Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Chiar înaintea lui Nichita Stănescu, însă, Manuela Tănăsescu avertizase că „Dimitrie Cantemir este un mare poet”[1], dar fără să fi purces  la exercițiul propriu-zis de a așeza textul în versuri, ca Nichita, ulterior. Ea susținea că:

„Zeci de pagini din Istoria ieroglifică sunt adevărate poeme de mare rafinament și subtilitate, care trebuie citite ca atare, pentru frumusețea lor intrinsecă și nu pentru rolul în desfășurarea acțiunii”[2].

În opinia sa, cu care suntem de acord,

filosofia […] este chiar tonalitatea de bază, liantul care încheagă părțile întregului (s. n.)”[3].

Exegeta face această afirmație după ce comparase Istoria lui Cantemir „cu o întinsă broderie”, considerând că „atenție nesfârșită a dat însă autorul firului care țese arabescuri și chipuri fantastice”[4].

Comparația sa ne aduce aminte de viziunile lui Dosoftei, din Psaltirea în versuri, pentru care Biserica are „veșmânt de mătasă” (Ps. 73, 14), curți de mătase („la Domnul în casă [biserică],/ În curțâle cele de mătasă” – Ps. 133, 5-6) și „aur cu ozoară[5](Ps. 73, 20).

Ozoare avea Cantemir și în tradiția moldovenească arhitectonică, putând să le admire la Dragomirna[6] sau la Trei Ierarhi[7]:

Fișier:Trei Ierarhi 02.JPG

Și tot Manuela Tănăsescu vede în Cantemir, în anumite pasaje ale cărții despre care discutăm, „un elegiac în tradiția stabilită la noi de un Miron Costin”[8].

Cantemir avea o tradiție stilistică și literară în care scria. Dragoș Moldovanu a căutat (și a reușit) să demonstreze existența acestei tradiții culte, în dezvoltarea sa organică[9], recunoscute de el în stilul savant al cronicarilor[10].

Revenim la firul istoriei cantemirene. Vulpea, „de sula zavistiii împunsă”[11], încearcă să îl propună pe Lup ca fiind acel filosof care să corespundă profilului indicat mai sus și pe care toată adunarea îl aștepta pentru a le putea dezlega enigma Struțocămilei.

În urma refuzului acestuia de a-și asuma sarcina propusă, Vulpea se preschimbă din retor în narator, relatând două povești pilduitoare din faptele Lupului, care pot fi socotite fabule în fabulă – și cărora cititorul, ca un lector in fabula[12] ce se află, trebuie să le decripteze sensul – sau chiar…balade.

Spuneam, de curând[13] (și reamintesc), că Ecaterina Țarălungă a sesizat „procesul de folosire a folclorului ca suprafață de contact cu mentalitatea populară” și „felul cum modelează Cantemir limba și stilul popular, prin […] acțiunea asupra structurilor de suprafață și de adâncime”, ajungând să extragă o concluzie importantă:

„Faptul că ideea însăși de bocet, blestem, orație, parabolă este atacată, substituindu-i-se alte sensuri decât cele uzuale [populare], vădește intenția de a modifica mai mult decât mijloacele de expresie, adică limba și stilul: vădește dorința de a influența mentalitatea însăși a poporului, care le permisese până atunci să funcționeze în anumite tipare”[14].

A cunoaște intenția lui Cantemir ne poate lămuri în privința apelului la creația populară a autorului nostru.

Dragoș Moldovanu, care este un adversar vehement (și nu fără temei) al teoriei influențelor populare/ folclorice în cazul plângerii Hameleonului și al eleghiei Inorogului (vom ajunge mai târziu la ele), are, în această situație, o opinie mai nuanțată:

„Într-adevăr, există aici câteva povestiri ale Vulpii care se deosebesc structural față de stilul de ansamblu al romanului […].

Acest stil [al pildelor pe care le oferă Vulpea] nu este curat popular, cum l-au considerat mulți, ci include un anumit procent de stilizare – cum a observat cu finețe Manuela Tănăsescu – care ne permite să putem vorbi la fel de bine de un stil savant diluat.

Vom numi această reapariție calitativ diferită a structurilor stilistice populare într-un studiu avansat al organizării formale emergență stilistică[15].

Avem doi exegeți care susțin, unul intenția de diluare a stilului savant, iar celălalt dorința de a influența mentalitatea populară. Acest fapt ne poate vorbi despre elaborarea Istoriei ieroglifice cu scopul de a o publica și de a educa prin ea gustul literar, și poate chiar despre dorința de a fundamenta literele românești, în sensul propriu al cuvântului.

Publicarea nu s-a petrecut, dar nu este exclus ca autorul să-și fi dorit acest lucru, așteptând însă timpul potrivit. Care, din păcate, nu a mai venit.

Însă conștiința auctorială este lesne de recunoscut.

Mai înainte, însă, de a se derula cele două episoade baladești, Cantemir introduce în captatio benevolentiae a Vulpii o lungă paranteză, în care face un neasemuit elogiu scriitorului sau cronicarului, celui care nu lasă a se pierde lucrurile în negura uitării (o laudă în același sens adusese și Miron Costin, în prefața cărții sale, De neamul moldovenilor, care vede un model principial în Scripturi și în istoria Sfântului Moise, cel ce a scris „letopisețul de zidirea lumii”[16]):

căci istoricul adevărat – adecă
carile istoriia adevărat
precum s-au avut istorisește –
lauda împreună cu făcătoriul împarțește,
căci cela au ostenit lucrul a săvârși,
iară cesta au nevoit în veci a să pomeni.

Și încă mai mult pre scriitorii
decât pre făcătorii
minunelor
fericiți și lăudați a numi
voiu îndrăzni.

Căci după armele și faptele iroilor,
condeiele istoricilor,
de nu s-ar fi pre alb clătit,
încă de demult și lauda numelui lor
deodată cu oasele
țărna o ar fi acoperit.

Și așe, aceia au fost
a lucrurilor făcători,
împreună și muritori,
iară ceștea numelui au fost înoitori
și în veci stăruitori[17].

Straniu lucru este, însă, acela că Dimitrie Cantemir nu inserează acest elogiu la începutul cărții sale – cum făcuse Miron Costin – dacă Istoria ieroglifică este cu adevărat o…istorie, care urmărește în mod fundamental să salveze de la uitare o serie de evenimente pe care autorul le cunoaște.

Și mai straniu e că această laudă prefațează două istorisiri ale Vulpii care sunt pure fabulații.

Însă filosofia lui Cantemir e cu adevărat astfel întrețesută încât să apară ca un fundal între întâmplări care par că formează prim-planul cărții. În realitate, istoria e doar un pretext pentru dezvoltări reflexive numeroase ale autorului.


[1] Manuela Tănăsescu, Despre „Istoria ieroglifică”, op. cit., p. 193.

[2] Idem, p. 192.

[3] Idem, p. 129.

[4] Idem, p. 128-129.

[5] Ozor = motiv de broderii.

[6] A se vedea: http://www.cotidianul.ro/maica-stareta-stavrofora-macrina-saucinitanu-suntem-exact-oamenii-vremurilor-de-acum-244423/.

[7] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sfin%C8%9Bii_Trei_Ierarhi_din_Ia%C8%99i.

[8] Manuela Tănăsescu, Despre „Istoria ieroglifică”, op. cit., p. 138.

[9] Cf. Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir. Între Orient și Occident, op. cit., p. 101-102.

[10] A se vedea Idem, p. 101-156.

[11] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 70.

[12] A se vedea:

http://it.wikipedia.org/wiki/Lector_in_fabula.

[13] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii literare, op. cit., p. 188-189.

[14] Ecaterina Țarălungă, Dimitrie Cantemir. Contribuții documentare la un portret, Ed. Minerva, București, 1989, p. 251-253. Sublinierile ne aparțin.

[15] Dragoș Moldovanu, Dimitrie Cantemir. Între Orient și Occident, op. cit., p. 150-151. Sublinierile ne aparțin, de asemenea.

[16] Cf. Miron Costin, Opere, ediție critică de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 241-242.

[17] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 74.

Did you like this? Share it: