Iubiții mei,

înmulțirea pâinilor și a peștilor [Mt. 14, 14-22] nu înseamnă, în mod automat, și înmulțirea recunoștinței în noi! Pentru că Dumnezeu dăruie, pe fiecare clipă, multe bucurii, multe binefaceri umanității, dar prin asta nu se înmulțește, pe măsura darurilor Lui, și viața noastră duhovnicească.

Căci, pentru a fi mulțumitori, e nevoie nu doar să mâncăm din ce ne dă Dumnezeu, ci să ne și pătrundem de mila și de grija lui Dumnezeu cu noi. Trebuie să ne pătrundem de evlavie în fața acestui Dumnezeu prea-milos și prea-bun cu noi, Care ne umple de daruri nemăsurate. Pentru că, dacă nu ne sfiim, dacă nu ne umplem de evlavie dumnezeiască, pe fiecare clipă, pentru marile binefacerile ale Lui în viața noastră…atunci nu recunoaștem măreția lucrării Lui în viața noastră.

Și de aceea noi mâncăm, bem, ne distrăm, ne credem veșnici pe baza îngăduinței lui Dumnezeu față de noi…și nu suntem mulțumitori pentru darurile prea mari ale lui Dumnezeu. Pentru că nu înțelegem că ele sunt daruri, daruri ale iubirii Lui și nu recompense!

Nu răsare iarba pe pământ, nu cade ploaia, nu răsare soarele, nu ne vindecăm de boli, nu avem un ban în buzunar pentru că merităm, ci pentru că le primim prin grija Lui. Iar când primim dureri, când avem ispite, când avem neplăceri, ele sunt tot expresii ale grijii Lui față de noi, pentru că noi căutăm viața cu El, care nu e lipsită de dureri.

Însă Domnul înmulțește cele 5 pâini și cei doi pești [Mt. 14, 19, GNT] și hrănește cu ele o mulțime mare de oameni, pentru că I s-a făcut milă de oameni [Mt. 14, 14]. Pentru că El, Creatorul lor, nu este indiferent față de creația Sa.

Și cauza tuturor minunilor…e mila Lui față de noi, adică implicarea Lui personală în viața noastră. Implicare ce ne vorbește despre faptul că Dumnezeu nu e distant față de problemele noastre, fie ele cât de mici. Ci Dumnezeu e atent la tot ceea ce ne doare pe noi, la tot ceea ce căutăm noi, la tot ceea ce vrem noi.

Pe Dumnezeu Îl interesează ceea ce ne interesează și pe noi. Dacă noi ne gândim cum să trecem un examen, cum să ne găsim loc de muncă, cum să procedăm într-un anume situație…și Dumnezeu are aceleași probleme ca și noi. Pentru că El Își face problemele noastre problemele Lui pentru ca să ne ajute întru toate.

Și așa înțelegem de ce Dumnezeu e prezent peste tot și cu fiecare în parte. Pentru că El vede atât bunele noastre intenții cât și motivele pentru care noi facem un lucru bun. Dar și cât ne implicăm în vreun rău anume.

Pentru că 10 inși pot drăcui în același timp, însă implicarea fiecăruia în acest păcat nu e identică. Nu toți omoară din aceeași intenție și nu toți fură cu același gând. Nu toți cei care postesc au înțelegerea duhovnicească a postului și nu toți cei care vin la Biserică știu ce înseamnă viața duhovnicească. Pentru mulți, venitul la Biserică e plecat de acasă. Căci sunt puțini cei care știu de ce fel de gânduri sunt populați pentru că experiența teologică și duhovnicească se câștigă în ani de trudă și nu în clipe de răsfoit de cărți.

Așa că împărtășirea cu Hristos nu înseamnă, pentru toți ortodocșii, același lucru.

Pentru unii, împărtășitul e ce îți dă popa înainte să mori…pentru că nu au ideea că trebuie să se împărtășească des și să se spovedească des.

Alții cred, că dacă își împărtășesc copiii în mod des, ei n-au nevoie de împărtășire.

Pentru clerici, adesea, împărtășitul „face parte din preoție” și vin oricum să se împărtășească. Pentru că „trebuie să consume” Sfintele Taine.

Iar cei care se pregătesc pentru împărtășirea cu Domnul, într-un mod aparte dar fără echilibru interior și cunoaștere duhovnicească, supradimensionează pregătirea pentru împărtășit, trăind-o ca pe un lucru „cu totul special” și nu firesc, fapt pentru care o transformă într-o excepționalitate rară.

Sunt puțini cei care au intrat într-un ritm continuu al spovedirii și al împărtășirii dese și care înțeleg împărtășirea cu Domnul ca pe un firesc, ca pe o cotidianitate, ca pe viața deplină a ortodoxului. Pentru că spovedirea și împărtășirea trebuie trăite ca cel mai firesc lucru al vieții noastre, integrate în eforturile noastre ascetice, teologice, liturgice, în lupta noastră interioară cu patimile, în tot ceea ce presupune viața ortodoxă.

Pentru că atunci când te pregătești pentru spovedirea păcatelor și pentru împărtășirea cu Domnul nu numai aceste două lucruri trebuie să realizezi în lăuntrul tău ci un complex de acte, de trăiri și de înțelegeri, care te fac nu numai apt pentru împărtășire ci te arată drept un intim al lui Dumnezeu. Pentru că intimitatea cu Dumnezeu nu este exterioară ci interioară.

Ce vedem/ înțelegem din minunea de azi, care e o împărtășire din mila lui Dumnezeu și o prefigurare a Sfintei Euharistii?

Mai întâi de toate, că pentru a veni la masa Domnului trebuie să ne lăsăm vindecați de El [Mt. 14, 4].

Pentru că El i-a vindecat pe toți cei slabi/ bolnavi ai lor [Mt. 14, 14, GNT] înainte ca să le poruncească mulțimilor să șadă pe iarbă [Mt. 14, 19, GNT]. Și El ne vindecă și pe noi prin spovedirea păcatelor noastre și prin dorința noastră de a ne ridica din rele pentru a ne așeza în cele bune.

Dacă stăm pe iarbă, dacă stăm și așteptăm mila lui Dumnezeu, atunci vom mânca Viața cea veșnică, adică pe Însuși Domnul.

Căci El, „privind întru cer [anavlepsas is ton uranon],  a binecuvântat [evloghisen] și, frângând [clasas], a dat Ucenicilor pâinile, iar Ucenicii mulțimilor” [Mt. 14, 19, GNT].

Pentru că toată milostivirea vine de la Dumnezeu și tot ceea ce primim de la El e binecuvântarea Lui. Și binecuvântarea lui Dumnezeu e pentru toată mulțimea Bisericii, e pentru toată umanitatea, e pentru toți și pentru fiecare în parte, numai să ne-o dorim.

Tocmai de aceea, viața binecuvântată e viața care are în centrul ei Tainele Bisericii. Care are în centrul ei epicleza continuă. Adică continua chemare și pogorâre a harului dumnezeiesc pentru a binecuvânta și sfinți toate cele ale noastre. Care are în centrul ei binecuvântarea lui Dumnezeu.

Trebuie să participăm la toată viața Bisericii și nu numai la Liturghie, Vecernie, Maslu și Parastas pentru că astea „ne plac nouă” mai mult. Orice slujbă a Bisericii e importantă și orice faptă a vieții ortodoxe nu e de neglijat. Trebuie să ne intereseze întreaga teologie a Bisericii, întreaga evlavie a Bisericii, toate problemele reale ale Bisericii. Ale Bisericii de acum și din trecut. Prezentul și viitorul Bisericii. Pentru că, după noi, nu vine neantul…ci alte și alte generații de creștini.

Ce se întâmplă dacă nu ne pasă de toate cele ale Bisericii lui Dumnezeu? Oricine ne calcă în picioare.

Pentru că, dacă nu avem teologi și nici creștini care să apere trecutul Bisericii, el va fi răstălmăcit de oricine după cum îi place. Iar dacă nu dăm răspunsuri clare, imediate, tradiționale, după voia lui Dumnezeu, la problemele lumii de azi, Biserica e și va fi tot mai minimalizată, pentru că e și va fi considerată cu totul anacronică cu clipa de față.

Însă Biserica lui Dumnezeu e instituția divino-umană cea mai puțin anacronică dintre toate instituțiile posibile pe fața pământului. Ea nu se învechește niciodată, pentru că Dumnezeu e singurul neschimbat și pururea-tânăr, cu toate că El e din veci și pentru veci, iar creștinii ortodocși sunt alții și mereu alții, generație de generație, fiind vii și cei de acum și cei din trecut.

Dacă pentru cei din afara Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Augustin al Hipponei sunt doar câteva rafturi de cărți, pe care le întorc pe toate părțile ca să le găsească „defecte”…pentru mine, ca ortodox, ei sunt Sfinții noștri vii și prezenți în viața Bisericii.

Toți Sfinții Bisericii și toți creștinii ortodocși și toți oamenii care au existat vreodată pe pământ sau care nu au mai apucat să trăiască, pentru că au fost avortați…sunt vii! Unii sunt în Rai, pe când alții sunt în Iad…dar niciun suflet, pe care Dumnezeu l-a creat și l-a pus în om, nu a fost desființat de Dumnezeu după moartea omului.

Așa că Biserica e plină de vii…și de morți-vii.

Viii Bisericii sunt eu, tu, el, ea, noi toți, cei de acum. De aici și de pretutindeni ortodocși. Însă morții-vii ai Bisericii sunt toți Sfinții și toți creștinii ortodocși adormiți, care nu sunt morți pentru Dumnezeu și care nu sunt morți nici pentru ei. Pentru că fiecare dintre cei adormiți știu cine sunt, unde sunt și de ce au ajuns acolo, niciunul dintre ei necontestând judecata lui Dumnezeu cu ei.

Așa că Biserica e a celor vii și e mereu nouă și autentică!

Însă Biserica e vie în creștinii ortodocși plini de sfințenie și de responsabilitate pentru viața, teologia și scopul Bisericii.

Da, toți cei botezați ortodox sunt ai Bisericii dar Biserica e vie și reală în cei care au întrupat în ei înșiși teologia și viața Bisericii.

De aici diferențele enorme între cei care par ortodocși și cei care sunt ortodocși. Cei care vin din diverse motive la Biserică, care se roagă în felul lor, care postesc pentru te miri ce lucru, care speră de la Dumnezeu cine știe ce „binefacere” hilară, își închipuie că sunt și ei „ortodocși” precum Sfinții Bisericii. Însă nu așa stau lucrurile!

Pentru ca să fii ortodox trebuie să înveți să fii ortodox de la Sfinții Părinți ai Bisericii, pe fiecare zi, și să împlinești continuu poruncile lui Dumnezeu. Trebuie să înveți continuu de la Sfinții Bisericii din toate timpurile și, mai ales, trebuie să ai prietenie/ intimitate/ interioritate vie cu Dumnezeu, Căruia să Îi vorbești și să îți vorbească.

Fără prezența Lui harică în noi nu știm să ne rugăm, să postim, să ne spovedim.

Și niciodată nu vom fi vrednici de Dumnezeu, dacă prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și prin toată viața noastră ortodoxă, nu vom simțim continuu prezența lui în noi. Dacă slava Lui nu e în noi…nimic nu facem ortodox.

De aceea, trebuie să ne lăsăm vindecați interior de către Domnul și umpluți de slava Lui, pentru ca să trăim bine și mulțumitori în fața Lui.

Căci traiul bun nu e traiul prosper material ci viața cu Dumnezeu.

A împlini voia lui Dumnezeu și a fi plin de slava lui Dumnezeu înseamnă a avea viață bună, harică, duhovnicească. Iar orice ortodox și orice om, care nu împlinește voia lui Dumnezeu potrivit Tradiției Sfinte a Bisericii Ortodoxe, nu are o viață bună, sfântă, duhovnicească, chiar dacă dovedește foarte multe fapte excepționale. Pentru că viața cu Dumnezeu e viața bisericească cu El și nu o viață trăită oricum și oriunde, cu orice teologie sau filosofie la baza ei.

Tocmai de aceea e importantă apărarea istoriei, a învățăturii și a evlaviei Bisericii. Fără o istorie corectă, autentică a Bisericii, fără o teologie curată, sfântă, fără prihană și fără întregul cult, asceza, mistica, evlavia Bisericii nu putem să ne mântuim în lumea aceasta.

Pentru că tot binele mântuitor îl găsim în unica și singura Biserică a lui Dumnezeu, în Biserica Ortodoxă, a cărei continuitate harică, teologică și de experiență se vede neîntrerupt până azi.

Da, în democrație, poți să inventezi câte biserici vrei. Poți să te crezi ce vrei. Te poți propune „mântuitorul” lumii, unicul „iluminat” al planetei, cel care „restabilește” biserica. Statul te poate „acredita” și poți primi subvenții din partea lui. Adepții cultului tău pot fi numeroși.

Însă toate aceste apariții pseudo-religioase nici nu înlocuiesc, nici nu desființează Biserica lui Dumnezeu. Pentru că nu pot înlocui oamenii ceea ce Dumnezeu a binecuvântat și dorește și susține în continuu, adică Biserica Lui, iar Biserica Lui nu poate fi desființată, pentru că e formată din El, din Sfinții Lui, din Îngerii Lui și din toți creștinii ortodocși.

Biserica își are fundamentul în cer și pe pământ, pentru că El și oamenii botezați de El sunt Biserica Lui. Tocmai de aceea nimeni nu poate înlocui sau desființa Biserica lui Dumnezeu, pentru că El este începutul, cuprinsul și împlinirea ei. Iar El este Cel care hrănește și vindecă și întărește și luminează Biserica Lui, întărind-o și luminând-o prin Sfinții Lui din fiecare secol.

Așadar, iubiții mei, dacă mâncăm la masa Stăpânului și ne săturăm, să nu aruncăm în uitare experiențele duhovnicești pe care le avem! Să le strângem în coșuri [Mt. 14, 20], pentru ca să facem coșuri întregi de mărturisiri ale experienței noastre cu Dumnezeu.

Căci a vorbi și a scrie despre ce ți-a făcut ție Dumnezeu înseamnă a-I mulțumi.

Iar dacă Îi mulțumim lui Dumnezeu e semn că El e mereu cu noi, e mereu în gura și în inima noastră, e mereu în doxologia noastră.

Iar postul nostru de acum să fie plin de mulțumire față de Dumnezeu și față de Maica Domnului și față de toți Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că El ne sprijină prin robii Lui întotdeauna.

Dumnezeu să ne întărească întru toate și să ne binecuvinteze! Amin.

Did you like this? Share it: