Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör kayseri escort

Zi: 1 august 2014

Exerciții de plagiere. Cazul: Arhim. Mihail Stanciu

Mi-am dat seama că Arhim. Mihail Stanciu are intenții serioase în a mă plagia din  articolul de aici, de la fostul Război întru Cuvânt, care și-a schimbat blana în Cuvântul Ortodox. Căci în articolul supra, Stanciu a plagiat din conținutul tezei mele doctorale în proporție de 90%.

Teza mea doctorală e din 2010 online, aici, iar în articolul Considerații despre originea Sfântului Antim Ivireanul, Arhim. Mihail Stanciu m-a plagiat în următoarele puncte:

1. a plagiat conținut din pagina 10 a tezei mele: de la „Viata Sfantului Antim Ivireanul ramane inca, cel putin in prima jumatate a ei, o taina pentru noi, până la: „Din nefericire, simplele ipoteze ale unor cercetatori au fost preluate fara a fi verificate, apoi promovate si chiar dezvoltate de altii, lucru care a marit „nebuloasa” legata de biografia lui;

2. a plagiat conținut din p. 12: mai întâi acest fragment: „Prima dovada ne-o ofera insasi modalitatea lui Antim de a semna cartile tiparite de el: „Antim Ivireanul”2, sau „Antim, georgian de neam”3, sau „Antim ieromonahul, tipograful din Iviria”4. Apoi, intr-o carte tiparita in limba araba Antim a semnat „Gurdji, ceea ce inseamna georgian”5. De asemenea, prezenta multor decoratii cu motive georgiene in broderiile si cartile sale sugereaza ori­ginea sa ivireana6, apoi pe acesta: „Cea mai completa marturie din vremea lui Antim, insa, este aceea a secretarului florentin de la curtea domnitorului Brancoveanu, Anton Maria Del Chiaro, care „a lucrat multi ani in cancelaria voievodala a Tarii Romanesti, ajun­gand sa-l cunoasca bine pe mitropolit”19 si a editat la Venetia in anul 1718 car­tea Istoria Delle Moderne Rivoluzioni Della Valachia. El spune ca „Antim, Mitropolitul Valahiei, de nationalitate georgiana, sclav in tinereta, ajunse gratie talentului ce-i daruise Dumnezeu pana la cea mai inalta treapta eclesiastica”2, după care a dedus admirația lui Del Chiaro pentru Sfântul Antim tot din ce am spus eu în p. 12, spunând: „care avea si o admiratie sincera fata de Antim”;

3. a plagiat conținut din p. 14 și p. 24: „In cele doua scrisori de aparare ale sale catre Constantin Brancoveanu, din 13 ianuarie si 3 februarie 1712, Mitropolitul Antim ii cere mila domnitorului pen­tru „batranetile mele si neputintele ce am”24, deci putem intelege ca Antim era inaintat in varsta si sub povara bolilor si a neputintelor. Munca neintrerupta de peste 24 de ani (in acel moment, la 1712) in tipografie si-n atelierele de pictura, sculptura si broderie, slujirea liturgica si pastorala, grija parinteasca pentru turma lui Hristos, toate l-au impovarat cu boli si slabiciuni care s-au agravat cu varsta. Daca presupunem ca avea cam 70 ani, varsta medie a batranetii, atunci putem deduce ca s-a nascut pe la anii 1640. Dar nu este sigur. Alti cercetatori sustin, pe baza aceleiasi deductii, ca anul nasterii lui ar fi pe la anii 1650, data relativa, ulterior unanim acceptata. Primul care a afirmat aceasta a fost Teodor Cerbulet25, de la care a fost preluata informatia si transmisa mai departe. Iar Fanny Djindjihasvili extrapoleaza mai mult in monografia sa, unde spune: „Antim s-a nascut in preajma anului 1650, iar la varsta de 16 ani a fost vandut la targul de sclavi din Constantinopol”26

4. a plagiat conținut din p. 17-18: „Iata ce descoperim referitor la plecarea sa, fara voie, din tara natala. Anton Maria Del Chiaro noteaza ca Sfantul Antim a fost „sclav in tinerete”28. Ucenicul-tipograf Mihail Istvanovici in prefata Molitfelnicului din 1706 i se adresa dascalului sau Antim, pe atunci episcop de Ramnic, astfel: „Precum oarecand, din purtarea grijii dumnezeiesti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fratilor lui, ismailitenilor, instreinat au fost de parinti si de tara lui in pamantul Eghipetului (iubitoriule de Dumnezeu parinte29), ca acolo sa fie pazit spre hrana vremii celor sapte ani ai foametii intru folosirea a multe noroade, iar mai vartos pentru norodul cel credincios, adica pentru tatal lui Israil. Asa acea purtare de grija dumnezeiasca, si pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pre un margaritariu scump, legat cu aur, intru vindere oarecand fiind pretuit, si din tara ta scos, si in partea locurilor noastre adus si nemerit, ai stralucit ca o raza lu­minoasa. (…) O, minune, si dumnezeiasca purtare de grija si descoperire, cum de multe ori cu cei robiti si legati s-au aratat slobozirea, si descoperirea man­tuirii a multi!”<sup30. Cuvintele „ca pre un margaritariu scump, legat cu aur, intru vindere oarecand fiind pretuit, si din tara ta scos” ne arata ca tanarul georgian Andrei nu a fost vandut la gramada, ca alti sclavi necunoscuti, ci „ca un margaritar scump, intru vindere fiind pretuit31”. Asta inseamna ca el era valoros ori pen­tru neamul sau nobil (si cumparatorii puteau santaja cu mai multi bani pe parintii lui), ori pentru educatia sa si pentru multimea talentelor sale32, ori pentru amandoua. Dar asta inseamna ca cei ce l-au vandut il cunosteau di­nainte, deci vanzatorii erau dintre concetatenii lui (poate chiar dintre rudele sale) care l-au tradat si l-au „pretuit” (negociat) cu cumparatorii care l-au scos din tara. Insistenta lui Mihail Istvanovici pe detalii ne confirma faptul ca asemanarea dintre Andrei si Iosif este foarte mare. Adica „precum oarecand, din purtarea grijii dumnezeiesti, prea frumosul Iosif, prin vinderea fra­tilor lui, ismailitenilor, instrainat a fost de parinti si de tara lui”, asa si Andrei a fost vandut turcilor (musulmani, ismailiteni) de catre frati de-ai lui (compatrioti) si scos din tara sa natala. Deci mai intai a fost vandut, apoi scos din tara, ceea ce ne confirma faptul ca nu turcii l-au rapit din mijlocul familiei, ci vanzatorii lui (locali), iar turcii (cumparatori) l-au preluat si l-au dus departe de casa parinteasca ca sa-l „pretuiasca” (valorifice) mai bine printr-o noua tranzactie (vanzare-cumparare) mai profitabila intr-un oras mai mare din Im­periul Otoman. Del Chiaro spune ca Antim „era daruit cu insusiri atat de rare, incat stia sa faca in chip minunat orice mestesug, mai ales sculptura, desene si broderii33, „pe care, avand in vedere influentele orientale georgiene, in broderii si orna­mentatii, se poate sa le fi invatat chiar inca inainte de a cadea rob34, adica din copilarie, lucruri cu care Andrei-Antim se si impunea in fata comunitatii, star­nind adesea invidii si complexe in cei lenesi din jurul sau”;

5. a plagiat conținut din p. 13: „O alta marturie scrisa explicit despre originea georgiana a Sfantului Antim ne-o ofera Mitrofan Gregoras, care scrie in anul 1710 pe cartea greceasca Slujba Sfintei Ecaterina si Proschinitarul Sfantului Munte Sinai, tiparita de Antim, zece versuri omagiale: „Indemn pe toti sa ia cunostinta, cu grija de aceste vorbe. A venit barbat pe pamantul Valahiei, a venit lumina, Antim dumnezeiesc, ierarh al Ungrovlahiei, din neamul cucernic al ivirilor intelepti. Lui i-a dat Dumnezeu averea imbelsugata a intelepciunii, sa faca fapte ceresti si prin tipografie sa fie de folos peste tot pamantul multimii celor cucernici. Acesta, dand prin tipar cartea de fata, a bucurat in cea mai mare masura cetele parintilor din Sinai. Lui, dar, sa-i dea Domnul salasurile cele ceresti14;

***

Din n. 11 a articolului citat supra, unde a citat:

Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, 208 p.

mi-am dat seama că plagierea mea a început în 2011. Și nu oriunde, ci într-o nouă „ediție” a scrierilor antimiene, publicate cu binecuvântarea Patriarhului României.

În Prefața cărții citate supra, p. 10-12, Mihail Stanciu încearcă „să demonstreze” că Sfântul Antim Ivireanul a fost un mare narator. Numai că nimeni înaintea mea nu a mai demonstrat acest lucru pe Chipurile Vechiului și Noului Testament, lucru sesizat și de Prof. Mihai Moraru în referatul său. Astfel, Arhim. Mihail Stanciu a plagiat conținut din p. 220-239 ale tezei mele doctorale dar și din rezumatul tezei, existent aici.

***

Însă recent, în cartea:

Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2014,  189 p.,

Arhim. Mihail Stanciu m-a plagiat din nou.

În p. 10, în Prefață, Stanciu își asumă o altă parte a muncii mele. Și anume descoperirea importanței prefeței scrise de Mihail Iștvanovici în 1706. Din care eu am dedus că nu Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a adus pe Sfântul Antim în Țara Românească și că el trebuie să fi venit din Moldova în Țara Românească. Adică Stanciu a plagiat conținut din p. 25-27 ale tezei mele doctorale.

De ce Mihail Stanciu a plagiat tocmai intuiția mea vizavi de prefața lui Mihail Iștvanovici? Pentru că între p. 43-65 ale ediției citate, el a reprodus o scrisoare a Patriarhului Hrisant Nottaras, în care acesta spune că Sfântul Antim a fost răscumpărat de Patriarhul Dositei al Ierusalimului, adus în Moldova și pus egumen la Cetățuia, după care Sfântul Antim a ieșit de sub jurisdicția Patriarhiei de Ierusalim și a venit în Țara Românească.

Și acum dorește să își asume cu totul intuiția mea din teza doctorală, deși în cartea: Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 9, el susținea ceea ce susținuseră mai toți cercetătorii până atunci și există inserat și în Acatistul Sfântului Antim Ivireanul: faptul că ar fi fost adus, prin 1690, de Sfântul Constantin Brâncoveanu în Țara Românească și astfel ar fi ajuns Antim la noi.

***

Pe saitul Mănăstirii Sfântul Antim din București, Stanciu a plagiat informația, din p. 114 și 120 ale tezei mele doctorale, că Mănăstirea Sfântul Antim a fost zidită în urma unei descoperiri dumnezeiești petrecută în ziua de 5 februarie 1713, ziua de pomenire a Sfintei Mucenițe Agata. Pasajul e acesta: „La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, în urma unei descoperiri dumnezeiești, Mitropolitul Antim Ivireanul se hotărăşte să clădească  mănăstirea Tuturor Sfinților, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir. Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş „întru slava şi mulţumita însuşi celui întru Troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor”. Acest fapt nu l-a sesizat nimeni înaintea mea.

*

În concluzie, plagiatele jenante ale Părintelui Arhimandrit Mihail Stanciu m-au lăsat cu gust amar. Mai ales după ce m-a invitat la Mănăstirea Sfântul Antim ca să vorbesc despre teza mea…iar acum am înțeles că face un doctorat, în Grecia, despre Sfântul Antim Ivireanul.

Dacă a început să plagieze în România…oare în Grecia va face altceva? Voi aștepta și teza doctorală…

*

Update, 2 august 2014, ora 21. 59:

Și mai grav! Articolul preluat de Cuvântul Ortodox și din care am dat citatele plagiate, însemnate cu albastru, a fost publicat sub următoarea titulatură: Arhim. Mihail Stanciu, Considerații despre originea Sfântului Antim Ivireanul, în rev. Ortodoxia, nr. 3/ 2012, p. 159-168, cf. sursei. Lucru confirmat și de revista Ortodoxia.

Predică la Duminica a 8-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

înmulțirea pâinilor și a peștilor [Mt. 14, 14-22] nu înseamnă, în mod automat, și înmulțirea recunoștinței în noi! Pentru că Dumnezeu dăruie, pe fiecare clipă, multe bucurii, multe binefaceri umanității, dar prin asta nu se înmulțește, pe măsura darurilor Lui, și viața noastră duhovnicească.

Căci, pentru a fi mulțumitori, e nevoie nu doar să mâncăm din ce ne dă Dumnezeu, ci să ne și pătrundem de mila și de grija lui Dumnezeu cu noi. Trebuie să ne pătrundem de evlavie în fața acestui Dumnezeu prea-milos și prea-bun cu noi, Care ne umple de daruri nemăsurate. Pentru că, dacă nu ne sfiim, dacă nu ne umplem de evlavie dumnezeiască, pe fiecare clipă, pentru marile binefacerile ale Lui în viața noastră…atunci nu recunoaștem măreția lucrării Lui în viața noastră.

Și de aceea noi mâncăm, bem, ne distrăm, ne credem veșnici pe baza îngăduinței lui Dumnezeu față de noi…și nu suntem mulțumitori pentru darurile prea mari ale lui Dumnezeu. Pentru că nu înțelegem că ele sunt daruri, daruri ale iubirii Lui și nu recompense!

Nu răsare iarba pe pământ, nu cade ploaia, nu răsare soarele, nu ne vindecăm de boli, nu avem un ban în buzunar pentru că merităm, ci pentru că le primim prin grija Lui. Iar când primim dureri, când avem ispite, când avem neplăceri, ele sunt tot expresii ale grijii Lui față de noi, pentru că noi căutăm viața cu El, care nu e lipsită de dureri.

Însă Domnul înmulțește cele 5 pâini și cei doi pești [Mt. 14, 19, GNT] și hrănește cu ele o mulțime mare de oameni, pentru că I s-a făcut milă de oameni [Mt. 14, 14]. Pentru că El, Creatorul lor, nu este indiferent față de creația Sa.

Și cauza tuturor minunilor…e mila Lui față de noi, adică implicarea Lui personală în viața noastră. Implicare ce ne vorbește despre faptul că Dumnezeu nu e distant față de problemele noastre, fie ele cât de mici. Ci Dumnezeu e atent la tot ceea ce ne doare pe noi, la tot ceea ce căutăm noi, la tot ceea ce vrem noi.

Pe Dumnezeu Îl interesează ceea ce ne interesează și pe noi. Dacă noi ne gândim cum să trecem un examen, cum să ne găsim loc de muncă, cum să procedăm într-un anume situație…și Dumnezeu are aceleași probleme ca și noi. Pentru că El Își face problemele noastre problemele Lui pentru ca să ne ajute întru toate.

Și așa înțelegem de ce Dumnezeu e prezent peste tot și cu fiecare în parte. Pentru că El vede atât bunele noastre intenții cât și motivele pentru care noi facem un lucru bun. Dar și cât ne implicăm în vreun rău anume.

Pentru că 10 inși pot drăcui în același timp, însă implicarea fiecăruia în acest păcat nu e identică. Nu toți omoară din aceeași intenție și nu toți fură cu același gând. Nu toți cei care postesc au înțelegerea duhovnicească a postului și nu toți cei care vin la Biserică știu ce înseamnă viața duhovnicească. Pentru mulți, venitul la Biserică e plecat de acasă. Căci sunt puțini cei care știu de ce fel de gânduri sunt populați pentru că experiența teologică și duhovnicească se câștigă în ani de trudă și nu în clipe de răsfoit de cărți.

Așa că împărtășirea cu Hristos nu înseamnă, pentru toți ortodocșii, același lucru.

Pentru unii, împărtășitul e ce îți dă popa înainte să mori…pentru că nu au ideea că trebuie să se împărtășească des și să se spovedească des.

Alții cred, că dacă își împărtășesc copiii în mod des, ei n-au nevoie de împărtășire.

Pentru clerici, adesea, împărtășitul „face parte din preoție” și vin oricum să se împărtășească. Pentru că „trebuie să consume” Sfintele Taine.

Iar cei care se pregătesc pentru împărtășirea cu Domnul, într-un mod aparte dar fără echilibru interior și cunoaștere duhovnicească, supradimensionează pregătirea pentru împărtășit, trăind-o ca pe un lucru „cu totul special” și nu firesc, fapt pentru care o transformă într-o excepționalitate rară.

Sunt puțini cei care au intrat într-un ritm continuu al spovedirii și al împărtășirii dese și care înțeleg împărtășirea cu Domnul ca pe un firesc, ca pe o cotidianitate, ca pe viața deplină a ortodoxului. Pentru că spovedirea și împărtășirea trebuie trăite ca cel mai firesc lucru al vieții noastre, integrate în eforturile noastre ascetice, teologice, liturgice, în lupta noastră interioară cu patimile, în tot ceea ce presupune viața ortodoxă.

Pentru că atunci când te pregătești pentru spovedirea păcatelor și pentru împărtășirea cu Domnul nu numai aceste două lucruri trebuie să realizezi în lăuntrul tău ci un complex de acte, de trăiri și de înțelegeri, care te fac nu numai apt pentru împărtășire ci te arată drept un intim al lui Dumnezeu. Pentru că intimitatea cu Dumnezeu nu este exterioară ci interioară.

Ce vedem/ înțelegem din minunea de azi, care e o împărtășire din mila lui Dumnezeu și o prefigurare a Sfintei Euharistii?

Mai întâi de toate, că pentru a veni la masa Domnului trebuie să ne lăsăm vindecați de El [Mt. 14, 4].

Pentru că El i-a vindecat pe toți cei slabi/ bolnavi ai lor [Mt. 14, 14, GNT] înainte ca să le poruncească mulțimilor să șadă pe iarbă [Mt. 14, 19, GNT]. Și El ne vindecă și pe noi prin spovedirea păcatelor noastre și prin dorința noastră de a ne ridica din rele pentru a ne așeza în cele bune.

Dacă stăm pe iarbă, dacă stăm și așteptăm mila lui Dumnezeu, atunci vom mânca Viața cea veșnică, adică pe Însuși Domnul.

Căci El, „privind întru cer [anavlepsas is ton uranon],  a binecuvântat [evloghisen] și, frângând [clasas], a dat Ucenicilor pâinile, iar Ucenicii mulțimilor” [Mt. 14, 19, GNT].

Pentru că toată milostivirea vine de la Dumnezeu și tot ceea ce primim de la El e binecuvântarea Lui. Și binecuvântarea lui Dumnezeu e pentru toată mulțimea Bisericii, e pentru toată umanitatea, e pentru toți și pentru fiecare în parte, numai să ne-o dorim.

Tocmai de aceea, viața binecuvântată e viața care are în centrul ei Tainele Bisericii. Care are în centrul ei epicleza continuă. Adică continua chemare și pogorâre a harului dumnezeiesc pentru a binecuvânta și sfinți toate cele ale noastre. Care are în centrul ei binecuvântarea lui Dumnezeu.

Trebuie să participăm la toată viața Bisericii și nu numai la Liturghie, Vecernie, Maslu și Parastas pentru că astea „ne plac nouă” mai mult. Orice slujbă a Bisericii e importantă și orice faptă a vieții ortodoxe nu e de neglijat. Trebuie să ne intereseze întreaga teologie a Bisericii, întreaga evlavie a Bisericii, toate problemele reale ale Bisericii. Ale Bisericii de acum și din trecut. Prezentul și viitorul Bisericii. Pentru că, după noi, nu vine neantul…ci alte și alte generații de creștini.

Ce se întâmplă dacă nu ne pasă de toate cele ale Bisericii lui Dumnezeu? Oricine ne calcă în picioare.

Pentru că, dacă nu avem teologi și nici creștini care să apere trecutul Bisericii, el va fi răstălmăcit de oricine după cum îi place. Iar dacă nu dăm răspunsuri clare, imediate, tradiționale, după voia lui Dumnezeu, la problemele lumii de azi, Biserica e și va fi tot mai minimalizată, pentru că e și va fi considerată cu totul anacronică cu clipa de față.

Însă Biserica lui Dumnezeu e instituția divino-umană cea mai puțin anacronică dintre toate instituțiile posibile pe fața pământului. Ea nu se învechește niciodată, pentru că Dumnezeu e singurul neschimbat și pururea-tânăr, cu toate că El e din veci și pentru veci, iar creștinii ortodocși sunt alții și mereu alții, generație de generație, fiind vii și cei de acum și cei din trecut.

Dacă pentru cei din afara Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Augustin al Hipponei sunt doar câteva rafturi de cărți, pe care le întorc pe toate părțile ca să le găsească „defecte”…pentru mine, ca ortodox, ei sunt Sfinții noștri vii și prezenți în viața Bisericii.

Toți Sfinții Bisericii și toți creștinii ortodocși și toți oamenii care au existat vreodată pe pământ sau care nu au mai apucat să trăiască, pentru că au fost avortați…sunt vii! Unii sunt în Rai, pe când alții sunt în Iad…dar niciun suflet, pe care Dumnezeu l-a creat și l-a pus în om, nu a fost desființat de Dumnezeu după moartea omului.

Așa că Biserica e plină de vii…și de morți-vii.

Viii Bisericii sunt eu, tu, el, ea, noi toți, cei de acum. De aici și de pretutindeni ortodocși. Însă morții-vii ai Bisericii sunt toți Sfinții și toți creștinii ortodocși adormiți, care nu sunt morți pentru Dumnezeu și care nu sunt morți nici pentru ei. Pentru că fiecare dintre cei adormiți știu cine sunt, unde sunt și de ce au ajuns acolo, niciunul dintre ei necontestând judecata lui Dumnezeu cu ei.

Așa că Biserica e a celor vii și e mereu nouă și autentică!

Însă Biserica e vie în creștinii ortodocși plini de sfințenie și de responsabilitate pentru viața, teologia și scopul Bisericii.

Da, toți cei botezați ortodox sunt ai Bisericii dar Biserica e vie și reală în cei care au întrupat în ei înșiși teologia și viața Bisericii.

De aici diferențele enorme între cei care par ortodocși și cei care sunt ortodocși. Cei care vin din diverse motive la Biserică, care se roagă în felul lor, care postesc pentru te miri ce lucru, care speră de la Dumnezeu cine știe ce „binefacere” hilară, își închipuie că sunt și ei „ortodocși” precum Sfinții Bisericii. Însă nu așa stau lucrurile!

Pentru ca să fii ortodox trebuie să înveți să fii ortodox de la Sfinții Părinți ai Bisericii, pe fiecare zi, și să împlinești continuu poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să înveți continuu de la Sfinții Bisericii din toate timpurile și, mai ales, trebuie să ai prietenie/ intimitate/ interioritate vie cu Dumnezeu, Căruia să Îi vorbești și să îți vorbească.

Fără prezența Lui harică în noi nu știm să ne rugăm, să postim, să ne spovedim.

Și niciodată nu vom fi vrednici de Dumnezeu, dacă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și prin toată viața noastră ortodoxă, nu vom simțim continuu prezența lui în noi. Dacă slava Lui nu e în noi…nimic nu facem ortodox.

De aceea, trebuie să ne lăsăm vindecați interior de către Domnul și umpluți de slava Lui, pentru ca să trăim bine și mulțumitori în fața Lui.

Căci traiul bun nu e traiul prosper material ci viața cu Dumnezeu.

A împlini voia lui Dumnezeu și a fi plin de slava lui Dumnezeu înseamnă a avea viață bună, harică, duhovnicească. Iar orice ortodox și orice om, care nu împlinește voia lui Dumnezeu potrivit Tradiției Sfinte a Bisericii Ortodoxe, nu are o viață bună, sfântă, duhovnicească, chiar dacă dovedește foarte multe fapte excepționale. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața bisericească cu El și nu o viață trăită oricum și oriunde, cu orice teologie sau filosofie la baza ei.

Tocmai de aceea e importantă apărarea istoriei, a învățăturii și a evlaviei Bisericii. Fără o istorie corectă, autentică a Bisericii, fără o teologie curată, sfântă, fără prihană și fără întregul cult, asceza, mistica, evlavia Bisericii nu putem să ne mântuim în lumea aceasta.

Pentru că tot binele mântuitor îl găsim în unica și singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, a cărei continuitate harică, teologică și de experiență se vede neîntrerupt până azi.

Da, în democrație, poți să inventezi câte biserici vrei. Poți să te crezi ce vrei. Te poți propune „mântuitorul” lumii, unicul „iluminat” al planetei, cel care „restabilește” biserica. Statul te poate „acredita” și poți primi subvenții din partea lui. Adepții cultului tău pot fi numeroși.

Însă toate aceste apariții pseudo-religioase nici nu înlocuiesc, nici nu desființează Biserica lui Dumnezeu. Pentru că nu pot înlocui oamenii ceea ce Dumnezeu a binecuvântat și dorește și susține în continuu, adică Biserica Lui, iar Biserica Lui nu poate fi desființată, pentru că e formată din El, din Sfinții Lui, din Îngerii Lui și din toți creștinii ortodocși.

Biserica își are fundamentul în cer și pe pământ, pentru că El și oamenii botezați de El sunt Biserica Lui. Tocmai de aceea nimeni nu poate înlocui sau desființa Biserica lui Dumnezeu, pentru că El este începutul, cuprinsul și împlinirea ei. Iar El este Cel care hrănește și vindecă și întărește și luminează Biserica Lui, întărind-o și luminând-o prin Sfinții Lui din fiecare secol.

Așadar, iubiții mei, dacă mâncăm la masa Stăpânului și ne săturăm, să nu aruncăm în uitare experiențele duhovnicești pe care le avem! Să le strângem în coșuri [Mt. 14, 20], pentru ca să facem coșuri întregi de mărturisiri ale experienței noastre cu Dumnezeu.

Căci a vorbi și a scrie despre ce ți-a făcut ție Dumnezeu înseamnă a-I mulțumi.

Iar dacă Îi mulțumim lui Dumnezeu e semn că El e mereu cu noi, e mereu în gura și în inima noastră, e mereu în doxologia noastră.

Iar postul nostru de acum să fie plin de mulțumire față de Dumnezeu și față de Maica Domnului și față de toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că El ne sprijină prin robii Lui întotdeauna.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne binecuvinteze! Amin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno