A doua predică la comentariul hrisostomic la Romani

Iubiții mei,

Am scris prima predică la Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani în ziua de 6 martie 2014. Și ea a fost inclusă în Praedicationes (vol. 8), p. 248-254. Și în acea predică am vorbit despre primele 3 omilii ale comentariului ioaneic. De aceea, în predica de față, începem discuția pe conținutul celei de a patra omilii a Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sfântul Ioan începe a 4-a omilie cu Rom. 1, 18, unde se vorbește despre „mânia lui Dumnezeu [orghi Teu]”. Pentru că Dumnezeu dorește să-i înfricoșeze pe cei care trăiesc neevlavios [ed. Athanasiu, p. 37/ PG 60, col. 411].

Însă mânia lui Dumnezeu nu este o figură de stil a Scripturii ci modul cum Dumnezeu Se manifestă față de păcatele noastre. De aceea, mânia lui Dumnezeu se descoperă „în foamete și boli și războaie [en limis che limis che polemis]…[când] suntem pedepsiți fiecare în parte și toți în comun” [Idem, p. 38/ Ibidem].

Însă mânia lui Dumnezeu se manifestă în lumea de azi pentru ca noi să ne îndreptăm viața [ed. Athanasiu, p. 38], subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur. Și chiar dacă cutremurul, inundația, sărăcia, epidemia ne atacă pe toți, conștiința noastră ortodoxă trebuie să ne spună că noi suntem vinovați, fiecare în parte și toți la un loc, în mod profund, de situația lumii noastre. Și dacă conștientizăm acest lucru, prin aceasta noi facem două asumări importante în același timp: ne asumăm atât păcatele noastre cât și iradierea lor în lumea noastră. Pentru că păcatele noastre nu au consecințe nefaste numai asupra noastră ci și asupra celor din jur și asupra întregii creații a lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, mânia lui Dumnezeu, pedepsind neevlavia și nedreptatea noastră, provoacă multe tulburări în creație și în fiecare dintre noi. Și vedem în acest fel, cum orice păcat al nostru stârnește mânia lui Dumnezeu și pagube în creație, datorită manifestării mâniei Lui în viața lumii.

Lui Dumnezeu Îi place evlavia și dreptatea. Îi place manifestarea noastră plină de dragoste față de El și viața trăită după poruncile Lui. Însă atunci când ținem adevărul în nedreptate, atunci facem lucruri rele în mod premeditat, în mod conștient, deși știm care sunt lucrurile bune pe care trebuie să le facem.

Tot la fel, ne manifestăm nedrept față de adevăr, când îl diluăm cu minciuni. Când, în loc să mărturisim și să trăim tot adevărul ortodox cu evlavie și cu bucurie dumnezeiască, noi alegem, în mod sinucigaș, să îl amestecăm cu diverse erezii.

Dar ținem adevărul în nedreptate și atunci când îl ideologizăm. Atunci când, în loc de a-l propovădui ca medicament al mântuirii, noi îl transformăm în armă de distrugere în masă.

Însă adevărul mântuie și nu omoară!

Iar cine transformă adevărul dumnezeiesc și îndumnezeitor al Bisericii într-o sperietoare sau într-o poveste răsuflată, acela îi privează pe oameni de fericirea lor de acum și de cea veșnică.

Adevărul trebuie ținut în dreptate!

Adevărul lui Dumnezeu trebuie să ne facă să trăim dreptatea lui Dumnezeu în noi înșine.

Tocmai de aceea, cine atentează la adevărul lui Dumnezeu, cine îl schimonosește, cine îl strică cu minciuni, acela luptă împotriva mântuirii oamenilor. Împotriva îndumnezeirii oamenilor.

În Rom. 1, 19 se vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu ca despre o realitate interioară, pentru că Dumnezeu li S-a revelat oamenilor. Pentru ca la Rom. 1, 20 să se spună că cele nevăzute ale lui Dumnezeu se înțeleg din cele ce se văd. Adică: veșnica Lui putere și dumnezeire [aidios Aftu dinamis che tiotis] [Rom. 1, 20, GNT].

Pentru că, privind creația văzută, noi înțelegem că Cineva veșnic și plin de putere a creat toate cele care se văd și care, din interior, sunt sprijinite și ținute în existență de puterea Lui. Pentru că nimic nu este la întâmplare pe pământ și în cosmos.

Noi nu am făcut niciunul nici măcar un fir de iarbă…dar călcăm, cu o indiferență imensă, pe tone de iarbă.

Ne credem stăpâni peste iarba pe care nu noi am creat-o. Peste păduri, peste ape, peste aer, peste tot ceea ce vedem.

Ne credem stăpâni pe aerul pe care nu noi l-am creat și nu mai știm cu ce să îl mai poluăm.

Noi nu putem să creăm munți, nu putem să săpăm și să umplem oceane doar cu cuvântul, nu putem să stopăm cutremure, nu putem să creăm ceva din nimic.

Toate acestea însă sunt în puterea lui Dumnezeu. Pentru că El le-a făcut pe toate. Dar putem fi mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate cele pe care le-a făcut, le face și le va face din iubire față de noi.

Dacă nu suntem mulțumitori față de El, atunci ne nevrednicim în gândurile noastre și ni se întunecă inima, făcându-ne niște oameni fără înțelegere [i asinetos] [Rom. 1, 21].

Și de ce ni se întunecă inima și nu mai înțelegem voia lui Dumnezeu? Pentru că nu mai ne lăsăm luminați de slava Lui. De lumina cea veșnică a lui Dumnezeu.

Un substantiv compus: i asinetos. Rămânem fără înțelegere, fără puterea de a vedea și de a înțelege duhovnicește, când, deși Îl cunoaștem pe Dumnezeu, nu Îl slăvim ca pe Dumnezeu și nu Îi mulțumim Lui [Rom. 1, 21, GNT]. Orbim duhovnicește când nu suntem evlavioși și mulțumitori față de Dumnezeu.

Însă cel care rămâne fără cunoaștere duhovnicească, care nu Îl mai poate simți pe Dumnezeu, devine un nebun, cf. Rom. 1, 22. Pentru că cel care spune că e înțelept, fără să fie un cunoscător al lui Dumnezeu, este un nebun. Un om fără cunoașterea Lui. Fără experiența slavei Lui. Fără viața lui Dumnezeu în el.

Și despre astfel de nebuni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „s-au afundat în gândurile nebuniei [evaptistisan tis tis anias loghismis]” [ed. Athanasiu, p. 41/ PG 60, col. 413]. În gândurile necredinței, ale hulei, ale disprețului, ale patimilor.

Și când stai în gândurile tale rele și începi să creezi în perimetrul lor, atunci schimbi slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu idoli, cf. Rom. 1, 23. Pentru că idolii stricăcioși sunt plăsmuirile minții noastre. Și orice minciună proprie, prin care ne permitem să credem că putem „schimba” adevărul, este o închinare la idoli.

Însă închinarea la Sfinți și la Sfintele lor Moaște e o închinare la slava lui Dumnezeu din oameni. Pentru că nu mai putem despărți pe Sfinți de slava lui Dumnezeu din Sfinți. Nu putem să îi mai scoatem din relația cu Dumnezeu, pentru că ei sunt veșnic cu El.

Pentru că sfințenia este conlucrare și intimizare cu Dumnezeu. Sfințenia e îndumnezeire a noastră. Iar Sfintele Moaște ale Sfinților sunt rodul împreunei-lucrări dintre Dumnezeu și Sfinți. Ele sunt minunile personalizate ale lui Dumnezeu, pentru că în relație cu El oamenii s-au sfințit.

Însă când nu te sfințești în relația cu Dumnezeu, când nu vrei ca Dumnezeu să locuiască în tine prin slava Lui, atunci te plimbi printre idoli. Faci din tine un idol. Faci din patimile tale niște idoli pe care îi tămâiezi toată ziua.

Dar dacă vrei să dărâmi idolii, toți idolii care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu, atunci trebuie să începi să dărâmi toate patimile din tine, toate obiceiurile rele, toate ideile greșite, toate neștiințele tale păcătoase.

Și în această predică Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește deschis despre filosofii păgâni. În comparație cu noi, cei de azi, care avem simpatii nefundamentate pentru filosofii păgâni, Sfântul Ioan ne spune că nu trebuie să ne minunăm de Aristotel, Platon sau stoici ci să-i respingem și să-i urâm pentru silogismele și sofismele lor [ed. Athanasiu, p. 42/ PG 60, col. 414]. Pentru că la ei se referă Rom. 1, 23. Ei fiind cei care au schimbat slava lui Dumnezeu cu închinarea la idoli.

Iar filosofii greci au învățat doctrinele lor de la egipteni [Ibidem/ Ibidem] și, prin intermediul lor, demonii i-au făcut pe oameni idolatri [Idem, p. 43/ Ibidem].

Pentru că teologul adevărat e cel care poate să despartă, într-o scriere anume, adevărul de minciună. Și Sfântul Ioan Gură de Aur știind în mod profund filosofia păgână sau, mai bine-zis, teologia păgână idolatră, tocmai de aceea nu îi confunda pe „marii” filosofi păgâni cu niște oameni înțelepți. Pentru el, cu adevărat înțelepți, erau Sfinții lui Dumnezeu. Iar Sfinții lui Dumnezeu sunt oamenii Bisericii.

Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să citim filosofie, literatură, teologie de tot felul. Ci trebuie să privim, cu discernământ, ceea ce citim și să nu ne însușim idei care contravin dreptei-învățături și dreptei-viețuiri.

Dacă un fruct e bun, dacă o idee e bună, atunci sunt bune oriunde le găsim. Problema e să nu socotim de bune și lucrurile care nu sunt bune dar par bune. Adică să nu decidem că sunt bune lucrurile pe care nu le putem judeca și înțelege în mod profund.

Însă noi, cei care dorim răul și ne găsim plăcerea în rău, trebuie să știm că Dumnezeu ne-a dat în plăcerile inimilor noastre [Rom. 1, 24]. El îngăduie să trăim „întru necurăție [is acatarsian]” și să ne necinstim/ pângărim trupurile [Rom. 1, 24, GNT].

Și desfrânarea și preadesfrânarea și orice perversitate sexuală e o pângărire a trupului și a sufletului nostru. E necurăție. Dar necurăția noastră e o facere păgână a voii noastre.

Pentru că Dumnezeu ne lasă în dorințele, în poftele inimii noastre, ne lasă să vedem decadența, ne lasă să vedem ce nu e sfințenie și curăție și relație cu Dumnezeu.

Și e o pedagogie dureroasă această lăsare a noastră într-o viață după poftele noastre!

De aceea, iubiții mei, câți păcătuim cu gândul, cu cuvântul, cu fapta și cu lucrul, să ne pocăim pentru păcatele noastre!

Să recunoaștem în fața Lui că ceea ce am făcut rău e din pofta noastră rea, din alegerea noastră proastă, din alegerea noastră neînțeleaptă. Și să Îi cerem lui Dumnezeu să ne înțelepțească, să ne educe duhovnicește, să ne umple de curăție și de voie curată, pentru ca să nu mai alegem ceea ce ne spurcă ci ceea ce ne împodobește duhovnicește.

Și să îl rugăm și pe Sfântul Ioan, Părintele nostru, ca să ne întărească și pe mai departe să învățăm din teologia sa, pentru ca să ne îndreptăm în pace viața noastră. Amin!