Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cantemir asociază antitetic poezia răsăritului sau a apusului de soare cu…oroarea complotului și a crimei.

Ioan Budai-Deleanu va utiliza același procedeu în epopeea sa, după cum am remarcat în cartea noastră dedicată Țiganiadei:

„în Cântul VI, autorul introduce și pasteluri care au rolul de a realiza un contrast puternic, între învierea primăvăratică a naturii și ororile războiului:

Abea pe câmp iarba răsărisă,
Iar’ codru noao frunză apucasă; /…/

Era tocma-în miez de primăvară
Când zăfiri cu florile să joacă,
Păsărelele vesele zboară,
Iar jivina și cea mai săracă,
Voioasă saltă și să desfată
În dezmierdare nevinovată…

[…] Budai-Deleanu introduce astfel, cum am spus, peisaje (pre)romantice în mijlocul unor întâmplări care dezvăluie ororile războiului sau ale…prostiei (să fie epopeea sa și o aluzie la Elogiul prostiei/ nebuniei al lui Erasmus?), dezvăluind un poet complex, nu doar epopeic, ci și sensibil la poezia cosmică, schimbând nota pe coarda emoției, de la registrul eroic al confruntărilor între Vlad și turci sau crisparea cu care este poate fi urmărită aventura țiganilor, la sensibilitatea lirică:

Abea zorile peste hotară
Gonind întunericul trecusă,
Abea și soarele-întorcând[1] iară
Strălucisă cu raze neapuse
Vârvuri de munți, de dealuri și stânce,
Apăsând negura-în văi adânce…

(Cântul VIII)”[2].

Nu știu dacă putem considera procedeul doar o antiteză romantică (în așteptarea romantismului). Va apela însă la el și Nicolae Filimon, în episodul care ni-l prezintă pe Dinu Păturică în ocnă (și la care vom mai face referire, ceva mai târziu).

Însă, urmărind sagacitatea lupilor care se pregătesc să-și elimine vrăjmașul, în ipostaza câinelui de pază la oi, Cantemir devine poet al…tonurilor pădurii.

El dezvoltă foarte mult metafora urechilor pădurii, pentru a descoperi efectele muzicale care pot fi stârnite într-un asemenea mediu:

(…macar că și noaptea are lumina sa,
precum și pădurile urechi
și hudițoși păreții de piatră
și adâncă peșterea de vârtoapă
la videre ascuțiți ochi au),

lupii împreună
spre locul știut să coborâră.

Deci unul cu înceată călcare
și cu furească îmblare,
pre pântece furișindu-să,
supt gardul dinafară
bine aproape să lipi,
și acolea ca mortul să trânti.

Acesta așe alcătuindu-să
și mulcomiș

la pământ ascundzindu-să,
celalalt cât ce putea
ciriteiele [tufișurile] scutura
și cu picioarele uscate frundze tropșind,
stropșind,
le suna
,

încă și un feliu de scânciitură
ca acela da,
cât dulăul deșteptat
să să stârnească,
iară omului adormit
simțirea audzului
să nu lovască.

Ce nu multă a frundzelor sunare
și a pădurii răzsunare
la ascuțită
și deșteptată
simțirea dulăului pururea străjuitoriu
trebuia… /…/

apoi îndată
și lină tăcerea urmând…[3].

Poet al sunetelor va fi, peste o sută de ani și mai bine, Heliade-Rădulescu, mai cu seamă în episodul intitulat Apele, din poemul Anatolida, și pe care l-am analizat în detaliu[4].

Mai mult, a spune că „Și noaptea are lumina sa,/ precum și pădurile urechi” ni se pare că reprezintă exprimarea unei viziuni poetice excepționale a lui Cantemir, care îl devansează pe Heliade, cu versul său „tulburător” (E. Simion), prin care, în același poem, indica fotofonia aștrilor: „Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii”.

Cantemir stabilește o echivalență între lumina stelelor (lumina nopții, cum zice el) și urechile pădurii, prin metonimia din urmă indicând, de fapt, „a frundzelor sunare/ și a pădurii răzsunare”.

După Dosoftei (care auzea cum foșnesc, ca o pădure, apele mării despărțite de Sfântul Moise, în Ps. 105, 31-35 din Psaltirea în versuri) și înaintea lui Heliade și Eminescu, Cantemir se dovedește a fi un poet cu ureche muzicală foarte fină (lucru firesc pentru un foarte bun cântăreț la tambură și autorul unui tratat de muzică: Kitabi-musiki/ Cartea științei muzicii[5]).

Nu ne miră faptul că este atent la sunetul frunzelor uscate și al tufișurilor scuturate, din care se naște, ca din instrumente diferite, o gamă melodică a pădurii. După cum și Heliade va urmări timbrul picăturii în dezvoltarea sa până la simfonia generală a apelor.

Un muzician e atent și la elementele cele mai subtile. Ca orice artist mare, de altfel.

În elementul lor, sunetele sunt ceea ce este lumina în noapte.

Cea mai mică lumină stelară care poate străpunge desimea nopții are, în registru sonor, un echivalent în cea mai mică foșnire care tulbură „lină tăcerea” stăpânitoare (sau părut stăpânitoare).

Și una și alta – lumina și sunetul, chiar și cele mai neînsemnate – înseamnă viață. Iar absența lor înseamnă moarte, dar numai pentru animale (nu și pentru oameni, pentru care viața nu sfârșește odată cu existența pământească):

Lupul cu acesta meșterșug
pe armăsariu
îl întoarsă în țințariu
și pe poarta întunerecului îl bagă

(că moartea dobitocului altă nu ieste,
fără numai lipsa luminii vieții
întunerecul neființei aduce)[6].


[1] Sintagma desemnează mișcarea de revoluție a soarelui. Asupra acestei mișcări de revoluție a planetelor filosofează și Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică, ea simbolizând perpetuitatea dinamismului cosmic, a mișcării în cerc/ repetitive a aștrilor, care a fost sădită în ei de Creator.

[2] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 31-32, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 76-77.

[4] Epilog la lumea veche, I. 1, ediția a doua, op. cit., p. 680-692, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.

[5] A se vedea:

http://life.hotnews.ro/stiri-muzica-8794429-video-dimitrie-cantemir-cantemiroglu-fondatorul-muzicii-laice-turcia.htm.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 81.

Did you like this? Share it: