul-născut Fiul Tău [Unigenitum Filium Tuum] și pe Duhul Tău cel Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul [sacerdos]: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul [populus]: Și cu duhul tău!

Diaconul [diaconus]: Să ne dăm unii altora pacea!

Poporul: Cu toții…

Diaconul: După…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul ridică glasul [și rostește]:

„Dumnezeule nevăzut și necuprins, negrăit și fără-de-margini, Care în Sfânta Sfintelor cea prea-înaltă locuiești, cea nefăcută de mâini [omenești], mai presus de cerul cerurilor [supra coelos coelorum] și mai presus de toate câte sunt. Care nimicești toată înălțarea patimilor [altitudinem passionum] ce se ridică împotriva cunoașterii Tale. Tu, Preasfinte și Cel bogat în darurile cele prea-înalte, privește spre noi din cerurile Tale cele prea-înalte și luminoase și din locașul Împărăției Tale celei veșnice. Trimite-ne nouă darul slavei Tale celei dumnezeiești, umplându-ne de Duhul Tău cel Sfânt. Căci Tu ești bogat în milostiviri [Tu dives misericordiarum] și prea-mare în daruri [magnificus in donis] și prea-larg în milă [amplissimae clementiae] și în fapta bunătăților, și Ție Îți aducem slavă și Unuia-născut Fiului Tău [și Duhului Tău celui Sfânt].

Poporul: Amin!

Preotul: Doamne Dumnezeul Puterilor, Care le vezi pe cele ascunse [abscondita] și pătrunzi [penetras] deja pe cele viitoare, izvorul vieții și începutul sfintei fericiri și al bunătății, dăruitorul curăției și a tot ce își are început sfânt, comoara lucrurilor celor-mai-prețioase și izvorul înțelepciunii, Părintele Luminii celei veșnice[7], Care este în Tine, în mod ființial [essentialiter][8], mai înainte de toți vecii [ante omnia secula], [fiind] egal [cu Tine] în putere și slavă.

Te rugăm pe Tine, Preasfinte Doamne, să sfințești mințile și toate gândurile noastre, [ca să avem] neîntinate toate sufletele și trupurile noastre, strângând [la un loc] gândurile noastre cele rătăcite. Îmbracă-ne pe noi cu îmbrăcămintea cea nouă [stola nova], întrețesută [intertexta] [de sus], împodobind obiceiurile [noastre] cele bune.

Și, prin Duhul Tău cel Sfânt, plinește toate [perficientem omnia] [ale noastre], pentru ca să locuiască curăția în toate mințile [noastre] și în sufletele [noastre] să locuiască neîntinarea, sfințindu-ne pe noi prin harul, mila și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care și cu Care Ți se cuvine slava, [cinstea și închinăciunea în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Diaconul: Să stăm bine…

Poporul: Mila [păcii]…

Preotul: Harul [Domnului nostru Iisus Hristos]…

Poporul: Și cu duhul tău!

Preotul: Sus [să avem] inimile!

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: Să mulțumim Domnului!

Poporul: Vrednic și cu dreptate este…

Preotul: Căci Ție Ți se cuvine slavă și Ție Ți se cuvine cântare, [Dumnezeule!] Ție Ți se cuvine imn și laudă, Celui care ești [mai presus de] timp, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Dumnezeule Cel adevărat, singurei firi prea-înalte [unius naturae excelsae], singurei ființe [unius substantiae], Care în trei persoane este adorată și lăudată de către toți [Qui in personis tribus adoraris et laudaris ab omnibus], Care prin înțelepciune a făcut și a rânduit [toate].

Preotul ridică vocea [și zice]: Te binecuvântăm pe Tine, Făcătorul veacurilor și Creatorul celor făcute, Dătătorul vieții și Domnul făpturilor văzute și nevăzute. Cerul cerurilor și cele care sunt în ele, a căror fire este de foc și [care sunt] duhovnicești, Te slăvesc. Soarele și luna în mișcarea lor Te venerează [Sol et luna cursibus suis Te venerantur]. Strălucirea stelelor pe Tine Te predică [stellae splendore suo Te praedicant]. Tunetele, la porunca Ta, își dau glasurile lor care înspăimântă, mișcarea în aer arată tăria Ta, apa în nori se adună la voința Ta, pământul și cele care sunt pe el de Tine țin și de Tine sunt ținute. Firile raționale și cele care sunt fără rațiune, cele care au înțelegere [cât] și cele care sunt dăruite numai cu simțire, prin Tine sunt vii și puterii domniei Tale se supun.

Doamne, în cer le ai pe cele înalte, care sunt scaun sub picioarele Tale, slujitori fără-de-număr [ministros innumerabiles] și un număr nesfârșit Te laudă pe Tine, care în părțile create slujesc, lăudând slava Ta, și slujirii Tale cu toții sunt robi, dar mai cu seamă ființele, care din foc și din duh sunt făcute[9]. Care cântă tot felul de cântări, lăudându-Te pe Tine cu glas de laudă, [fiind] mii și zeci de mii [milleni et decies milleni], care din veci poartă rodul laudelor Tale, cete și ierarhii duhovnicești împărțite după ierarhia lor, care imne plăcute [hymnos jucundos] Ție Îți aduc.

Ceata Îngerilor [Coetus Angelorum] și ierarhia Arhanghelilor [ordinesque Archangelorum] Îți aduc Ție, unuia Dumnezeu, laudă nouă și fără încetare [laudem novam et indesinentem]. Tronurile [Throni] și Domniile [Dominationes], sălășluite în cea mai hotărâtă și netulburată stăpânire, cu frică multă, cântări de slavă Îți cântă Ție.

Arhanghelii [Archangeli] și Domniile [Virtutes], Puterile [Potestatum] și Stăpâniile [Principes], [și] Tronurile [Thronorum] împodobite de slavă [dumnezeiască], laudă și închinare prea-vrednică [dignissima] aduc, după cum se cuvine, pe măsura lor smerită, tronului Tău [solii Tui].

Stăpâniile duhovnicești, care stau în fața Ta cu frică, sfințesc neîncetat, [ca un] tunet, sfințenia Ta. Carul de foc al ființelor cu patru fețe diferite și asemănătoare în felurimea cea de multe feluri a darurilor slavei [dumnezeiești], laudă aduc Împărăției Tale.

Cetele Heruvimilor [agmina Cherubim] dăruite cu mulți ochi, [mișcându-se] în cerc [in circulum], ascunzându-se în apropierea Ta, Îți înalță glasuri de binecuvântare.

Serafimii [Seraphim], cei care au multe aripi, care își acoperă înseși fețele lor cu aripile de la strălucirea Ta, și își acoperă și picioarele lor cu penele lor [suos pennis], și nu pot suporta flacăra focului Tău cel de-nesuportat, și zboară de acolo lăudând, și cu două aripi zboară binecuvântând, și în alte și alte feluri Te slăvesc, unul către altul înalță imne, cu guri de foc și cu limbi de flacără, cu un singur glas lăudând întreita sfințenie, strigând, glas înălțând, și zicând [clamant, vociferantur, et dicunt]:

Poporul: Sfânt, Sfânt, Sfânt…

Preotul, plecându-și [capul, zice]: Sfânt ești, Dumnezeule, Părinte, Sfânt ești Dumnezeule, Fiule, Sfânt ești Duhule Sfinte, Treime Sfântă și nedespărțită [Trinitas Sancta et indivisa], unul singur Dumnezeu și Sfânt ești în ființa [Ta], Care în trei Persoane ești adorat [in Personis tribus adoraris] și în unitatea firii ești slăvit [in unitate substantiae glorificaris]. Și toate locurile și părțile lumii nu sunt de ajuns pentru a slăvi tăria slavei Tale. Care l-ai plăsmuit pe om după chipul slavei Tale [ad imaginem majestatis Tuae], și i-ai dat lui rațiune, și i-ai poruncit însă și calea, pe care ai stabilit-o ca un Stăpân, de a nu călca porunca Ta.

Dar care, păcătuind, și disprețuind legea Ta, [pe el] l-a cuprins porunca morții și ai trimis în exil [in exsilium][10] slăbiciunea lui.

[Dar] Tu, adevăratul lui Creator, bun și iubitor de oameni, nu ai părăsit grija lui [non abjecisti curam ejus], pe care Tu ai avut-o, ci toate spre mântuirea lui le-ai făcut. După care și pe Fiul Tău cel veșnic și Unul-născut al Tău L-ai trimis în lume, ca prin iconomia Sa să împlinească [toate cele] spre mântuire.

[Preotul] ridică vocea [și zice]: Deci, atunci când El era pregătit, după voia Sa, ca să guste patimile [ad gustandas passiones], [adică] să Se urce pe Cruce și să pătimească, și să sufere moarte pentru viața întregii lumi [pro vita totius mundi], în seara în care a consumat Tainele [consummationem Mysteriorum] și le-a plinit pe cele minunate, a luat pâinea în mâinile Sale cele curate și sfinte, a adus mulțumiri, a binecuvântat, a sfințit, a frânt și a dat Ucenicilor această Taină a Lui, Sfinților Apostoli, zicând:

Luați și mâncați din acesta, căci acesta este Trupul Meu, care pentru voi se frânge și se dă, spre iertarea tuturor celor credincioși! Care pentru mulți se jertfește și se împarte, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] viața veșnică.

Poporul: Amin.

Preotul: După cina aceasta tainică [post coenam illam mysticam], [El] a amestecat în potirul vieții [calicem vitae] din vin și [din] apă [ex vino et aqua], și către Tine, Dumnezeule, Părinte, a înălțat ochii, a adus mulțumiri, a binecuvântat, a sfințit, și a dat mulțimii Ucenicilor Săi celor aleși, Sfinților Apostoli, și zicând:

Luați, beți din acesta voi toți! Acesta este Sângele Meu, care confirmă testamentul morții Mele [qui confirmat testamentum mortis Meae]. Care pentru voi se varsă și pentru mulți se dă și se împarte, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] viața veșnică.

Poporul: Amin.

Preotul: Căci atunci [când] această Pâine veți împărți și din Potirul acesta al vieții veți primi, pomenirea morții Mele veți face și aducerea aminte de învierea Mea veți împlini, până când voi veni.

Poporul: Morții Tale, Doamne, noi îi facem pomenire.

Preotul ridică vocea [și zice]: Ochiul rațional al inimii [oculo intellectuali cordis] ne descrie perioada iconomiei Tale celei prea-înțelepte, Hristoase, Doamne al nostru, și toate cele pe care le-ai făcut spre mântuirea noastră, prin întruparea Ta mântuitoare, pe care noi o pomenim. [Adică] nașterea Ta din Tatăl Tău Cel nevăzut, zămislirea Ta negrăită din Fecioară, nașterea Ta extraordinară/ mai presus de fire și preaslăvită, înălțarea Ta pe Crucea mântuitoare și uimitoare, venirea Ta pentru a aduce viață lumii, scularea Ta [ca o] minune desăvârșită, învierea Ta slăvită și plină de toată bucuria, înălțarea Ta în slavă și prea-înalta Ta ședere de-a dreapta Născătorului Tău.

De unde Îți vei descoperi Împărăția Ta cea slăvită, care va veni în [la] a doua Ta venire. Când Tu vei veni cu slavă negrăită [cum gloria ineffabili] și înconjurat de mulțimea legiunilor tale celor de foc și flacără, după cum fulgerul înfricoșează și e puternic, venind din înălțimea slavei Tale.

[Iar] când vei sta pe tronul slavei Tale celei înfricoșătoare, și vor sta împreună cu Tine cei aleși, când popoarele și neamurile se vor aduna și vor sta la locul judecății [ad locum judicii], și va primi fiecare după faptele sale, când cărțile se vor deschide și faptele, vorbele și acțiunile [noastre] vor fi discutate, când vor fi citite păcatele [noastre] și, ca [sub] un soare strălucitor, se vor deschide cele care au fost ascunse, [făcându-se] foarte clare.

Când va țâșni focul cel mare și va arde fumul flăcărilor și va coborî râul cel de foc arzător [fluvius ignis ardentis], care va cerca și judeca tot trupul.

Când strâmtorarea cea prea-amară va fi pentru cei nedrepți și cele bune și fericite vor fi pregătite pentru cei Drepți. Când milostivirea se va curma, și cei neevlavioși vor fi dați gheenei [gehennae], pe când cei evlavioși vor moșteni viața cea nouă în veșnicie.

Când se va auzi glasul cel puternic care va despărți pe unul de altul, și îi va pune pe miei [agnos] de-a dreapta și pe iezi [haedos] de-a stânga.

Te rugăm pe Tine, Cel plin de milă, Doamne, [ca] în ceasul acela al judecății, să înmulțești mila Ta față de adoratorii Tăi, în ceasul acela înfricoșător și plin de tristețe. Fii binevoitor față de sufletele robilor Tăi. În ceasul acela înfricoșător, revarsă mila Ta peste ei, căci prin Crucea Ta sunt mântuiți [qui per Crucem Tuam salvati sunt]. În ceasul acela înfricoșător, milostiv fii lor, celor care au fost câștigați prin Patimile Tale. Atinge-Te dar de durerea lor, care aduci încredere peste cei care te iubesc pe tine dintre oameni și Te înduri de păcatele lor. Arată mila Ta față de cei care cheamă numele Tău cel sfânt și șterge fărădelegile lor. Nu ne lăsa lipsiți de mila Ta prin mânia Ta și nici nu ne lipsi pe noi de harul Tău datorită multelor noastre răutăți. Nu ne arunca de la mila Ta, datorită mulțimii nebuniilor noastre. Nu depărta de la noi pe Sfinții Tăi Îngeri, ca să nu fim snop de neghine și să fim aruncați în foc. Nu-i certa pe slujitorii Împărăției Tale după veșmintele lor cele murdare și nici împreună cu disprețuitorii slavei Tale să ne trimiți în întunericul cel-mai-din-afară. Nu stinge lumina candelelor noastre, pentru ca nu cumva să rămânem afară de camera cea de nuntă [thalami nuptialis]. Nu ne răsplăti nouă după dreptatea Ta, ca nu cumva în întunericul cel-mai-din-afară și la scrâșnirea dinților să ne arunci și [acolo] să ne chinuim. Dă-ne nouă ajutorul slavei Tale în ciuda răutății noastre. Revarsă marea milelor Tale [pelagus miserationes Tuae] peste nedreptatea noastră și spală păcatele noastre.

Trimite mulțimea milei Tale și iubirea Ta față de oameni și nimicește în noi pe cele care sunt demne de ură. Umple-ne, Doamne, cu încredințarea Ta și îmblânzește peste noi fața Ta mișcată de mânia Ta, ca fața Ta să ne arate liniște și biruitori, în ciuda păcatelor noastre, să ajungem înaintea slavei Tale.

Numără-ne dar între cei chemați ai Împărăției Tale și între cei invitați la cină, după a Ta chemare și părtași strălucirii slavei Tale întru desfătarea bucuriei.

De aceea, Biserica Ta cere și turma Ta se roagă și glasurile cele biruitoare Îți strigă, și mila și îndurarea Ta cer și astfel zic către Tine.

Poporul: Miluiește-ne…

Diaconul: Ce înfricoșătoare este această clipă!

Preotul: Noi, de asemenea…

Preotul, plecând [capul], zice rugăciunea de invocare a Sfântului Duh:

Pe Tine Te rugăm, Preasfinte Dumnezeule, să trimiți la noi, din sălașul Împărăției Tale celei veșnice, pe Duhul Tău cel Sfânt, deoființă cu Tine și egal în lucrare, Care, dintru început, de la Tine purcede[11], și Care, în timp, a fost dat celor care Te-au primit pe Tine, și prin Care Te-au văzut și înțeles desăvârșit și sfințitor.

Așadar, vino și odihnește-Te și rămâi peste Darurile acestea, ca să se sfințească prin puterea slavei Tale, desăvârșind aceste Taine și pe cei care le primesc!

Preotul: Auzi-mă, Doamne!

Poporul: Doamne miluiește (de 3 ori)!

Preotul ridică glasul [și zice]: Și fă adică pâinea aceasta Trupul cel viu, Trupul ceresc și mântuitor, Trupul care a mântuit sufletele noastre și trupurile noastre, însuși Trupul Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] primirea vieții veșnice.

Poporul: Amin!

Preotul ridică glasul [și zice]: La fel și amestecul care este în Potirul acesta, fă-l Sângele care ne curățește și ne sfințește, Sângele cel viu și mântuitor, Sângele care mântuiește sufletele și trupurile noastre, însuși Sângele marelui Dumnezeu și al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre ștergerea fărădelegilor, [spre] iertarea păcatelor și [spre] primirea vieții celei veșnice.

Poporul: Amin!

Preotul ridică glasul [și zice]: Ca prin această împărtășire cu Tainele cele de-viață-făcătoare să avem și moștenirea bunătăților vieții [celei] veșnice și să dobândim scăparea de moartea a doua. Ca să nu pui lucrurile noastre spre judecată cea pregătită înaintea tronului slavei Tale, ci fericirii aceleia, despre care Îngerii i-au anunțat pe păstori, care este duhovnicească, să ne faci părtași în pământul cel dumnezeiesc, adică în locul unde s-a întărit cortul luminii [tabernacula lucis], în cămara cea împodobită de nuntă [in domo nuptiali exornata] și la cina vieții duhovnicești [et in convivio vitae spiritualis], [împreună] cu cei biruitori, care sunt părtași la acel praznic, bucurându-ne să Te cinstim pe Tine și în cetele lor să Îți aducem cântare, slavă și cinste.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Pomenește, Doamne, Sfânta Ta Biserică, și întărește temelia ei în credința cea dreaptă [in fide recta], și o păzește pe ea în liniște continuă [in tranquillitate perpetua] și în pace îmbelșugată [et in pace abundanti]. Pe păstorii și învățătorii ortodocși [pastores et doctores orthodoxos], care sunt în ea, împodobește-i cu obiceiuri cuvioase [castimonia morum exorna]. Mai ales, întru adevăr, [păzește] pe domnul [nostru] [N], patriarhul [nostru] și [pe] domnul [nostru] [N], episcopul nostru, și dă-le lor ca să o pască pe ea cu cinste.

Încă pomenește, Doamne, [și] pe preoții [sacerdotum] Bisericii Tale, și pe diaconii [diaconorum] templului Tău, și pe toate ierarhiile [omnium ordinum] [bisericești] care Îți slujesc Ție, [pe fiecare] după rânduiala lor.

Încă pomenește, Doamne, [și] păcatele mele cele nebunești și nevrednicia cu care Îți slujesc Ție, căci îmi mărturisesc păcatele cu care Te slujesc, care sunt norii întunecoși [nubes obscurae] ai căderilor ce mă învăluie. Și prin stropirea isopului [hyssopi] Tău, curățește-mă și ca zăpada mă albește, curățește-mă de murdării [maculis] și de petele păcatului [naevis peccati].

Încă pomenește, Doamne, pe toți credincioșii care sunt în exiluri [exsillis] și pe cei care pentru credința ortodoxă [pro fide orthodoxa] suferă luptă [agonem sustinent].

Preotul ridică glasul [și spune]: Și pe Biserica Ta, Doamne, pe care ai avut-o dintru început și ai răscumpărat-o cu sângele Unuia-născut Fiului Tău o binecuvintează, și o ferește pe ea de certurile cele reale ale ereziilor, care se nasc în sufletele păcătoase, și care se străduiesc să o tragă în adâncul neevlaviei [in abyssum impietatis]. Alungă de la aceasta, Doamne, smintelile [scandala] și certurile [rixas], și păstrează-o pe ea prin toiegele și bătăile Tale și prin încercări, ca nu cumva să cadă prin slăbiciunile [sale]. Eliberează-o pe ea de foametea cea amară, de robie și de pieire. Încă dă-i ei vremuri cu pace și îmbelșugare, luminează și liniștește vânturile, dă să scoată [pământul] grâne și roade, pentru ca să aibă ea toate cele bune. Căci bun ești Tu și peste toate s-au revărsat darurile Tale cele mari și s-a dăruit slava Ta și Ție slavă și slujbă de mulțumiri [gratiarum actionem] Îți aducem.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și zice]: Pomenește, Doamne, pe cei care în feciorie curată viețuiesc [in virginitate pure vivunt] [și] în căsătorii cinstite [conjugatorum castorum], pe orfani și pe văduve [orphanorum et viduarum], pe săraci și lipsiți [pauperum et egenorum] și pe cei care ajută [adjuvant] Biserica Ta. Încă și pe cei care s-au dăruit slujirii Sfinților și ajută nevoii celor suferinzi, pe cei care aduc daruri și luminos le lucrează.

Poporul: Doamne miluiește!

Preotul își ridică glasul [și rostește]: Și ajută, prin puterea dreptei Tale și prin întărirea puterii brațului Tău, pe toți cei care aduc daruri[12], în mod continuu, în Sfânta Ta Biserică catholică și se împărtășesc la pomenirile Sfinților Tăi, care ajută din destul pe cei lipsiți cu darurile milosteniilor și nevoia celor săraci o împlinește.

Dă acestora îmbelșugarea celor bune, după starea inimilor [pro dispositione cordium] lor. Și pentru darurile trecătoare [pro donis temporalibus], dă-le lor revărsarea binecuvântărilor [Tale] celor bogate și netrecătoare [inamissibilium]. Și pentru lucrurile care nu sunt veșnice, pregătește-le lor desfătările Sfinților și răsplata nepieritoare și darurile iubirii [Tale] față de oamenii Tăi și bunurile cele bogate ale moștenirii Tale. Căci bun ești Tu și bogat în bunătăți și darnic în daruri și Ție slavă și slujbă de mulțumiri [gratiarum actionem] Îți aducem.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Pomenește, Doamne, pe regii ortodocși [regum orthodoxorum], dă-le lor să învingă pe vrăjmașii lor și, cu puterea Ta atotputernică, întărește-i pe ei și armele lor.

Ridicând vocea, [preotul zice]: Încă orânduiește armatele, întărește-le în războaie și întărește regatele, care sub jugul slujirii Crucii Tale vor dori să învingă și care vor purta semnul Unuia-născut Fiului Tău, ca pe armă a mântuirii. Ajută-i și mântuiește-i, Doamne!

Uneltirile neamurilor neprietene [inimicarum] le strică și le risipește. Domniile păgâne [regna profana] și ereziile neevlavioase [haereses impias] zdrobește-le cu puterea dreptei Tale [comprime dextera Tua potenti]. Slăbește ascuțișul sabiei și nu o apropia de grumajii turmei Tale. Păzește de robii și de chinuri și de războaie pe poporul și pe moștenirea Ta. Și nu lua seama la nedreptatea lor, de care Unul-născut Fiul Tău i-a scăpat. Ci pomenește, [Doamne], pe cei adormiți, care au păstrat credința ortodoxă [qui retinent fidem orthodoxam]. Și dă-le lor și nouă tărie nebiruită [virtutem insuperabilem]. Pentru ca noi, la fel ca aceștia, să cunoaștem sfârșit în pace și liniștea mântuirii [tranquillitatem salutis], prin harul și mila și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care și cu Care Ție Ți se cuvine slava și cinstea…

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă capul [și zice]: Încă [pomenește] și pe toți aceia care au plăcut Ție în pătimirile lor și, în purtările lor, până la sfârșit au urmat slavei [Tale] și fă-le pomenire bună, Doamne, în acest ceas: Părinților, Patriarhilor, Profeților, Apostolilor, Propovăduitorilor [Praedicatorum], Vestitorilor [Annuntiatorum], Evangheliștilor [Evangelistarum], lui Ioan Botezătorul, lui Ștefan Diaconul[13] și Născătoarei de Dumnezeu, Maria și la toți Sfinții.

[Preotul] ridică glasul [și zice]: Și celor care lupta lor și-au încheiat și au dat mărturia lor pentru dreptate. Încă pomenește, Doamne, pe cei care în locuri singuratice și în cetăți au plăcut Ție, care și-au sfârșit viața fără prihană și care s-au depărtat de lumea aceasta, și care la Tine au venit și în cereștile locașuri [coelestes domos] s-au înălțat: pe Părinții cei din vechime și pe Patriarhi, pe primii intimi [principum familiarum] [cu Tine], care au văzut taine și au pătruns revelațiile [qui mysteria viderunt et revelationes penetraverunt], pe iconomii duhovnicești [oeconomarum spiritualium], pe propovăduitorii cei slăviți [praedicatorum gloriosorum] și pe cei iubiți ai Tăi [dilectorum Tibi]. Ție ne rugăm [pentru ei], căci Tu ești Cel care i-ai primit și i-ai făcut părtași casei Tale. Binevoitor fii, Doamne, pentru rugăciunile lor, cu nedreptățile noastre!

Dă-ne nouă, ca prin credință ortodoxă [fide orthodoxa], potrivit credinței lor celei drepte, să urmăm pașilor lor, pentru a fi moștenitorii făgăduințelor de care ei s-au făcut părtași și copărtași la răsplata lor. Ca împreună cu ei să ne bucurăm, primind cununile biruinței, și în cetele lor să cântăm Ție slavă și laudă și Unuia-născut Fiului Tău.

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și zice]: Împreună-pomenim, Doamne, înaintea Ta, în acest ceas, pe păstorii cei drepți [pastores veros] și pe învățătorii cei sinceri [doctores sinceros], pe toți Părinții cei aleși și Sfinți [omens Patres electos et Beatos], dar mai ales pe Ignatie, Dionisie [maxime vero Ignatium[14], Dionysium[15]], dimpreună cu ceilalți [bine]plăcuți Ție.

[Preotul] ridică glasul [și spune]: Pe aceștia care, pe piatra cea neclintită a mărturisirii apostolice [petram inconcussam confessionis apostolicae] s-au clădit [aedificaverunt] și au întărit credința [stabiliverunt fidem], și au extins și lărgit cortul Bisericii Tale [tentorium Ecclesiae Tuae] până la marginile pământului, care au clădit stâna [ovile] Ta în întreg pământul locuit, care în pajiștile duhovnicești [pratis spiritualibus] și evanghelice [evangelicis] ale tăriei Tale [fortitudinis Tuae] au hrănit oile Tale raționale [paverunt oves Tuas rationales] și la apa liniștii [aquas quietis] au dus mieii turmei Tale, care înaintea regilor și a tiranilor au propovăduit Evanghelia Ta și înaintea judecătorilor celor nedrepți au întărit slujirea [religionem] Ta, care, pe neamurile aflate în întuneric, le-au călăuzit și le-au luminat, și le-au învățat pe acelea care ședeau în umbra rătăcirii [umbra erroris] și le-au dovedit [demonstraverunt] acelora lumina cunoașterii [lumen scientiae] Tale.

Care semințele bunei credințe au semănat în pământurile inimilor [terris animarum] și au curățit [purgaverunt] pământurile de spinii câmpului [sylva spinarum] și de neghinele păcatelor [zizaniorum peccati]. Care au micșorat înseși patimile robiei poporului Tău, [care este] o stăpânire grea și dușmănoasă, și sângele gâtului său l-a eliberat de sub apăsarea atacatorilor săi.

Și prin rugăciunile lor îmblânzitoare și prin mijlocirile lor [bine]primite înaintea Ta, dă-ne nouă obiceiuri curate și fără vină, credință dreaptă și nestricată, viață curată și netulburată de rău, daruri înalte și sfinte, eliberându-ne de ispitele cele potrivnice. [Pentru ca] ieșind pregătiți și nebiruiți [din această viață], [să ajungem] la binele nemărginit și neschimbător, la bunătățile cele prea mari și făgăduite, la desfătările cele veșnice, la moștenirea Sfinților, stând în credință înaintea tronului Tău celui înfricoșător. Căci a Ta este mila și darnic ești în daruri și Ție Îți aducem slavă și cântare…

Poporul: Amin.

Preotul își pleacă [capul și spune]: Și la altarul Tău cel duhovnicesc și sfânt, Doamne, plinește pacea, [adică] pomenirea tuturor sufletelor bune și sfinte, a trupurilor și a duhurilor părinților și a fraților și a tuturor învățătorilor [magistrorum] noștri, a trupurilor și a duhurilor celor care în diferite părți, în cetăți sau în afară au adormit sau au fost înecați în mare sau în râuri sau au pierit în călătorie și a căror pomenire nu se mai face în Biserica aflată pe pământ.

Tu, Doamne, fă acestora bună pomenire, care sunt adormiți și spre Tine au călătorit [ad Te migraverunt] în credința ortodoxă [in fide orthodoxa] și numără-i pe ei cu cei al căror nume este scris în cartea vieții a Ta.

[Preotul] ridică glasul [și zice]: Pe aceștia toți, care au petrecut timpul vieții [de aici], desăvârșiți și slăviți îi fă să fie înaintea Ta, pe părinții și frații noștri după trup și după duh, [căci] [fiind] eliberați din marea păcatelor [delictorum pelago] la Tine au venit. Așadar, [asupra] fraților noștri după trup și după duh, coboară pacea [Ta], Doamne, în sânul [Tău] cel duhovnicesc și mare! Dă sufletului lor bucurii în locașurile luminii și ale bucuriei, în corturile umbroase și odihnitoare [tabernaculis umbrae et quietis] și comorile desfătărilor [thesauris voluptatum], de unde a pierit toată întristarea [moestitia], unde sufletele celor evlavioși au primit roadele muncii lor și duhurile Drepților au primit, dimpreună cu ei, răsplata fără margini a făgăduințelor, [acolo], în acel loc, unde cei care au lucrat și s-au ostenit văd Paradisul, și unde cei chemați de Mire la nunta cea cerească stau la masă, unde cei chemați la cină au urcat și s-au pregătit și au primit acel veșmânt nou al slavei [dumnezeiești], pe măsura râvnei [lor], unde lipsește întristarea și unde bucuria se descoperă. Căci una sunt [unus omnino] și o singură vedere [solus visus] au, care nu este prinsă de patimile păcatelor. Din care [păcate ne-a eliberat], Cel care S-a îmbrăcat în trup, adică Iisus Hristos, Domnul nostru, Unul-născut Fiul Tău, prin Care noi încă nădăjduim la mila Ta…

Poporul: Coboară pacea!

Preotul ridică glasul [și zice]: Șterge, iartă și curățește păcatele noastre, Dumnezeule, pe care le-am făcut prin lenevirile gândurilor [remissas cogitationes], din pruncie și până la bătrânețe. Acoperă-le, Dumnezeul nostru, pe cele cu voie și fără de voie, căci pentru acestea e pregătită pedeapsa [condemnatio] care în veac nu are sfârșit.

Dă-ne nouă, ca și celor Drepți, ca în hambarul cel cu grâu să fim trimiși și să nu fim arși ca pleava aidoma celor neevlavioși, ci în cetele Sfinților Tăi să Te lăudăm pe Tine și împreună cu Îngerii Tăi să-Ți aducem cântare și să zicem: Binecuvântat este Cel care a venit să ne mântuiască pe noi și acum vine [nunc venit] pentru înnoirea noastră! Căci în acest loc și peste tot, de către toți este slăvit și lăudat cinstitul și binecuvântatul numele Tău, împreună și al Domnului nostru Iisus Hristos, și al Duhului Tău celui Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor].

Poporul: Asemenea…

Preotul: Pacea…

Poporul: Și cu duhul tău.

Preotul: Mila lui Dumnezeu…

Poporul: Și cu duhul tău.

Diaconul: Îngerul…

Preotul frânge [Sfintele] Daruri. Diaconul zice: Catholicam. [După care] preotul spune rugăciunea înainte de Tatăl nostru:

Dumnezeule, Care prin Duhul Tău ai vorbit [locutus es] în Profeți și ai propovăduit prin Apostoli învățătura cea insuflată, potrivită înțelegerii minților noastre și prin aceștia ai încredințat, pe cei care au simțuri duhovnicești, să își curățească sufletele, deschide dar gura capului nostru celui pământesc. [Căci] Te rugăm și la Tine cădem, la iubirea Ta de oameni și la milostivirea Ta cea mare, ca să deschizi urechile inimilor noastre [aures cordium nostrorum], ca să ascultăm Rugăciunea Domnească, care este însăși cea pe care Domnul și Dumnezeul nostru, Unul-născut Fiul Tău, le-a predat-o celor inițiați în Taina Sa și intimilor Săi, [și] în care sunt cuprinse învățăturile și rânduielile după care trebuie să se conducă viața noastră. Și grăim cu încredere, ca niște fii iubiți, chemându-Te pe Tine, Dumnezeule, Părinte ceresc, ne rugăm și zicem: Tatăl nostru, Care ești în ceruri…

Poporul: Sfințească-se numele Tău….

Preotul ridică glasul [și zice]: Părinte ale milostivirilor, de la Care purcede [Duhul] și Se naște [Fiul], Sfințenia Sfinților [Sanctitas Sanctitis], să vină Împărăția Ta, care e mai presus de orice împărăție, și să ne mântuiască pe noi! Și nu ne duce pe noi în ispită sau în tulburare și suferință ci ne eliberează pe noi de silnicia demonilor [violentia diaboli] și de duhurile cele rele [spirituum malignorum] și de puterea celor vicleni [potentia deceptoris]. Căci a Ta este Împărăția, slava și puterea, și a Unuia-născut Fiului Tău și a Duhului Tău celui Sfânt.

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Diaconul: Înainte…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne…

Preotul: Tronului Tău se pleacă grumajii tuturor, de la care este viața sufletului [nostru], și de la Tine cerem iertarea tuturor păcatelor noastre, pe care, prin neîngrijire [negligentiam], le-am făcut. Dar Tu, prin statornica Ta milostivire, șterge și curățește toate fărădelegile noastre și îndură-Te de noi pentru iubirea Ta de oameni. Încă umple-ne pe noi, pentru ca având sufletul pregătit și inimă curată, să ne împărtășim cu Sfintele Tale [Taine] și [astfel] ele fiind în noi ca arvună [pignus] a desfătărilor în viața cea fără de sfârșit, prin harul și milostivirea și iubirea de oameni ale Unuia-născut Fiului Tău, prin Care…

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Preotul: [Și] să fie…

Diaconul: Cu frică…

Preotul: Sfintele Sfinților.

Poporul: Unul, Părinte Sfânt…

Diaconul: Să stăm bine…

Poporul: Îți mulțumim pentru Daruri!

Preotul: Acum, Doamne, ca pe cei chemați la Împărăția Ta ne-ai făcut pe noi, prin primirea Sfintelor Tale Taine și de-viață-făcătoare, de care ne-ai învrednicit pe noi. Astfel, dobândind și luând părticica Trupului și Sfântul Sânge care sunt în acestea și cu acestea împărtășindu-ne, ne-am făcut și suntem moștenitori [ai Împărăției Tale, dimpreună] cu Sfinții Tăi. [De aceea] ne rugăm, cerem și la Tine cădem, o, Milostive, ca să nu ceri de la noi atenția și curăția pe măsura lor, adică a acestor Taine, și să nu ne pedepsești pe noi cu cei care nu Te-au cunoscut și să ne chinui în focul cel nestins [ignis inexstinguibilis]. Ci, prin harul Tău, cu fiii nunții [filiis nuptiarum] Tale să poruncești să ne odihnim și cu mieii cei curați [agnis mundis] să ne așezi în Paradis, și cu ei și între ei să-Ți aducem Ție slavă și slujbă de mulțumiri.

Poporul: Amin.

Preotul: Pacea [să fie cu voi]!

Poporul: Și cu duhul tău!

Diaconul: După…

Poporul: Înaintea Ta, Doamne!

Preotul: Înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, ne plecăm grumajii sufletelor și ai trupurilor noastre, căci nu suntem în stare să aducem slujbă de mulțumiri slavei Tale, pe măsura mulțumirilor, pe care, după datorie, ar trebui să le dăm slujirii Tale, ci numai pe acestea [ale Sfintei Liturghii], căci toate darurile pe care le avem de la Tine sunt.

Dă-ne nouă, Doamne, glasurile predicii cu putere, care să însuflețească, ca să întărească, cu vrednicie și în mod potrivit, lauda Ta[16]!

Căci, o, Milostive, deși noi suntem încă în pământul celor nedrepți, ne-ai încredințat nouă ușa comorii Tale și, pe lângă aceasta, ai poruncit cu autoritate Împărăția Ta pentru noi, [de care] fă-ne vrednici pe noi în toate zilele vieții noastre!

Fă-ne să fim curați înaintea Ta de înfumurarea lumească [vanitate mundana], de gândurile pământești [cogitationibus terrenis], de mișcările patimilor [motibus passionum], de lenevirile gândurilor [remissis cogitationibus] [și] curățește simțurile noastre ascunse și văzute [sensus nostros occultos et manifestos remove]. Și prin tăria puterii Tale întinde peste noi dreapta Ta cea a toate cuprinzătoare și binecuvintează pe slujitorii și adoratorii Tăi, căci mântuirea se primește prin numele Tău cel sfânt, și ne fă pe noi temple ale sălășluirii Tale [templa habitationis Tuae] și locul sălășluirii slavei Tale [locum habitationis gloriae Tuae].

Pentru ca să le facă pe acestea noi și veșnice [și] în Împărăția Ta să ne bucurăm, și prin Tine să ne mântuim și Ție slavă și slujbă de mulțumiri să-Ți aducem, [dimpreună] și Tatălui Tău și Duhului Sfânt, acum [și pururea și în vecii vecilor].

Poporul: Amin.

Diaconul: Binecuvintează, Doamne…


[1] Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Clement_I.

[2] Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Clement_I.

[3] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsnov/11-24-sf_clement.html.

[4] Traducere din limba latină și comentarii de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. După: Liturgia S. Clementis Romani, în PG, vol. 2, col. 605-616.

[5] Se referă la comunitatea bisericească care participă la Dumnezeiasca Liturghie.

[6] Cu Sfânta Euharistie.

[7] Lumina cea veșnică fiind Fiul.

[8] Căci Fiul este deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

[9] Puterile cerești.

[10] L-ai izgonit din Paradis.

[11] Am scos din text un adaos evident: „prin Unul-Născut Fiul Tău”. Pentru că era adaosul filioquist, prin care editorii romano-catolici, într-un mod penibil, au vrut să inoculeze ideea că Filioque ar fi fost „o realitate” a secolului I.

[12] Se referă la Darurile euharistice ale Dumnezeieștii Liturghii.

[13] Sfântul Arhidiacon Ștefan.

[14] Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul.

[15] Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul.

[16] Predica, după cum se înțelege de aici, era la finalul Sfintei Liturghii și avea rolul de a întări slujba în cei credincioși și de a-i umple de râvnă pentru viața ortodoxă.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [3]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Mai rămânem puțin în perimetrul acestei discuții, legate de aprecierea tiparului stilistico-poetic al scriiturii lui Cantemir, de către unii poeți postbelici, între care l-am remarcat pe Nichita, prin mărturisirea lui fermă, dar un caz cel puțin la fel de evident de contaminare poetică ni se pare a fi cel al lui Emil Botta.

Atitudinea acestor poeți poate să nedumerească, mai ales că mulți interpreți avizați ai Ieroglificei s-au pronunțat în favoarea ideii că avem de-a face cu o proză ritmată și rimată, dar proză.

De ce, brusc, această izbucnire de entuziasm, din partea unora, în perioada postbelică? Poate că un răspuns l-ar putea constitui următoarele afirmații ale lui Nemoianu (făcute într-o analiză publicată la începutul deceniului al optulea al secolului trecut):

  „Privim poezia pe care o practică Leonid Dimov, Adrian Păunescu, Mircea Ivănescu, Ion Gheorghe și vedem în ea continuarea unui proces. […] Revenită la lirismul complet, poezia aceasta nu mai are eveniment, ci numai stare de spirit. […] Dar […] lirismul rămâne așezat pe liniile de forță ale unui cadru și ale unui eveniment care nu mai există. […] Totul se petrece astfel ca și cum epicul ar continua să facă parte din substanța acestei poezii (s. n.)”[1].

Nemoianu explică acest fenomen prin faptul că lirica românească a trecut „prin experiența baladei” (a cerchiștilor) și a rămas „marcată” de aceasta. Discuția pe această temă nu ne interesează acum – în mod cert, experiența baladescă invocată are un cuvânt de spus în această privință, dar nu reprezintă unica motivație pentru ceea ce constată criticul.

Însă această optică poetică postbelică a favorizat, fără îndoială, privirea în urmă, cu admirație, spre paginile Istoriei ieroglifice, a celor care au procedat astfel.

Mai mult, observațiile citate ne dau de gândit: dacă poezia era concepută, în epocă, drept epic pietrificat în stare de spirit sau ca stare de spirit desprinsă dintr-un epic, cu atât mai mult ar fi de înțeles de ce Nichita Stănescu a apreciat fragmentele excerptate din textul cantemiresc ca poezie „pură”.

Părerea noastră este, totuși, că cei care au socotit scriitura ieroglifică doar o proză ritmată și rimată au luat prea mult în considerare curgerea istoriei.

Însă aici nu este o povestire asemenea celei din istoria lui Ureche sau Neculce și nici ca în paginile Sfântului Varlaam. Acolo putem vorbi de fragmente de proză ritmată și rimată. Aici însă, la Cantemir, istoria este mult prea opintită (și nu din cauza sintaxei) ca să se mai vadă prea bine curgerea despre care vorbeam.

Atunci când dorești să ajungi mai curând la a rezuma povestirea și la a o metamorfoza mental într-un episod din 1001 nopți, ea pare într-adevăr că este o fabuloasă narațiune.

În realitate, privind paginile Ieroglificei, mai că nu se poate vedea fluidul povestirii de mulțimea treptelor retorico-poetice peste care acesta curge în cascade. Nu putem decât să ne întoarce la spusele autorului însuși, anume că nu atât istoria l-a interesat, cât deprinderea retoricească.

Istoria aceasta este atât de des obturată de tablouri sau discursuri retorico-poematice, încât, în cel mai bun caz, putem vorbi despre grădinile suspendate ale narațiunii. Numai că o narațiune suspendată nu mai este narațiune.

Stendhal ar fi avut serioase probleme în a urmări, cu oglinda lui, drumul „romanului” ieroglific.

Dar să ne întoarcem la polemica aprinsă pe care o continuă protagoniștii acestui theatru:Vulpea, Ciacalul, Lupul…

Discursurile fiecărui personaj conțin nenumărate digresiuni – adevărate derapaje – de la cursul firesc al relatării – dacă există un asemenea firesc narativ și dacă nu cumva epicul este doar o plasă, o mare țesătură întinsă pentru a putea cuprinde în ea toate monologurile autorului, priveliștile sau dezbaterile care l-au putut interesa. Un fel de textura elementorum

Monologuri sau comentarii auctoriale pot fi numite în primul rând proverbele sau observațiile dintre paranteze, dar tot la fel de bine putem considera că Dimitrie Cantemir folosește cu succes metoda avatarilor literari, ca mai târziu Eminescu, dintre care excepțional este Inorogul, ceea ce nu înseamnă însă că nenumărate alte exemple de gândire cantemirescă nu se află inserate în comunicările altor personaje ale cărții.

O astfel de intervenție a vocii din off amendează jurământurile Vulpii, într-un fragment care pare că sintetizează câteva predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „că giurământurile între muritori/ pentru altă nu s-au scornit,/ fără numai supt numele marelui Dumnedzău,/ demonul mai pre lesne/ meșterșugurile sale să-și lucredze[;]/ că unde ieste inima curată,/ nici întâi giurământul,/ nici pre urmă vicleșugul/ sau călcarea giurământului/ încape”[2].

Sfântul Ioan Hrisostom e cunoscut pentru diatribele sale împotriva obiceiului vremii, practicat și de creștini, din păcate, de a-și întări cuvântul prin jurăminte.

O altă paranteză, mult mai lungă, fie că o atribuim personajului (adică Vulpii, în al cărei discurs e inserată), fie autorului, este un prim portret fantastic al lăcomiei, din această carte, lăcomie pe care n-o încape nici cerul, nici pământul, care nu ascultă nici de logică, nici de filosofia morală, nici de tropul îndestulării sau de „graiul fără chip” al  măsurii, în ritorică sau în gramatică.

Ea este dascălul sau mai bine zis dăscălița alchimiștilor care caută a metalilor șuvăite vine” sub rădăcinile munților:

căci lacomul și sătul flămând ieste,
și lăcomiia nici în hotărâle gheometricești
să oprește,
nici de exțentrurile[3] astrologhicesti
să covârșește,
nici caută materia și forma filosofască,
nici cunoaște deosăbirea și alcătuirea loghicească,
nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat,
nici în gramatică graiul fără chip
și cuvântul „agiunge” au învățat,

ce, precum să vede,
nu ucinică,
ce didascală alhimistilor ieste,
cărora nici adânc fundul mărei,
nici nestrăbătută a pământului grosime,
nici pre supt rădăcinele munților
și stâncilor
a metalilor șuvăite vine,
nici depărtarea locului,
nici primejdiia mărsului,
nici nevoia agiunsului
și așeși nici iuțimea și arsura focului
de la acel din fantazie născut
și din crieri prefăcut
aur
îi poate opri[4].

E Cantemir adversarul utilizării exagerate a tropilor retorici? Cei care etichetează opera sa drept barocă n-ar zice…

De prisos să mai subliniem opinia sa defavorabilă în privința alchimiei, deși copiază un tratat de van Helmont. Însă, ca și în cazul lui Wissowatius, Cantemir știe să discearnă…


[1] Virgil Nemoianu, Calmul valorilor, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 42.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 49.

[3] Exțentrum [excentrum] = „loc carele ieste dinafară de mijloc”, după cum explică autorul la scara/ glosarul întocmit de el.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 50.