Sfântul Varlaam al Moldovei, Predică la Duminica fariseului și a vameșului
Sfântul Varlaam al Moldovei
*
Carte românească
de
învățătură
*
Diortosire și note de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Diortosim ediția:
[Sfântul] Varlaam al Moldovei, Carte romănească de învățătură: [la] Dumenecile preste an și la Praznice împărătești și la Svenți mari, ed. îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, vol. II, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, 448 p.
*
Duminica fariseului și a vameșului
Evanghelia după Luca (18, 9-14):
„Zis-a Domnul pilda aceasta: „Doi oameni intrară în Biserică să se roage: unul fariseu iar celălalt vameș. Deci fariseul stătea și așa se ruga întru sine: Doamne, Îți dau Ție laudă că nu sunt ca alți oameni: apucători, nedrepți, curvari ori ca acest vameș! Postesc de două ori într-o săptămână și dau a zecea [parte] din tot ce agonisesc.
Iar vameșul sta departe, nu vroia nici ochii să își ridice către cer, ci se bătea în piept și zicea: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!
Și iar vă spun vouă, că acesta[1] s-a pogorât mai drept în casa sa decât acela. Căci oricine se va înălța smeri-se-va, iar cel ce se va smeri înălța-se-va.
Învățătură pentru fariseu și pentru vameș
Împărații au un obicei [al lor] atunci când vor să își trimită voinicii la război: mai înainte le dau de veste să-și pregătească armele și să le ascută și să se pregătească pentru a lupta în război.
Iar când îi trimit [în luptă], ei stau și îi învață, îndemnându-i cu cuvântul, ca să nu bage în seamă nici frica, nici moartea. Și fiind în mijlocul lor, [împărații] le făgăduiesc daruri și demnități[2].
La fel au făcut și Părinții, dascălii/ învățătorii Bisericii noastre. Căci atunci când vrem să ducem un război împotriva diavolului, a ucigătorului de suflete, trebuie să-l bătem cu postul și cu rugăciunea și să-l omorâm cu smerenia.
Pentru aceea, cu trei săptămâni mai înainte de început, adică mai înainte de începerea postului [Postul Mare], ne dau de știre Sfinții Părinți [Svenții Oteți] să ne pregătim pentru nevoința sufletească, și ne îndeamnă cu cuvântul și ne învață [pe toți], ca să nu ne îngrijim nici de trupul nostru, căci este un lucru stricăcios[3] și trecător. Și pentru acest lucru ne făgăduiesc[4] daruri și plată mare din Sfânta Scriptură[5].
Astfel, pentru că postului îi este de mare folos și ajutător pocăința și smerenia, iar sminteala și împiedicarea lor este mândria, pentru aceea și Sfinții Părinți, mai înainte de toate pun în fața noastră pilda pe care a grăit-o [Fiul lui] Dumnezeu, pe cea despre vameș și despre fariseu.
Și prin aceasta sună ca și cu un bucium și-i cheamă pe toți creștinii să învețe [din ea]. [Adică să învețe faptul] că alături de fariseu trebuie să-și lepede mândria, iar împreună cu vameșul trebuie să se smerească și să se pocăiască.
Căci smerenia este prima treaptă [stepenă] [în urcușul nostru duhovnicesc] către Dumnezeu, după cum mândria este întâia cădere a omului. Căci și diavolul a căzut la început [dintăiu] din mândrie și din înger luminat s-a făcut drac întunecat.
Din acest motiv, nimeni să nu se laude pe sine datorită bunătăților sale și pe altul să-l osândească. Căci Dumnezeu le stă împotrivă [pomciș] celor mândri, pe când celor smeriți le dă dar bun. Căci Dumnezeu iubește mai [degrabă] pe cel păcătos care se pocăiește, decât pe cel drept care se fălește. Pentru aceea, chiar dacă am face toate bunătățile[6] și am împlinit toată legea, să nu ne mărim, nici să ne lăudăm, ci pururea să ne smerim și să ne osândim pe noi înșine și nu pe altul.
Dumnezeu acest lucru ne învață astăzi, când grăiește prin intermediul parabolei și ne spune: „Doi oameni intrară în Biserică să se roage”: că două cete de oameni sunt pe lume, adică Drepții și păcătoșii. Din acest motiv, Dumnezeu vorbește despre ele ca despre doi oameni.
Și [Dumnezeu], [din ceata] Drepților, l-a adus pe fariseu. Căci, în acea vreme, fariseii erau oameni aleși. Iar pentru postul și dreptatea lor, ei erau cinstiți și lăudați ca oameni buni.
Iar pentru [a-i reprezenta pe cei] păcătoși, [Dumnezeu] l-a adus pe vameș. Căci vameșii erau cei care cumpărau veniturile domnilor și le precupețeau [le precupiia]. Și pentru ca să dobândească și să strângă mult, ei se năpusteau și asupra lumii.
De aceea, întru inima vameșului petrecea iubirea banilor, lăcomia, strâmbătatea, răpirile [apucările]. Căci, între toți oameni, vameșul este asupritor, un lup între oile cele cuvântătoare, adică între oameni. O fiară sălbatică este vameșul.
Și cu astfel de răutăți a intrat vameșul în Biserică. Căci Evanghelia spune că: „Doi oameni intrară în Biserică să se roage”. Și după aceea [ne] arată și ce fel de oameni erau ei. Căci spune: „unul fariseu, iar celălalt vameș”.
Aceștia doi au intrat la Dumnezeu ca să se roage pentru păcatele lor. De aceea, ascultați și rugăciunea lor, ca să vedeți în ce fel a fost!
Fariseul stătu și se rugă cu mândrie și zise: „Îți mulțumesc Ție, Dumnezeul meu, că nu sunt ca alți oameni”. [Și astfel] s-a făcut pe sine mai bun decât toți oamenii și s-a judecat pe sine [a fi] mai sfânt decât toată lumea. Pentru că el nu a zis: „nu sunt ca unii oameni” ci a spus că nu este ca niciunul dintre oamenii care sunt apucători, nedrepți și curvari. Și prin asta i-a făcut pe toți a fi nedrepți și numai pe sine s-a aflat a fi drept. Pe toți i-a găsit curvari, numai pe sine [s-a văzut] curat și fără de păcate. Însă nu s-a oprit numai la acestea ci l-a osândit și pe vameș, atunci când îl văzu rugându-se lui Dumnezeu și zise: „Nu sunt nici ca acest vameș păcătos”.
Nu s-a rugat pentru sine mai întâi, ca după aceea să se roage și pentru cel păcătos, ci numai ce intră în Biserică, că îl și osândi pe vameș și pe toți oamenii [dimpreună cu el]. Însă [fariseul] se lăudă numai pe sine și numai pe sine se găsi bun înaintea lui Dumnezeu. De aceea și începu să își enumere lucrurile sale cele bune și zise: „Postesc de două ori într-o săptămână și dau a zecea [parte] din toate câte agonisesc”.
Căci în acea vreme, jidovii/ evreii aveau obiceiul să postească două zile într-o săptămână și să dea Bisericii a zecea [parte] din tot ceea ce aveau. Pentru aceea și fariseul acesta se lăuda că postește și că dă a zecea [parte] lui Dumnezeu din toate câte are.
Iar lucrurile lui cu adevărat erau bune! Numai gura lui o avea rea. Căci, ca unul care făcea aceste lucruri ar fi trebuit să îl iubească pe cel străin și pe cunoscuți și să-i fie milă de toți, așa cum făcea Avraam. Însă acesta îl clevetea pe aproapele său și îl osândea și se mândrea cu bunătățile sale. Din acest motiv, darul lui nu a fost primit de Dumnezeu.
Căci milostenia mândrului este ca o rănire a lui Dumnezeu iar Prorocul Isaia spune despre postul lui: „Nu acest post a ales Dumnezeu” [Is. 58, 5, LXX]. Căci nici postul lui și nici darea lui nu au fost spre folos.
Ascultați de-acum și ruga vameșului! Care își aduse aminte de păcatele sale și se ucidea în piept și cu aceste cuvinte se ruga și așa grăia: „Doamne, curățește-mă pe mine, păcătosul, că nu sunt vrednic [destoinic] să stau și să caut cu ochii mei către cer, din cauza mulțimii păcatelor mele! Căci s-au înmulțit fărădelegile mele mai mult [vârtos] decât nisipul mării iar răutățile mele au întrecut [covârșit] părul capului meu.
Înaintea Ta stau strâmbătățile/ fărădelegile mele. Și aud că cărțile se vor deschide și vor fi scrise [acolo] toate suspinurile săracilor. Nu este niciun lucru și niciun gând pe care să nu le știi Tu, Dumnezeul meu. N-am vreme să răspund, n-am unde fugi. În cer nu-i loc [pentru mine], mă tem să nu mă înghită pământul [de viu], văzând faptele mele cele rele.
Pentru aceea am venit către Tine, Stăpâne milostive și Iubitorule de oameni, Doamne, și cu lacrimi mă rog ca să mă curățești pe mine, păcătosul!
Multe sunt păcatele mele, însă mila Ta este mai mare [decât ele]. Oamenii nu pot să mă mântuiască, însă milostivirii Tale îi este cu putință aceasta.
Căci pentru păcătoși ai venit din cer pe pământ, ca să-i chemi pe ei la pocăință. Deci nu mă lăsa nici pe mine în deșert, ci mă primește și pe mine, care cad cu smerenie și cu lacrimi către Sfinția Ta”.
Și pentru aceste cuvinte pe care le rosti vameșul, cu lacrimi și cu smerenie, își făcu sufletul lui roadă de fapte bune. Iar fariseul, cu cuvintele lui, aidoma unui vânt mare, își scutură toată roada cea bună a sufletului său.
Pentru aceea, întru tot milostivul și Dreptul Judecător, Dumnezeu, a plătit amândurora după cum li se cuvenea: pe fariseu, din bunătatea mândriei lui, l-a pogorât întru adâncul smereniei, iar pe vameș, din sărăcia smereniei lui, l-a înălțat întru bunătatea pocăinței [spăseniei].
Și s-a împlinit [să împlu] Scriptura, care spune: „Dumnezeu îl micșorează [micșiu- readză] pe om și îl mărește” [Lc. 1, 52]. Căci pe fariseu îl micșoră[7], pentru că se îndreptăți [să îndireptă] pe sine, iar pe vameș îl îndreptă, pentru că s-a osândit pe sine.
[Și] ascultați [acum] ce grăiește Dumnezeu despre ei amândoi: „Adevăr vă grăiesc vouă, că vameșul acesta s-a pogorât în casa sa mai drept decât fariseul acela. Căci cine se va înălța pe sine, smeri-se-va, iar cine se va smeri, înălța-se-va”!
O, iubiții mei creștini, mare răutate este neputința mândriei!
Fariseul a mers la Biserică înfrumusețat [înfrâmșat] și încununat cu bunătăți, ca și cu niște flori frumoase, iar vameșul era gol de toate bunătățile. Însă fariseul, pentru că se făli cu ele, căzu din toată cinstea, pe când vameșul, pentru că se smeri, dobândi ceea ce se rugă și dobândi și plată pentru rugăciunea lui.
Pentru aceea, iubiții mei frați, nevoiți-vă fiecare după puterile voastre ca să dobândiți Împărăția cerului, întru care pe noi, pe toți, să ne primească milostivul și înduratul Dumnezeu! Căruia Îi este slava și mărirea neschimbată și neîmpuținată, întru vecii netrecuți și nesfârșiți [nesvârșiți]. Amin!
[1] Vameșul.
[2] În text: boierii.
[3] Idem: putred.
[4] Idem: ne giuruiesc.
[5] Ne făgăduiesc că vom avea parte de binefacerile dumnezeiești despre care dă mărturie Sfânta Scriptură.
[6] Faptele bune.
[7] Îl smeri.