umblarea_pe_mare_2Iubiții mei,

Evanghelia zilei [Mt. 14, 22-34] e pentru întărirea noastră în credință! Pentru că atâta timp cât vom fi cu Domnul, indiferent de ceea ce se va petrece cu noi, de ce furtuni vor fi în viața noastră, noi vom umbla pe deasupra deznădejdii, a tristeții, a morții sufletești. Căci El nu ne lasă să ne afundăm în disperare, în necredință, în apostazie.

Comentând înmulțirea pâinilor, din același capitol, Sfântul Ioan Gură de Aur, Părintele nostru, spunea același lucru: „Domnul înmulțește pâinile din niște pâini existente pentru ca să întărească și mai mult credința Apostolilor Săi” [Sfântul Ioan Gură de Aur. Scrieri. Partea a III-a. Omilii la Matei, trad., introd., indici și note de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994, p. 570].

După care El îi silește pe Sfinții Săi Apostoli să intre în corabie [Mt. 14, 22] și El merge ca să Se roage în munte [v. 23], pentru ca să ne învețe „să nu urmărim a fi slăviți de mulțime și a târî mulțime de oameni după noi” [Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, ed. cit. supra, p. 571] dar și faptul că în loc pustiu și în singurătate e locul propriu pentru a vorbi cu Dumnezeu [Idem, p. 578].

Pentru că trebuie nu numai să învățăm de la Dumnezeu cele ale Sale și să ne bucurăm de binefacerile Sale dar și să Îi mulțumim pentru tot ceea ce El ne învață și ne trimite în viața noastră. Iar rugăciunea e și cerere și mulțumire și preamărire a lui Dumnezeu și întrebare și bucurie cu Dumnezeu și întărire în harul lui Dumnezeu și smerire continuă în fața Lui.

De aceea, pentru a avea putere să luptăm cu necazurile și cu ispitele și să fim proprii să răspundem la întrebările și la cererile adresate nouă, trebuie să ne pregătim interior prin rugăciune și prin post, prin cunoașterea voii lui Dumnezeu, prin umplerea de slava Lui și de cunoașterea Lui.

Pentru că ridicarea și căderea noastră se face în lăuntrul nostru…acolo unde ne ținem de voia lui Dumnezeu și ieșim din valurile ispitelor sau…ne scufundăm în patimi și credem că o astfel de viață înseamnă „o fericire” pentru noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre furtuna pornită atunci pe mare ca despre un fenomen „îngăduit” de către El [Ibidem]. Pentru ca noaptea, furtuna și frica să îi zdruncine interior și să îi facă să Îl dorească pe El în mijlocul lor [Ibidem]. Și de aceea, El a îngăduit pericolul acesta de moarte, pentru ca ei să conștientizeze cine e salvarea lor. Cine vine să îi scape.

Lucru pe care l-am înțeles și noi din plin în momente cheie ale vieții noastre. Când era să facem un accident…când a început cutremurul…când casa noastră a luat foc…când era să cădem în prăpastie…atunci am înțeles că scăparea nu poate veni de la 112 ci de la Dumnezeu.

Pentru că atunci, în punctul nevralgic, ne agățăm cu toată ființa noastră de credința în El…iar El Își arată, pe măsura iubirii noastre, ajutorul Lui.

Cine a trăit mântuirile lui Dumnezeu e binecuvântat de El!

Pentru că, ori de câte ori Dumnezeu ne-a scos din valuri, din boală, din moarte, din foc, din sărăcie, din umilință, din patimi, ne-a mântuit din Iad. Ne-a scos din moarte sigură…și de aceea mântuirile lui Dumnezeu sunt multe în viața celui credincios.

De aceea, noi avem întotdeauna pentru ce să Îi mulțumim lui Dumnezeu. Și avem pentru ce ne pocăi și avem ce schimba în noi și avem ce lucra pe fiecare clipă, pentru că voia lui Dumnezeu e diversă cu noi. Poruncile Lui sunt multe dar ele ne unesc interior, ne fortifică.

Pentru că iubirea de Dumnezeu și slujirea Lui se împacă interior cu iubirea vrăjmașilor noștri și cu slujirea aproapelui. Iar a fi curați sufletește și trupește se împacă interior cu a fi înțelepți și prevăzători în viața noastră. Postul nu strică rugăciunea și rugăciunea nu strică munca noastră. Pentru că întregul nostru efort sufletesc și trupesc e pentru a ne curăți de patimi și pentru a fi proprii lui Dumnezeu și vieții în comuniune.

Domnul Se roagă în munte, de unul singur…dar El vine și la Apostolii Lui care erau în pericol de moarte. Pentru că rugăciunea noastră nu exclude grija față de viața semenilor noștri, ci rugăciunea noastră e o grijă continuă față de ei ca față de noi.

Dumnezeu îi iubește pe isihaști, pe cei care se retrag din toate grijile lumii pentru a se ruga Lui și pentru a se umple de slava Lui.

Dar El îi iubește deopotrivă și pe cei care se aruncă în valuri pentru ca să îi salveze pe cei care se îneacă. El îi iubește pe cei care își cheltuie banii pentru a salva viața oamenilor. Pe cei care intră sub dărâmături pentru a recupera un om. Pe cei care studiază și cercetează științele pentru ca oamenii să fie mai buni și mai omenoși și mai sănătoși.

Dumnezeu îi iubește pe cei care învață adevărul, pe cei care mediatizează dreptatea, pe cei care sunt exemple bune de urmat, pe cei care fac lucruri concrete și pline de umanitate pentru alții.

Când comentează Mt. 14, 26, Sfântul Ioan Gură de Aur, Părintele nostru, al tuturor, spune că Drepții nu sunt supuși multă vreme la „crunte încercări” ci El „le înăsprește încercările tocmai când au a scăpa de chinuri și necazuri” [Idem, p. 579]. Adică atunci când le e mai greu celor Sfinți, ei știu că e aproape vremea eliberării lor…de suferință.

Pentru că suferința lor e pedagogică și nu exterminatoare. Prin ea, Dumnezeu vrea să le reveleze anumite lucruri, să îi învețe anumite virtuți, să le aprofundeze perspectiva lor asupra vieții.

Când încheie discuția despre umblarea Domnului pe ape, același Dumnezeiesc Exeget al Scripturii spune că mergerea Domnului pe apă e o minune mai mare decât înmulțirea pâinilor și a peștilor, tocmai de aceea a făcut-o la urmă [Idem, p. 580]. Pentru ca să îi întărească și mai mult în credință pe Sfinții Apostoli.

Iar când vorbește despre scoaterea Sfântului Petru din valuri, după ce el s-a temut de valuri [Mt. 14, 30-31], Sfântul Ioan ne spune că e nevoie întotdeauna de credința noastră [Idem, p. 581]. Pentru că, atunci când „noi nu facem ce trebuie să facem, nici Dumnezeu nu stă alături de noi” [Ibidem]. Ci El așteaptă ca noi să credem fără îndoială în El, pentru ca să ne ridice din valurile ce ne bântuie.

Și apropo de întărirea noastră în credință…

M-am rugat adesea Sfântului Constantin Brâncoveanu când Sfintele sale Moaște erau în mormânt. Și m-a întărit de fiecare dată. Când însă m-am dus prima oară ca să mă închin lui, după ce Sfintele sale Moaște au fost puse în raclă, am trăit o experiență duhovnicească unică: o întărire dumnezeiască în inimă pe care nu o mai experiasem până atunci. Aveam inima de nebiruit. Plină de bărbăție dumnezeiască, de încredere neclintită în Dumnezeu, de încredințare. Pentru că am trăit o atingere harică a lui de mine prin care m-a întărit în credință, în răbdare, în muncă.

Pentru că lucrurile nu rămân niciodată așa cum sunt

Căci planul Lui cu noi, voia Lui cu noi e imbatabilă…și când El dorește să te ridice de zeci de ori din moarte pentru ca să faci voia Lui…atunci nimeni nu poate să ți se împotrivească.

Iubiții mei, nu moartea e problema noastră ci viața! În acest post preafrumos al Maicii Domnului noi nu vorbim despre moarte…ci despre viață. Despre viața cu Dumnezeu care e cea mai frumoasă și mai împlinitoare existență, pentru că e netrecătoare.

Moartea nu e sfârșitul vieții noastre ci începutul vieții noastre veșnice. Tocmai de aceea, noi nu disprețuim viața aceasta, cu toate ale ei, ci punând-o în fața veșniciei o vedem în adevărul ei. Nu o confundăm cu adevărata noastră bucurie și împlinire.

Pentru că ceea ce trăim noi aici e foarte palid pe lângă veșnicia cu Dumnezeu. Viața de acum e o fotografie ștearsă pe lângă frumusețea indescriptibilă a Împărăției lui Dumnezeu.

Și din acest motiv, acum, în Biserica lui Dumnezeu, noi trăim începutul tainic al bucuriei și al împlinirii noastre duhovnicești, care însă va cuprinde și va transfigura întreaga creație. Trăim începutul revărsării de lumină dumnezeiască în ființa noastră, lumină a Preasfintei Treimi care va înnoi toate și va împodobi totul.

De aceea, trebuie să fim plini de credință și nu puțin-credincioși!

Pentru că Cel ce ne întărește pe noi în toată clipa și în tot ceasul e Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu și întru El noi vom birui toate.

Dumnezeule cel mare și prea-minunat, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel care ne-ai făcut pe noi după chipul Tău și ne-ai umplut pe noi de toată slava Ta, întărește-ne pe noi în toate necazurile, ispitele și împuținările noastre de inimă! Fă-ne tari, zidiți pe piatra credinței și cu nădejde nebiruită în dragostea și în mila Ta cea fără margini. Căci de la Tine, Dumnezeul mântuirii noastre, noi așteptăm toată eliberarea și curățirea de patimi. De la Tine așteptăm bucuria cea negrăită și veșnică. De aceea, fii cu noi în toate zilele vieții noastre, ca să ne bucurăm întru Tine și să Te slăvim pe Tine, Dumnezeul care ne poartă pe noi peste valurile deznădejdii, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: