Predică despre postirea în rugăciune. La început de an bisericesc [1 septembrie 2014]
Iubiții mei,
în Prima epistolă către fecioare a Sfântului Clement Romanul, în cap. al 12-lea, se citează Mt. 17, 21: „Hoc genus daemoniorum non ejicitur nisi per orationem et jejunium [Acest fel de demoni nu iese decât numai prin rugăciune și post]”[1]. Aceasta fiind forma textuală pe care Sfântul Clement, trăitor în secolul I, o cunoștea.
În GNT, în ediția protestantă, Mt. 17, 21 lipsește.
Însă, după cum se observă, ambele ediții ortodoxe citate, nu spun pe șleau la ce se referă: la demoni. Textul cunoscut de Sfântul Clement vorbește explicit: „acest neam de demoni”…
Și am început cu acest verset predica de azi pentru că acest cuvânt al Domnului vorbește despre viața ascetică a Bisericii.
Demonii, ființe spirituale care parazitează ființa noastră, nu ies din noi decât dacă ne ostenim. Doar dacă postim și ne rugăm și trăim poruncile Domnului în mod viu, continuu.
Doar dacă renunțăm la păcate.
Doar dacă tăiem cordonul ombilical dintre prilejurile de păcătuire și viața noastră.
Și am numit predica de față: „postirea în rugăciune” pentru că postirea e renunțarea la toate pentru rugăciune. Pentru punerea noastră cu toată ființa în fața lui Dumnezeu.
Postirea e cadrul în care noi ne spunem inima lui Dumnezeu.
Iar postirea înseamnă subțiere a trupului, a minții, a simțurilor pentru a-l simți pe Dumnezeu cu toată ființa noastră. Pentru că postirea înseamnă golirea noastră de griji, de păcate, de neatenție…pentru a vorbi cu Dumnezeu despre adâncul vieții noastre. Pentru a-L chema pe El în adâncul vieții noastre.
Chemare…și venire a Lui care ne copleșește…
Pentru că El vine plin de cutremurare sfântă, plin de slavă, plin de frumusețe dumnezeiască în noi. Plin de curăție și de evlavie.
…De ce ies demonii din noi, iubiții mei, când postim și ne rugăm…când ne rugăm în postire, fiind plini de postire?
Pentru că ne umilim întreaga ființă…Pentru că lăsăm slava lui Dumnezeu să pătrundă în noi.
În inima noastră care se face astfel…
De aceea, postirea noastră e o eliberare de patimi, doar dacă lucrăm virtuțile dumnezeiești. Adică dacă împlinim poruncile Lui, prin care voia Lui se face viața noastră. Modul nostru de-a fi, de-a respira, de-a vedea, de-a atinge, de-a percepe, de-a înțelege lucrurile, oamenii, viața…
Și poruncă a Lui este nejudecarea aproapelui nostru [Mt. 7, 1].
Poruncă a Lui este căutarea Împărăției lui Dumnezeu și a dreptății Lui [Mt. 6, 33].
Poruncă a Lui este iubirea vrăjmașilor noștri [Mt. 5, 44].
Poruncă a Lui este ca noi să fim desăvârșiți [Mt. 5, 48], adică Sfinți.
Poruncă a Lui este să umblăm cât avem lumină [In. 12, 35], cât avem lumina Lui în noi. Să umblăm ca niște oameni plini de slava lui Dumnezeu. Ca niște înviați din morți [Rom. 6, 13] și nu ca niște netrebnici. Răscumpărând vremea [ton cheron] [Efes. 5, 16].
Poruncă a Lui este ca să venim mereu la El [Mt. 11, 28], pentru ca El să ne învețe să ne iubim unii pe alții precum [catos, GNT] El ne-a iubit pe noi [In. 15, 12].
Pentru că Dumnezeu nu vrea să ne iubim mai puțin decât El ne-a iubit pe noi…lucru care ne arată că Dumnezeu vrea ca să trăim la cote abisale iubirea Lui pentru oameni.
Poruncile lui Dumnezeu sunt multe și de aceea e nevoie de o citire zilnică a Scripturii și a Sfinților Bisericii.
De ce trebuie să citim zilnic? Pentru că astfel aflăm, pe fiecare zi, ce cere Dumnezeu de la noi. Ne lăsăm luminați pe fiecare zi de Dumnezeu prin ceea ce citim din cărțile scrise cu El.
Pentru că Dumnezeu nu cere de la noi doar să aprindem lumânări, doar să venim la Biserică, doar să postim și să ne rugăm fără finalitate, într-o doară…ci El vrea ca noi să alungăm demonii din noi.
El vrea ca noi să facem curat în noi.
Sau, mai bine zis, El vrea ca noi să Îl lăsăm pe Dumnezeu – prin viața noastră plină de curăție și de pocăință –, să ne curățească de toate cele rele și urâte ale noastre și să ne facă frumoși prin slava Lui.
Așa că nu trebuie să ne mințim pe noi înșine: demonii pe care îi găzduim în noi…și pe care i-am lăsat să intre prin indiferența și răutatea și poftele noastre de tot felul, nu vor ieși de acolo fără chin, fără sudoare, fără asceză!
Dumnezeu așteaptă de la noi să ajungem la concluzia că trebuie să fim determinați pentru o viață curată…pentru ca El să ne ajute în lupta noastră cu tot păcatul. În lupta constantă cu tot păcatul.
Pentru că marea școală a vieții ascetice ne învață că lupta cu păcatul e o luptă constantă cu zeci de păcate, care au legătură între ele, și că ea e până la moarte.
Păcatele sunt perfide, sunt rele, toate ne distrug interior…pentru că îi au în spate pe demoni. Pe demonii care lucrează viclean, care se insinuează în mintea și în trupul nostru fără să ne întrebe și care, prin tot ceea ce noi păcătuim, ei ne robesc acelor păcate. Ne leagă de ele, ne învață să le dorim, să ne aflăm plăcerea în ele…când păcatele, oricare ar fi ele, nu aduc bucurie reală ci tristețe continuă.
De aceea, postul vine să ne dezlege interior de plăcerile nelegiuite.
El vine să ne dezlege de îmbuibare, de desfrânare, de mânie, de grosolănie, de judecare altora, de iubirea de sine, de slavă deșartă, de lucruri rușinoase.
Postul stinge pornirile necuvioase. Aprinderile sexuale.
Ne domolește voința.
Ne face mai puțin mânioși, răzbunători, capricioși…pentru că ne obosește frumos.
Un om plin de post, de citiri, de muncă, de ajutorarea altora nu mai are chef de palavre, de jocuri ușoare, de ironii, de matrapazlâcuri…pentru că are nevoie de odihnă.
El vine, mănâncă și cade lat de oboseală…pentru că ziua lui a fost zi de muncă…și nu de lenevire.
Numai cine nu cunoaște oboseala ascetică are chef de glume. Și cine are chef de glume, de lucruri ușoare, nu are mintea obosită de adevăruri dumnezeiești.
Pentru că ortodocșii ar trebui să fie, cu toții, foarte obosiți de citiri și de postiri și de rugăciuni și de gândiri profunde, abisale.
Când ar ieși din rugăciune ar trebui să fie foarte vlăguiți, pentru că rugăciunea e plină de post și de revărsări harice.
Însă când ortodocșii nu sunt vlăguiți de nimic peste zi…e semn că au pierdut vremea. Timpul li s-a scurs printre degete. Nu s-au obosit pentru nimic. Nu s-au trudit deloc.
Iar demonii nu ies din noi…decât cu trudă, cu mare trudă…
Ei stau la cald în noi…pentru că le place egoismul nostru. Le place înfumurarea noastră. Le place foarte mult nesimțirea noastră, grandomania, prostia, perversitatea.
De ce să iasă din noi…dacă noi îi ocrotim? Și cum nu îi ocrotim?!…
Prin lipsa noastră de bunătate, de milă, de cuviință…îi ocrotim pe demoni în noi. Îi facem să se simtă bine.
Pentru că, dacă ne-am schimba viața și am începe să trăim duhovnicește, demonii nu ar mai suporta să stea în noi. I-ar enerva rugăciunea noastră, smerenia noastră, dorința noastră de bine, spovedirile noastre continue, împărtășirile noastre dese, milosteniile noastre, citirile noastre sfinte, închinăciunile, metaniile, postirea, privegherea, atenția la noi înșine…
Demonii urăsc foarte mult curăția noastră, teologia Bisericii, pe Sfinții Bisericii, slujbele Bisericii, pe tot cel care vrea să se pocăiască, să iasă din diletantism.
Ei se panichează enorm când cineva își recunoaște limitele…
Se înfricoșează când cineva începe să se smerească în mod autentic…
Și sunt îngroziți de cei care, nu numai că se curățesc de patimi în mod real și se umplu de slava lui Dumnezeu, dar îi mai învață și pe alții să trăiască la fel.
Pentru că această cunoaștere a gândurilor demonilor e una duhovnicească, pentru ca noi să ne ferim de ele…și nu pentru ca să devenim „experți” în demonologie.
Căci scopul vieții ortodoxe e acela de a trăi cu Dumnezeu în fiecare secundă a vieții noastre, în cea mai adâncă interioritate a ființei noastre.
De aceea, ceea ce iese la suprafața trupului nostru este numai revărsarea din lăuntrul nostru…și nu toată trăirea noastră.
Iar cine așteaptă să avem o viață spectaculară, ca ei să vadă, ca la teatru…tot ceea ce noi trăim…așteaptă în van. Pentru că viața noastră nu se constituie, în principal, din ceea ce se vede…ci din ceea ce nu se vede, din ceea ce e tainic, e profund…dar se face sub ochii lui Dumnezeu.
Căci ortodoxul e el însuși tocmai când camerele de filmat nu mai văd nimic…
Tehnologia postmodernă vede exteriorul trupului, prinde manifestări ale sufletului nostru prin trup, ne fotografiază pe din afară…însă ea nu poate fotografia viața noastră duhovnicească, viața noastră cu Dumnezeu.
Acolo nu intră nimeni…și suntem doar cu El, cu Mirele nostru, Care a dat afară pe demoni din noi…pentru ca să vină El și Împărăția Lui.
De aceea, noi zicem: Vino, Părinte al nostru, și luminează casa ființei noastre!
Vino, Doamne Iisuse, și curățește inima noastră de toată spurcăciunea!
Vino, Duhule Sfinte, și ne umple de frumusețe fără seamăn!
Pentru că Treimea cea preasfântă și preacurată este Cea care ne curățește, ne luminează, ne sfințește pururea și fără Ea noi nu putem face nimic.
Așadar, iubiții mei, trebuie să trăim începutul noului an bisericesc 2014-2015, de la 1 septembrie, cu dorința de a ne înnoi interior în mod continuu.
Căci timpul se înnoiește…sau Dumnezeu ne dăruie timp, tocmai pentru ca noi să nu mai fim ca cei de ieri…
Să nu mai fim vechi, ci noi!
Pentru că Dumnezeu iubește să vadă în noi noutatea vieții, înnoirea pe care o aduce schimbarea în bine, schimbarea vieții.
Iar dacă vreți să Îl bucurăm pe Dumnezeu, atunci să ne lăsăm schimbați de către El!
Să ne lăsăm în mâna Lui ca să ne înnoiască!
Și El ne va înnoi prin postirea în rugăciune, adică prin renunțarea la tot ceea ce e rău în noi…și prin cererea de la El a binelui Său veșnic.
La mulți ani, mult spor în tot ceea ce faceți, Dumnezeu să ne întărească întru toate! Amin.
[1] Cf. Sancti Clementis, Epistola I ad virgines, în PG 1, col. 410.