Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [6]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Suntem în fața unui fragment care ne aduce aminte de Divanul și de inflexibilitatea înțeleptului în fața tentațiilor lumii.
Filosofia lui Cantemir nu s-a modificat, în scurta vreme care a trecut de la publicarea Divanului, și, de altfel, nici nu credem că va ajunge vreodată să se modifice, până la sfârșitul vieții autorului.
Un alt pasaj dintr-o nouă intervenție a Vulpii face diferența între logică sau filosofia dialectică, după cum o numește Cnatemir, și filosofia adevărată sau acea înțelepciune care cunoaște ființa lucrului, iar omului îi aduce cunoașterea de sine (un principiu socratic în filosofie, dar care, neenunțat ca atare, este totuși implicit în Scriptură și reprezintă, totodată, un principiu ascetic esențial):
Firea așe de înțelepțește
pre la toți darurile sale ș-au îndămânat,
cât pre unii în cuvânt,
iară pre alții în lucru,
pre unii în poruncă,
iară pre alții în ascultare,
pre unii în stăpânire,
iară pre alții în supunere
vrednici, putincioși
și suferitori i-au arătat
[parafr. I Cor. 12, 4-12].
Așijderea, unii în gramatică,
iară alții în poetică,
unii în loghică,
iară alții în ritorică,
unii în cea ithică [etică/morală],
iară alții în cea fizică
filosofie
mai isteți,
și unii într-ună,
iară alții într-altă învățătură
și meșterșug mai vestiți
și mai fericiți,
după a firii orânduială au ieșit
(că [ceea] ce unul Dumnedzău dăruiește,
și orânduiește,
toată lumea nici a lua,
nici a clăti [clătina] poate).
De care lucru umilita mea prostime
(poate fi din năstavul firii
spre aceasta orânduită)
mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie
și dzece categorii a lui Aristotel
zăbăvindu-să,
cu cheia meșterșugului meșterșugurilor
(căci loghicăi acest titlu a-i da
m-am obiciuit)
ușile a deșchide
și lăcățile a descuia
pociu;
iar mai înluntrurile cămărilor firii
nici a întra
și mai nici a căuta
pociu
(că împărățiia firii,
precum are domni, senatori,
deregători și orânduitori,
așe are și plugari, și morari,
și portari, și chelari).
De care lucru socotesc,
precum am și mai dzis,
că nu dialectic,
ce filosof la aceasta slujbă
trebuiește,
că a dialectecului socoteală ieste
numai forma siloghizmului să fie,
după canoanele loghicăi,
fie-i macară materiia pentru carea
siloghizmul face și necunoscută.
De care lucru și eu mai mult ființa socotelii
sau a chitelii
decât a lucrului
pociu cunoaște[1].
Deosebirile cu care operează Cantemir sunt evidente.
Discursul acesta al Vulpii (și disculparea ei) urmează întrebării care căuta să identifice pe înțeleptul care „sufletul în filosofie să-și fie crescut/ și după pravile el trupul să-și fie scădzut”, după cum am văzut mai devreme.
„Cu cheia meșterșugului meșterșugurilor”, printr-un simplu siloghizm, putem observa și noi că sufletul filosof care „să subție” prin post ca să ajungă la „viață cerească” este cel care are acces în „înluntrurile cămărilor firii”, fiind mai presus de categoriile lui Aristotel[2] și de socotelile neoplatonice ale lui Porfirie[3].
Cantemir utilizează o sintagmă, „împărăția firii”, pe care o vom mai întâlni în…poezia lui Goga: „Iar tu mă chemi, împărăție-a firii,/ Tu-nlăcrimată[4], sfântă dimineață!” (Lăcaș străbun).
Într-un alt poem (Dimineața), se deschide poarta edenică a codrilor pentru a intra Împăratul măririi (cf. Ps. 23, 7-10), ca să aline durerile firii: „Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,/ Să vie-mpăratul măririi [Hristos, Împăratul slavei],/ Să mângâie jalea nestinsului dor,/ Să-mpace durerile firii…”.
Înaintea lui, Eminescu utilizase o altă metaforă sintetică (presupunând o întreagă perspectivă cosmică), „farmecele firii”[5]sau „farmecele milei” („Și el îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Și inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers”… – Rugăciunea unui dac), pe care Goga o „rescrie” în poezia sa: „legea farmecelor firii” (Rugăciune), „curatul chip al farmecelor firii” (Cântăreților de la oraș).
„Canoanele loghicăi” nu pot pătrunde și compartimenta „înluntrurile cămărilor firii”, a căror cunoaștere ține de revelație și nu de observație. Și anume de revelația în inima omului din partea Aceluia care dăruiește și lumina zilei, și lumina farmecelor milei.
În acest moment nu îmi e cunoscut, cu precizie, care este traiectul tradițional pe filiera căruia a fost moștenit conceptul de împărăție a firii.
Înluntrurile cămărilor firii scapă, în orice caz, categoriilor lui Aristotel.
Tradiția creștin-ortodoxă vorbește despre cămările Raiului (cf. In. 14, 2) și, respectiv, ale Iadului[6].
O întipărire imagologică a acestei realități se poate observa în arca pe care Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Noe să o construiască – și pe care Sfântul Efrem Sirul o consideră icoană a Raiului, în mod aparte – : „să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus” (Fac. 6, 16, Biblia 1988).
În LXX: „piisis […] cataghea diorofa che triorofa piisis aftin/ vei face arca […] [cu cămări] dedesubt, [și] cu două și trei etaje o vei face pe ea”[7].
În VUL: „cenacula et tristega facies in ea/ cămări și trei etaje/ nivele vei face în ea”.
În această împărăție a firii, Cantemir nu vede numai cămări a căror adâncime e impenetrabilă pentru „rațiunea suficientă”, ci și o întreagă ierarhie pe care o și indică prin analogie: „precum are domni, senatori,/ deregători și orânduitori,/ așe are și plugari, și morari,/ și portari, și chelari”.
Așadar, autorul separă filosofia care privește ființa lucrului de cunoașterea dialectică/ logică, pe care o consideră insuficientă, și care are în vedere doar ființa socotelii (raționalitatea discursivă/ dialectică).
Pravilele filosofiei pe care o cinstește Cantemir presupun postul, adică asceza, fiind așadar principiile învățăturii ortodoxe. Iar filosofia aceasta înseamnă introducere în „înluntrurile cămărilor firii”, prin cunoașterea ființei lucrului, adică a sensului său în univers, a scopului sau rolului cu care a fost creat de Dumnezeu.
A cunoaște împărăția firii, cu tot cu lăuntrul cămărilor ei, înseamnă a cunoaște biblia cosmică, raționalitatea universului zidit de Dumnezeu spre a fi interlocutor al omului – o temă tradițională în literatura bizantină și românească –, despre care am mai vorbit cu alte ocazii, inclusiv în legătură cu Istoria ieroglifică[8].
Iar a ști să citești biblia cosmică înseamnă a a fi luminat de Dumnezeu ca să înțelegi semantica universală.
[1] Idem, p. 69.
[2] A se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Aristotel.
[3] Idem:
http://en.wikipedia.org/wiki/Porphyry_%28philosopher%29.
[4] „Înlăcrimată” e o metaforă revelatorie (se referă la calitatea luminii matinale) și nu o sugestie patetică, așa cum pare. Dincolo de orice alte considerente, există o poezie a naturii la Goga care poate să facă față unei analize pretențioase.
[5] E drept că Eminescu se referă mai mult la farmecele firii feminine, în contexte negative.
[6] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/04/18/din-poezia-triodului-3/.
[7] Conform traducerii Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș. A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/09/11/facerea-cap-6/.
[8] A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche, I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 382-392, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.