Predică la Duminica a 10-a după Rusalii [2014]

Fresca e preluată de aici.

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 17, 14-23] începe cu o îngenunchere! Adică cu starea de rugăciune.

Pentru că un om [v. 14], care în versetul al 15-lea este tată, pentru că are un fiu, îngenunchează în fața Domnului și Îi cere ajutorul pentru fiul său lunatic [seliniazete]/epileptic.

Și din îngenuncherea lui învățăm că dragostea se roagă. Că dragostea se pătrunde de problema celui suferind.

Când nu te interesează de celălalt, nu te interesează pentru că nu îți pasă. Pentru că nu îl consideri om…deși el este om. Însă, pentru ca să înțelegi că celălalt e om ca și tine, trebuie să îți asumi viața lui. Să îți pese de el. Să gândești și din perspectiva lui lucrurile.

Iar noi tocmai de aceea nu ne înțelegem adesea: pentru că nu gândim lucrurile și din perspectiva celuilalt. Care ori înțelege mai puțin decât noi ori mai mult ori deloc o anumită latură a vieții.

Lipsa de flexibilitate interioară se bazează pe ideea că doar perspectiva noastră asupra existenței e bună. E completă din toate punctele de vedere. Și când crezi că nu ai de învățat nimic de la alții, tocmai de aceea excluzi orice idee, argument, soluție venită din partea altora.

Copilul avea o boală, o boală rea…

Din verbul seliniazome (a fi lunatic/ epileptic), existent în v. 15 [GNT], am putea trage concluzia că el suferea de o boală fizică. Am putea trage această concluzie dacă nu am avea și versetul al 18-lea, unde ni se spune: „Și Iisus l-a certat pe el și a ieșit din el demonul [ta demonion] și s-a vindecat copilul din acel ceas”.

Pentru că Domnul l-a certat pe demon și demonul a ieșit din copil, pentru că demonul e ființă spirituală.

A ieșit pentru că nu este idee sau ființă imaginară ci duh, înger căzut, plin de răutate.

Și oamenii care sunt vindecați de demonizare, sunt vindecați de către slava lui Dumnezeu care îi alungă pe demoni din oameni.

Așadar demonii ies din oameni pentru că sunt alungați din ei de slava lui Dumnezeu, adică de binele care izvorăște din Dumnezeu.

Demonii sunt alungați prin bine și nu prin vrăji!

Iar demonii au fost alungați de harul lui Dumnezeu din copil…ei care, în acest copil, produceau o falsă epilepsie, din cauza căreia copilul intra într-o stare de inconștiență și cădea ba în foc, ba în apă (v. 15).

Pentru că starea de demonizare este o stare a extremelor rele.

Demonii ne vor răul, răul veșnic…tocmai de aceea vor să ne facă să păcătuim rău, rău de tot…și apoi să ne omoare mai înainte de a ne pocăi, de a ne îndrepta…

De-a lungul timpului am fost foarte atent la manifestările demonilor din oameni și prin oameni. Pentru că demonii nu lucrează prin oameni doar în stări mari de demonizare lamentabilă ci lucrează prin oricine.

Prin oricine, oricând, în orice context.

De aceea, în mine și în toți pe care i-am întâlnit am observat ce vor demonii de la noi…Ce ne învață…unde vor să mergem…ce vor să spunem…să facem…să simțim…

Și am înțeles că nu e clipă a vieții noastre în care demonii să nu dorească ca noi să păcătuim. Ei vor să greșim în vreun fel anume: cu fapta sau cu gândul, prin ceea ce spunem, prin ceea ce scriem, cu vreun simț anume, prin alegere sau imaginare.

Pentru că ne vor tulburați interior, răvășiți, întristați, dezamăgiți, plini de lehamite, de lene, de desfrânare, de egoism, de perversitate.

Și demonii ne influențează pe măsura capacităților noastre de a conlucra cu ei. Cu cei mai grei de cap, demonii lucrează imbecilități mari, fapte grele, abominabile, pe când cu cei cu minte ageră cele mai perverse și mai răutăcioase fapte.

Motiv pentru care, atunci când nu ești exersat în luptele cu demonii, nu înțelegi că gândurile tale și sentimentele tale și faptele tale sunt făcute la îndemnul demonilor ci crezi că îți aparțin. Crezi că le-ai făcut cu mintea ta.

Mai pe urmă însă, când îți recunoști înșelarea imensă la nivel interior, când înțelegi că ai fost o biată jucărie în mâna demonilor și că tu ai făcut tot ceea ce te-au învățat ei, începi să vezi diferența dintre omul care gândește împreună cu demonii și cel care gândește fiind luminat și plin de slava lui Dumnezeu.

Pentru că demonii nu ne învață niciodată un lucru bun. Nu vor să ne ajute atunci când ne laudă sau ne împing la vreo faptă mârșavă, ci vor să ne murdărească întreaga ființă tot mai mult și mai mult.

Și, da, în timp, înțelegi cât de imensă e plăcerea demonilor ca tu să păcătuiești cu ceva! Să faci acolo, ceva, ceva anume…prin care să îți calci pe conștiință, prin care să dezertezi din relația cu Dumnezeu…sau cât de mult le place să te sâcâie, să te descurajeze, să te umple de spaimă, de silă, de bună impresie despre tine însuți, de gelozie, de perversitate.

…Tatăl a venit ca să se roage pentru fiul lui. Și numai tații care își iubesc fiii se roagă pentru ei! Și nu sunt toți tații la fel și nici toate mamele la fel și nici toți fiii la fel. Cine generalizează nu vorbește în termenii adevărului. Ci fiecare om este așa cum își dorește. Cum își alege să fie în orice clipă.

Și pentru că fiecare clipă a noastră e o alegere, tocmai de aceea noi putem fi alții. Ne putem schimba. Ne putem schimba pentru că putem alege acum, în această clipă, să facem altceva decât am făcut ieri. Altceva în mod radical.

Și convertirea e ceva radical și plin de mare curaj duhovnicesc. Pentru că e plină de slava lui Dumnezeu, care ne întărește în noua noastră viață, în noua noastră sumă de alegeri.

De ce nu putem să schimbăm lucrurile din noi?: o întrebare a v. 16.

Iar răspunsul Domnului vine în v. al 21-lea al Evangheliei de azi: pentru că „acest neam [de demoni] nu iese [din noi] decât numai în rugăciune și post [i mi en prosefhi che nistia, GOC]”.

Numai când începem să gândim, să trăim și să reacționăm duhovnicește începem să ne despătimim. Să ne eliberăm de demoni. Iar eliberarea de patimi e reală și este resimțită ca o mare bucurie la nivel interior!

Însă tot aici, în Evanghelia de azi, credința noastră este arătată ca foarte mică, ca foarte firavă…

Pentru că Domnul ne spune că o credință cât un grăunte de muștar are putere să mute munții din loc [v. 20, GNT]. Iar finalul v. al 20-lea este copleșitor prin măreția lui dumnezeiască. Pentru că Domnul ne asigură că „nimic nu va fi vouă cu neputință [uden adinatisi imin] [Mt. 17, 20, GNT].

O, Doamne, nimic nu ne e nouă cu neputință atunci când vine vorba despre despătimirea noastră și despre umplerea noastră de virtuți!

Toate virtuțile sunt cu putință și toate faptele cele bune, numai să ne dorim acest lucru. Numai să ne găsim bucuria și împlinirea întru ele.

Însă, pentru că suntem în cap. al 17-lea, început cu Schimbarea la față, unde, la coborâre, Domnul le-a vorbit despre moartea și învierea Lui [Mt. 17, 9, 12] și în finalul acestei Evanghelii de azi avem același lucru: Domnul le vorbește despre faptul că Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor și aceia Îl vor omorî dar El va învia a treia zi [v. 22-23].

Și ne spune Sfântul Matei despre ce au făcut ei atunci, Apostolii Domnului: „s-au întristat foarte” [v. 23, GNT].

Însă la învierea Lui din morți, Sfinții Săi Apostoli s-au bucurat foarte mult și s-au umplut de slava vederii Lui. Pentru că L-au văzut pe El cu umanitatea Sa plină de lumină dumnezeiască.

L-au văzut și s-au bucurat!

Însă s-au bucurat fiindcă bucuria e darul lui Dumnezeu, e revărsare de har în viața noastră.

Mă rog, iubiții mei, ca Dumnezeu să ne învețe pe toți bucuria Lui!

Să ne învețe pe noi, care păcătuim mult și greu și în multe feluri, cât de frumoasă e pocăința Lui, curăția Lui, dorința Lui de a ne îndrepta continuu.

Mă rog…și să ne rugăm cu toții pentru ca să cunoaștem împreună înțelepciunea și slava Lui, puterea Lui care ne îndreaptă din căile noastre cele rele și ne dă să umblăm întru lumina vieții.

Pentru ca împreună cu toții să ne bucurăm de Dumnezeul mântuirii noastre, de Tatăl, de Fiul și de Sfântul Duh Dumnezeu, a Căruia este slava, cinstea și închinăciunea acum și în vecii vecilor. Amin!