Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În cele două povestiri ale Vulpii, cu aer când de basm, când de baladă, autorul inserează, după obicei, mai multe reflecții și sentințe morale, care se pot grupa în scurte poezii și dintre care am selectat câteva:

(căci puțini sint
carii tâmplarile
în vremi schimbătoare a fi
știu,
însă prea puțini să află
carii cu norocul de ieri
astădzi să nu să îndârjască).

(Căci mai cu credință ieste cuiva
trupul fără vas
ocheanului a-ș crede
decât norocul până în al doilea ceas
adeverit și nemutat a-și ținea). /…/

(pentr-aceia dzic unii
că cei cu socoteală
denainte au ochi privitori,
iară din dos socotitori,
și lucrurile înainte mărgătoare
trebuie oglindă să fie
celor denapoi următoare)[1].

*

(că deprinderea din toate dzile
nu numai pre oameni la minte îi coace,
ce și pre dobitoace mai omenite
și mai cunoscătoare le întoarce). /…/

(că nemică în lume
așe de cu greu între muritori să află
căruia nepărăsita nevoință
mijlocul și modul lesnirii vreodată
să nu-i nemerească). /…/

(că în tâmplările de năprasnă
întâi purced fapturile,
decie [de aici] urmadză simțirile
și gândurile)[2].

*

(căci ispita o dată făcută
a înțelepților,
iară de multe ori poftorită
a nebunilor
dascăl ieste)

(că cine cu sorbirea dintâi
preste știință să arde,
în lingura de pre urmă de da-ori
și de trii ori a sufla
i să cade). /…/

(că de multe ori ce nu biruiește omul,
biruiește pomul,
și împărați [Olofern], carii toată lumea
în robia sa au adus,
pre aceiași, amintrilea nebiruiți fiind,
vinul în robiia sa i-au răpit
și bețiia cu mâna muierii [Iudita] i-au biruit [Iudit., cap. 12-13].
Și pre cât era întâi lăudați,
pre atâta mai pre urmă s-au ocărât). /…/

(Căci foamea în toate dzile
muritori a fi ne învață
și ieste o boală carea nedespărțit tovarăș
tuturor părților trupului
și pururea să află de față). /…/

(căci toată simceaoa [ascuțimea] minții
ieste la nevoie lesnirea a nemeri
și la lesnire de nevoia
fără veste tare a să păzi)[3].

Toate acestea (ca și multe altele câte mai sunt în Istoria lui Cantemir) ne determină să ne gândim, desigur, la cărțile sentențiale ale Scripturii: Pildele lui Solomon, Ecclesiastul, Cartea înțelepciunii lui Solomon și Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah.

Autorul nostru încearcă să îmbine, așadar, într-o singură lucrare, stilul narativ cu cel poetic și alegoric și cu cel aforistic.

Am putea spune că încearcă să pună la un loc principalele stiluri literare care se regăsesc în Sfânta Scriptură, unind istoria cu poezia teologică, cu parabola și cu sentința morală.

Cartea cărților ar fi putut constitui un model esențial pentru Istoria ieroglifică, la care autorul să se raporteze în diverse situații.

După cum am evidențiat și altădată, poeții noștri, de la Dosoftei la Asachi și Heliade au descoperit în Scriptură un tipar poetic esențial (în Psaltire, îndeosebi, dar nu numai), Miron Costin s-a raportat la „letopisețul de [la] zidirea lumii” al Sfântului Moise etc.

Nu ar fi de mirare, prin urmare, ca Dimitrie Cantemir să fi avut ambiția să unească stilurile (în sens larg) Scripturii într-o singură operă. Cantemir e un cărturar care a extras multe pilde, în sens moral, dar și literar, din Scriptura Sfântă.

Așa cum am avut și altădată ocazia să arătăm, în Istoria ieroglifică el a transformat de mai multe ori aserțiunile sau sentințele scripturale în adevărate pagini de poezie alegorică. Izvorul biblic este solicitat în diverse cazuri de autor, de la simple sintagme sau metafore la dezvoltări fastuoase.

În paginile care urmează, autorul continuă istoria invocării Lupului ca personalitate a cărei înțelepciune ar putea să facă lumină în problema care a dezbinat adunarea.

Cantemir are din nou un șir de ocazii în care să se pronunțe asupra unei chestiuni care îl preocupă în mod deosebit: cea a definirii înțeleptului.

Dacă, în Divanul, profilul Înțeleptului se conturează prin înseși raționamentele lui, și dacă, în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, încearcă să picteze un portret al înțelepciunii sfinte (oricât de „indepingibilă”/ de nezugrăvit), aici Cantemir e preocupat să construiască cât mai multe paranteze prin care să întregească acest portret, la care a lucrat în mai multe cărți.

Astfel, aflăm că

nici nebunul coarne,
nici înțeleptul aripi are
,
de pre carile de înțelept
sau de nebun să să cunoască,
ce pre amândoi cuvântul
și lucrul
veri [sau] așe să fie,
veri așe îi arată.

Că amintrilea
mulți înțelepciunea cuvântului îndestul au,
iară de lucrul ei prea lipsiți sint;
și împotrivă, mulți de pompa
și frumusețea cuvântului sint depărtați,
iară faptele îi arată
precum cu înțelepciune a fi încorunați[4].

Am făcut și altădată, în trecut, comparația cu versurile lui Nichita Stănescu, din Elegia întâia: „Nu-l vestește nicio aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă”.

Nichita se referă la artist/ poet, Cantemir la înțelept.

În ambele cazuri însă, se spune că omul de excepție nu este însoțit de semne vizibile ale excepționalității sale. După cum nici prostul sau nebunul nu avertizează prin nimic deosebit că este astfel.

Cine este în stare să discearnă, poate să facă diferența.

Iar Cantemir este în mod deosebit preocupat educe oamenii ca să gândească, pentru a separa în mod corect adevărul de impostură.


[1] Idem, p. 77.

[2] Idem, p. 79.

[3] Idem, p. 80.

[4] Idem, p. 82.

Did you like this? Share it: