Sfântul Augustin al Hipponei, Despre Sfânta Treime [39]

Traduceri patristice

*

vol. 5

 *

Traduceri și comentarii de

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

și

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*** Sfantul Augustin al Hipponei

Sfântul Augustin,

Episcopul Hipponei

(13 noiembrie 354-28 august 430,

pomenit la 15 iunie în Biserica Ortodoxă)

*

Despre Sfânta Treime

 [cartea a treia]

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a.

***

19. Așadar, să le lăsăm deoparte pe acestea, care se întâmplă, într-o perioadă obișnuită de timp, în ordinea naturii lucrurilor, cum sunt răsăritul și apusul stelelor [siderum], nașterea și moartea animalelor, diversitatea nenumărată a semințelor și a germenilor/ mlădițelor [seminum et germinum], aburii/ ceața [nebulae] și norii, zăpezile și ploile, fulgerele și tunetele, trăsnetele și grindina [grandines], vânturile și focurile, frigul și căldura și toate de acest fel.

Să le lăsăm deoparte chiar și pe cele care sunt rare în aceeași ordine [a naturii], precum eclipsele [defectus luminum] și apariția unor stele neobișnuite și monștrii și cutremurele și altele asemenea.

Le lăsăm așadar pe acestea toate, a căror primă și cea mai înaltă cauză, cu certitudine, nu este decât voia lui Dumnezeu [voluntas Dei].

De unde și în Psalm, când sunt amintite anumite lucruri de acest gen, „focul, grindina, zăpada, gheața, viforul [spiritus tempestatis]”, se spune [imediat] mai departe: „care fac cuvântul Lui” (Ps. 148, 8). Pentru ca nimeni să nu creadă că acestea au fost aduse întru ființă [existentibus agi] fie din întâmplare, sau numai din cauze trupești sau chiar [din cauze] spirituale dar în afara voinței lui Dumnezeu.

Capitolul X

Dar chiar dacă le exceptăm pe acestea, pe care am început a le zice, [mai] sunt [și] altele. [Și anume, sunt] acelea care, deși din aceeași materie trupească, totuși ele apar simțurilor noastre pentru a ne anunța ceva dumnezeiesc.

Acestea se numesc minuni și semne. [Însă] nu în toate care ne sunt vestite nouă de la Dumnezeu este asumată persoana lui Dumnezeu Însuși [Ipsius persona Dei suscipitur][1].

Când este asumată, uneori este arătată în Înger, alteori în acea formă/ vedere care nu este un Înger, dar totuși e pregătită prin Înger pentru a sluji.

Apoi, atunci când este asumată în acel chip care nu este un Înger, uneori este [folosit] un trup care deja există, și este asumată cu o oarecare schimbare [in aliquam mutationem assumitur], pentru ca să fie arătată aceasta [, adică ceea ce dorește Dumnezeu].

Alteori, [un trup/ un lucru] apare pentru aceasta[2] și lucrul este apoi nimicit cu totul[3].

Chiar și atunci când oamenii vestesc [ceea ce vrea Dumnezeu], uneori vorbesc cuvintele lui Dumnezeu din persoana lor [ex sua persona], ca atunci când mai înainte a spus: „A zis Domnul” sau „Acestea zice Domnul” (Ier. 31, 1-2) sau altceva la fel.

Alteori însă, neîncepând cu nimic de acest fel, asumă în ei [in se suscipiunt] însăși persoana lui Dumnezeu [, pe care o simbolizează, nu o substituie], cum ar fi [în cazul acesta]: „Îți voi da ție înțelegere și te voi pune pe tine în calea pe care vei merge” (Ps. 31, 9)[4].

Astfel, nu numai în ziceri, ci cu adevărat și în fapte, simbolizarea persoanei lui Dumnezeu [Dei persona significanda] este impusă profetului, ca să o poarte pe aceasta în slujba profeției [ut eam gerat in ministerio prophetiae]. Precum a purtat persoana Lui, [a Celui] Care Și-a împărțit veșmântul Său în douăsprezece părți, dintre care zece i le-a dat slujitorului regelui Solomon, [adică] viitorului rege al lui Israel (cf. III Reg. 11, 30-31).


[1] Prin asumare nu se referă aici la întrupare, ci la simbolizarea/ întruchiparea într-un fel sau altul a uneia dintre persoanele treimice.

Ca mai totdeauna, Sfântul Augustin se exprimă foarte concis, considerând că numai un nebun poate înțelege anapoda ceea ce orice creștin cunoaște. Numai că, între timp, cunoașterea s-a diminuat și nebunii s-au înmulțit foarte mult…

[2] Este creat în acest scop.

[3] După ce și-a îndeplinit scopul.

[4] Adică Sfântul Profet David vorbește ca din gura lui Dumnezeu.

Hai să profităm de smerenia ei…

Când am spus că eu nu cred în definitivul niciunui studiu științific (afirmație pe care am făcut-o de mai multe ori și o susțin pe mai departe), m-am referit la faptul că niciodată nu poți termina cercetarea asupra unui autor sau a unui subiect.

Cu atât mai mult, altcineva poate să vină după tine, să-ți continue munca sau să o aprofundeze, mai devreme sau mai târziu, după ce tu ai terminat de scris.

Acesta este crezul meu, pe care nu îl voi retracta niciodată.

De aici, arhim. Mihail Stanciu a înțeles că nu voi riposta dacă el îmi fură, la modul ordinar, ideile și stilul tezei mele doctorale, ba chiar fragmente întregi cărora doar le-a modificat puțin exprimarea (ca să nu fie depistat cu programul automat care identifică plagiatele).

Dar după război, mulți viteji s-arată. După ce-am scris eu o teză doctorală imensă despre Sfântul Antim, a aflat și părintele arhimandrit că Sfântul Antim e o personalitatea copleșitoare.

De ce nu și-a dat dânsul seama mai înainte de mine…ca să fi avut el niște „contribuții majore” când încă eu nu-mi terminasem teza…Asta ca să îl credem pe cuvânt, că a fost într-adevăr fascinat de Sfântul Antim.

E ușor să publici „contribuții academice”cu textele și ideile altora, nu?

Numai că, la data când mi-am ales eu acest subiect, a trebuit să mă rog două săptămâni de Dan Horia Mazilu ca să îl accepte. Eram o candidată oarecare la doctorat, nu un arhimandrit șmecher

Iar subiectul meu nu era eligibil pentru că despre Sfântul Antim scrisese o carte Eugen Negrici (Logos și personalitate), iar Mazilu nu vroia să mai pună gaz pe foc (cine știe știe)… Acesta este și motivul pentru care, în studiul meu, am cam ocolit cartea Profesorului Negrici – ceea ce mi s-a reproșat mai târziu.

Mai mult, acesta este motivul pentru care toată comisia, cu excepția d-lui Mazilu, n-a înțeles ce rost mai are să scriu un studiu despre Antim Ivireanul. Și așa am intrat la doctorat fără bursă…pentru că oamenii n-au crezut că se mai poate spune ceva despre Antim.

Pe parcursul cercetărilor, am fost nevoită să-mi contrazic conducătorul de doctorat, să mă uit în ochii lui și să îi spun că eu nu pot să îi confirm aserțiunile și că voi scrie că Antim n-a fost chemat de Brâncoveanu în Țara Românească prin 1689, ci a venit mai devreme în Moldova.

Mazilu mi-a dat voie să îl contrazic (și nu era acesta singurul punct), ascultându-mi argumentele. Fără discuții și fără presiuni asupra mea.

Însă Mazilu a murit cu puțină vreme înainte de a-mi susține teza…iar noul conducător științific, Prof. Negrici mi-a spus, după examen, că dânsul nu mi-ar fi dat voie niciodată să iau acest subiect.

Acestea sunt doar câteva dintre durerile prin care am trecut ca să scriu această carte, dincolo de efortul propriu-zis al cercetării și al redactării ei.

Iar Stanciu are toate la bot, după ce mi-am publicat teza la nivel online, dăruind-o gratuit celor care vor cu adevărat să studieze…dar el descoperă încă o dată tot ceea ce am descoperit și eu în teză, ca să pară și „cercetarea” lui…mai amplă.

E și el cercetător peste noapte și își aduce bogate contribuții la onorarea memoriei unui ierarh scriitor despre care, dacă nu alcătuiam importanta și atenta mea teză (mai las smerenia la o parte, că alții mă plagiază fără nicio smerenie), nu ar fi știut Stanciu atâtea și nici nu ar fi avut inspirația să scrie și el o nouă teză.

Dar pe care o scrie împotriva mea, chiar dacă eu i-am dat toate ideile.

Așa înțelege el „să slujească” Biserica și cultura românească…

Eu așa interpretez plagiatele comise de el, între care există unele comentarii care au fost remarcate ca evidente elemente de originalitate în teza mea, de către membrii comisiei de doctorat, și pe care Stanciu și le asumă lejer, fără nicio conștiință. Deși atât teza mea, cât și referatele comisiei sunt publicate la nivel online!!!

Dar și el mă ajută să înțeleg lucrurile astfel:

„În concluzie, dorim să subliniem o idee fundamentală referitoare la opera acestui mare mitropolit. Scopul scrierilor Sfântului Antim nu a fost unul estetic, deși în prezent se vorbește foarte mult de dimensiunea expresivității artistice a lucrărilor sale (s. n).

El nu și-a propus să placă, dar reușește aceasta prin sinceritatea și jertfelnicia sa [?]. Opera sa scrisă este nu numai spectaculară sub aspect lingvistic (s. n), ci și al culturii, al orizonturilor teologice descoperite.

Mitropolitul-cărturar nu se prezintă în cultura română numai prin idiomul desăvârșit stăpânit, prin înălțimea expresivității teologice și literare, ci și prin devotamentul cu care a slujit neamul românesc, ajungând să se contopească cu modul nostru de gândire, simțire și exprimare” (din prefața la: Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ed. îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Academician Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2011, p. 15).

Eu, adică, sunt cea care „vorbește foarte mult de dimensiunea expresivității artistice a lucrărilor sale”. (Uite că mă cunoaște, deși nu mă numește!)

Însă tot ceea ce Stanciu pune în disjuncție mai sus, eu am pus în conjuncție în teza mea doctorală, adică atât geniul lingvistic și literar al mitropolitului, cât și cultura sa teologică, caracterul jertfelnic și smerenia lui. Care, toate, îi lipsesc lui Mihail Stanciu.

Nu cred că o asemenea perspectivă, ca cea amintită puțin mai sus, ar putea răsări în mintea lui Ștrempel, care n-are nicio afinitate cu teologia ortodoxă și pe care nu-l interesează, cu deosebire, ipostaza de teolog erudit a lui Antim.

Pentru că, din păcate, prefețele noilor ediții ale operelor antimiene sunt semnate nu doar de Stanciu, ci și de Acad. Gabriel Ștrempel. Despre care cred sincer că încă nu bănuiește că m-a plagiat

Adică Stanciu își făcuse toate socotelile: dacă publică la editura Patriarhiei și îl minte și pe Patriarh, și pe Ștrempel, cine ce o să mai zică?

Mai pe scurt: așa cum observa și Părintele Dorin, munca pe care noi o facem și o dăruim gratuit…„nu e bună” la noi pe blog, dar devine foarte bună când o preiau alții ca să o plagieze sau să o vândă. Noi nu ne sporim deloc creditul, dar ei da, însă cu munca noastră.

Furtul „cu folos”

Ioana Ștefan din Zalău ne-a furat Acatistul Nunții, l-a tipărit și îl vinde online aici. Sub această formă:

Acatistul NuntiiL-a furat cu copertă cu tot, la care a adăugat: „grabnic folositor pentru o căsătorie binecuvântată de Dumnezeu”.

Adică totul făcut cu o nerușinare „foarte evlavioasă”.

Datele ei de contact:

doamna care fura

În cazul în care doriți să îi dați un telefon…prin intermediul căruia să o anunțați că furtul și nesimțirea nu te fac ortodox.