pilda-datornicului-nemilostivImaginea e preluată de aici.

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 18, 23-35] e o icoană a milei dumnezeiești! Care ne arată, în mod explicit, diferența dintre mila lui Dumnezeu și mila noastră.

Pentru că Dumnezeu, atunci când îl iartă pe omul care se pocăiește, îl iartă din milă față de om…îl eliberează pe om de păcate și îi iartă lui și datoria [to danion] păcătuirii sale [v. 27, GNT].

Pe când iertarea omului e pe măsura conștiinței lui.

Și oricât de mare ar fi iertarea omului, ea este totuși puțină, e firavă, e limitată în comparație cu mila Lui față de noi, care e fără margini, nelimitată, copleșitoare.

De aceea, în neiertarea noastră sau în iertarea noastră prudentă, precaută, cu jumătate de măsură, avem un motiv puternic de a ne biciui conștiința. De a ne pocăi pentru puținătatea dragostei și a milei noastre față de semeni.

Pentru că, dacă am avea iubire cât un grăunte de muștar, atunci am putea să ridicăm din noi și dintre noi munții neiubirii și ai neiertării.

Am putea să stricăm toți acești pereți muți și surzi, care ne fac să nu comunicăm unii cu alții, să nu ne îmbrățișăm, să nu ne bucurăm…

În parabola de azi, Domnul însă pune la antipodul milei Sale lipsa noastră de milă. Pentru că cel iertat de El, îl aruncă pe confratele lui „întru închisoare [is filachin]” [v. 30, GNT]. Închisoare care înseamnă singurătate, păcătuire din cauza neiertării lui, învârtoșare.

Cel iertat de Dumnezeu nu a învățat să ierte. Nu a învățat nimic din iertările lui multiple. Tocmai de aceea, atitudinea lui nefrățească, lipsită de conștiință, îl aruncă pe confratele lui în ispită. Îl determină să păcătuiască. Iar păcătuirea este o închidere în sine, o baricadare în sine, o astupare a noastră cu pietre grele…de sub care numai Dumnezeu ne poate elibera.

Pentru că păcătuim mult și greu…dar nu ne putem ridica din păcatele noastre de unii singuri.

El ne dă mână de ajutor. El, Dumnezeul nostru!

El ne ridică prin iertarea Lui de păcate, prin împărtășirea cu El, prin vindecarea Lui pe care o revarsă în rugăciunea, în postul, în privegherea noastră.

Cum e Împărăția cerurilor [v. 23]? E plină de milă [v. 33]! Pentru că în Împărăția Lui e Dumnezeul milei și al iubirii de oameni și cei care s-au împărtășit de mila Lui. Care s-au împărtășit de ea dar care au și urmat-o în viața lor. Pentru că și ei s-au umplut de milă față de confrații lor.

Și toate venirile Sfinților în viața noastră, toate acoperirile lor, toate luminările venite din partea lor sunt manifestări ale milei lor. Milă pe care au învățat-o de la Cel pururea-milostiv și iubitor de oameni.

De aceea, câți nu îi cunoaștem pe Sfinții Lui, nu știm ce i-a învățat Dumnezeul lor și al nostru. Nu știm cât de profunzi, de frumoși, de curați, de milostivi, de cuvioși sunt Sfinții Lui. Și de aceea nu știm să ne pregătim pentru moarte. Adică pentru viața veșnică. Pentru că dincolo de poarta morții, adevărata viață e viața cu Sfinții.

Și dacă de aici, din Biserica slavei Sale, nu învățăm, de la Sfinții Lui, cum se trăiește cu Dumnezeu, unde vom învăța?! Pentru că noi avem o singură viață dată în dar de Dumnezeu, doar pe aceasta de aici și după moarte vine judecata Lui. Și El ne va pune, după cum ne este viața, în Raiul Lui sau în Iad, departe de fața Lui.

O altă alternativă nu există. Nu există purgatoriu, după cum nu există extincție totală, adică neființa pentru om. După cum nu există nici reîncarnare.

Ci avem o singură viață, mai lungă sau mai scurtă, după voia lui Dumnezeu și aceasta de acum e timpul înțelepțirii, al sfințirii, al mântuirii noastre.

Tocmai de aceea, Împărăția lui Dumnezeu e învățarea milei lui Dumnezeu. Pentru că prin învățarea milei Lui ne facem proprii Împărăției Lui. Împărăția Lui e învățarea iertării confraților noștri din inimă [v. 35].

Și când Domnul spune că iertarea noastră trebuie să fie din inimă, El ne spune că ea trebuie să fie totală, din toată ființa noastră și să fie constructivă.

Pentru că pe iertare trebuie să construim prietenia și iubirea dintre noi.

Și învățăm să construim relații reale, duhovnicești, personalizante, când iertăm cu adevărat confraților noștri, pentru că trăim, în mod cotidian, iertarea lui Dumnezeu în viața noastră.

Cu alte cuvinte, iertarea lui Dumnezeu e fundamentul relațiilor noastre autentice cu oamenii. Suntem deschiși la dialog, la relații profunde, la angajamente profunde la nivel social pentru că vrem ca mila lui Dumnezeu să nască viață și bucurie în noi și între noi.

Știm că suntem niște înviați din morți. Știm că suntem niște iertați de Dumnezeu. Știm că suntem umpluți de Dumnezeu cu mila Lui. De aceea, noi ne exprimăm recunoștința pentru marea milă a lui Dumnezeu revărsată în viața noastră prin faptul că ne comportăm ca niște înviați din morți, ca niște oameni schimbați de El.

Și, o, cât de mult lipsesc astăzi, din societatea noastră, dovezile că noi suntem oameni duhovnicești! Toată lumea ne așteaptă să ne comportăm duhovnicește iar noi ne comportăm teluric.

Pentru că omul, oricare ar fi el, are nevoie de autenticitate, de oameni vii, de oameni frumoși, de oameni îndumnezeiți. Omul, din orice secol și de orice condiție, are nevoie de cei pe care Dumnezeu îi înviază zilnic din moartea Iadului, din moartea păcatelor și îi umple de viața Lui.

De aceea, lipsa noastră de autenticitate înseamnă o tot mai mare afundare în platitudine a lumii din jurul nostru.

Pentru că nu e nimeni care să-i ducă la gânduri mari. Să îi facă să gândească la fapte profunde. Să îi facă să trăiască duhovnicește.

Și dacă nimeni nu îi invită la sfințenie, tocmai de aceea fac și ei…ce face toată lumea…Dar ce face „toată lumea” se numește „viață la întâmplare” și nu viața cu Dumnezeu.

Pentru că viața cu El e viață eclesială, e viață după poruncile Lui, e viață transfigurată prin pocăință, prin virtuți, prin experiențe îndumnezeitoare.

Împărăția lui Dumnezeu, iubiții mei, e plină de milă și Biserica Lui și întreaga lume e plină de mila Lui!

Totul e plin de frumusețea Lui.

Totul e plin de profunzimea Lui inexprimabilă, incomprehensibilă, fără seamăn.

De aceea, a învăța mila Lui înseamnă a pleda pentru binele pe care îl pot face oamenii.

Înseamnă a le da încredere oamenilor că se pot schimba, că pot fi alții, că pot să facă lucruri uimitoare împreună cu Dumnezeu.

Dar nu o încredere vană, iluzorie ci reală! Pentru că le arăți din viața ta cum te-a schimbat pe tine Dumnezeu.

Și schimbarea lui Dumnezeu în noi e continuă!

El ne învață zilnic, prin mila Lui prea-frumoasă și prea-dulce inimii noastre, ce noutate e schimbarea duhovnicească interioară. Ce apă vie izvorăște în noi, dacă, pe fiecare clipă, noi schimbăm încă ceva, facem încă ceva pentru limpezirea, înfrumusețarea, împodobirea noastră duhovnicească.

Așadar, iubiții mei, Domnul ne vorbește nouă și ne cere să revărsăm mila Lui în viața tuturor oamenilor pe care îi întâlnim!

Să revărsăm mila Lui prin fața noastră plină de har, prin cuvintele noastre pline de bunătate, prin faptele noastre atente și iubitoare!

Să fim mărturii clare ale prezenței Lui în noi și nu niște bieți actori care joacă pantomima de a părea „creștini”!

Căci El știe cine suntem, pe El nu Îl convingem cu vodeviluri, ci cu bunul simț al unei vieți creștine profunde și echilibrate.

Toată binecuvântarea și pacea de la Dumnezeul nostru treimic, de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfântul Duh Dumnezeu, Cel care ne întărește și ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi întotdeauna. Amin!

Did you like this? Share it: