Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [8]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Începuturile celor două relatări ale Vulpii sunt de basm:
Odânăoară era un om sărac,
carile într-o păduriță,
supt o colibiță
era lăcuitoriu.
Acesta, mai mult de dzece găini,
2 cucoși, doi miei și un dulău,
altăceva după sufletul său
nu avea.
Deci dulăul atâta era
de bun păzitoriu
și atâta de tare în giur împregiurul
casii străjuitoriu,
cât nici frundză de vânt să să clătească
și el asupra sunetului să nu năvrăpască[1]
cu putință nu era
(că mai bunu-i și mai de nedejde ieste
dulăul deșteptat
decât străjeriul însomnorat
sau cu vinul îngropat).
Dulăul așe
pre dinaintea casii pururea să afla,
iară găinele în podul colibii să culca,
mieii noaptea dinaintea ușii în tindiță,
iară omul ostenit
și obosit,
dacă viniia
de la lucru, în colibiță
spre odihnă să aședza[2].
*
Iară Vulpea iarăși
apucă a mai dzice:
„Ce de aceasta vă minunați,
o, iubiților miei frați?
Căci eu și altă înțelepciune
în capul Lupului am vădzut,
pre carea, dacă o voi povesti,
precum pre aceasta cu multul covârșește,
singuri o viți mărturisi.
Și macară că istoriia
în chip de basnă s-ar părea
și de abiia
să o poată cineva crede
până cu ochii nu o ar videa,
însă atâta cinstea
coadii mele nebetejită
cereștii să o păzască,
precum că ce cu ochii am privit,
aceia cu gura vă povestesc.
Odânăoară era un boier
carile avea câtăva herghelie de iepe.
Avea la iepe și un hergheligiu,
carile pre cât era de bun păzitoriu,
pre atâta era la vin tare băutoriu.
În[tre] iepe era și un armăsariu prea frumos,
carile cu cât era la chip de iscusit,
încă mai mult era
cu vitejești duhuri împodobit.
Căci atâta de tare nu numai al său,
ce și a celorlalți armăsari cârduri
păziia,
cât hergheligiul din toate vredniciile
numai cu bețiia îl întrecea
(că mai vrednic
să poate numi un dobitoc
carile slujbele firii sale păzește
decât un om carile
cele pre mână-i credzute
cum să cade nu le otcârmuiește)[3].
Îl auzim parcă, în anticipație, pe Creangă, cel din basme, sau pe Sadoveanu, cel din Hanul Ancuței[4].
Însă îndrăzneala sintactico-stilistică a lui Cantemir este incomparabil mai mare decât a tuturor scriitorilor în limba română de până atunci. Iar metamorfozele limbajului îl apropie indubitabil de marii poeți moderni de mai târziu.
Cred însă că mai degrabă am putea vorbi de filosofie poetizată (sintagma lui Negoițescu) în cazul lui Cantemir decât în cel al lui Eminescu. Chiar dacă, de multe ori, e vorba de o filosofie morală sau de filosofie în sens etimologic, ca iubire de înțelepciune.
Și în cazul celor două povestiri, despre care discutăm, avem parabole cu scop etic, în care omul este moralizat pentru că nu urmărește „slujbele firii sale”. În această situație, chiar și un animal care se comportă în acord cu firea sa este mai vrednic decât omul. Așa cum este cazul câinelui și, respectiv, al calului/ armăsarului din parabolele cantemirene.
Pentru că, deși Vulpea declară că scopul relatărilor este de a demonstra înțelepciunea Lupului, adică a unuia dintre personajele cărții, s-ar părea totuși că scopul scriitorului însuși vizează o altă morală decât intenția declarată a personajului narator, și care este una generală și nu are o neapărată legătură cu faptele istorice.
Introducerea episoadelor finale este peste poate de poetică:
Iară când făcliia cea de aur
în sfeșnicul de diiamant
și lumina cea de obște
în casele și mesele tuturor
să pune,
Lupul și altă soție își cercă
și pre altul ca sine află /…/
Deci, după ce părintele planetelor
și ochiul lumii
radzele supt ipoghei [orizont] își sloboade
și lumina supt pământ își ascunde,
când ochiul păzitoriului să închide
și a furului ca a șoarecelui să deșchide /…/
[atunci] lupii împreună
spre locul știut să coborâră[5].
*
Căci avea Lupul un loc înalt
în vârvul unui deal însămnat,
de unde în toate dzilele oglindiia
încotro hergheliia îmblă
și dincotro hergheligiul
bat sau treaz vine.
Că oricând hergheligiul bat să culca,
niciodată gâlceava în herghelie a lipsi nu să tâmpla
și nicicum armăsariul
de vrăjmaș războiul Lupului nu scăpa. /…/
Deci o dată așeși de tot
în mormântul drojdiilor îngropat
și în savoanele [giulgiurile] vinului tare înfășurat
și legat
fiind,
Lupul îndată la herghelie
și la armăsariului monomahie
sosi.
Lupul, dară, de departe
prin iarbă șipurindu-să
și pre pântece târâindu-să,
ca doară armăsariul nu l-ar simți,
spre herghelie să trăgea[6].
În primul caz, uciderea câinelui păzitor are loc…pe l-apus de soare[7].
Prinderea Inorogului va fi pregătită – într-un capitol ulterior – pentru același moment al zilei, într-un alt episod cu virtuți baladești:
Că, iată, în ceastă sară
Inorogul la prundiș să coboară,
la ușile a toate poticile
dulăii stau gata să puie zăvoară,
toate întrările și ieșirile lui
viteji vânătorii
și neosteniți gonitorii
tare le străjuiesc
și vârtos le păzesc… /…/
La strajea nopții dintâi
pogorârea la prundiș îi va fi,
paza dulăilor despre alte părți nu va lipsi… /…/
Iară Inorogul,
după datul cuvânt,
dacă ochiul cel de obște
genele orizontului peste lumini își sloboade,
la locul orânduit să coborî[8].
Dar de ce pe l-apus de soare? Pentru că:
Toată fapta grozavă și ocărâtă
precum cu întunerecul să acopere
și să ascunde
socotește,
macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au[9].
Autorul parafrazează cuvintele Domnului, din seara în care a fost prins: „În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (Lc. 22, 53).
În Biblia 1688: „Ce acesta-i ceasul vostru și putearea întunearecului”.
Noaptea e vremea tâlharilor și a ucigașilor, cum spuneam recent și în altă parte[10].
Este evident că acel pe l-apus de soare baladesc este exprimat în mod cult (prin metafore foarte prețioase, posibil preluate din literatura antică sau bizantină) – dacă vreo formă baladescă de acest fel îi era cunoscută lui Cantemir și dacă, intenționat, a vrut să o transforme într-o variantă cultă, spre educarea poporului.
[1] Să nu se năpustească.
[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 74.
[3] Idem, p. 78.
[4] A se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Hanu-Ancuței.
[5] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76.
[6] Idem, p. 78-79.
[7] A se vedea:
http://ro.wikisource.org/wiki/Miorița.
[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 278, 288.
[9] Idem, p. 76.
[10] A se vedea:
http://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/22/dumnezeu-si-arghezi-5/.