Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Pensula tainică a lui Cantemir continuă să zugrăvească fizionomia lăuntrică a înțeleptului, care nu se vede în afară, ci iradiază din interior, neputând fi reprezentată cu instrumente clasice și neputând corespunde, prin urmare, portretului literar clasic.

Această concepție este foarte apropiată de cea a Sfântului Antim Ivireanul – încă o apropiere, care se adaugă la cele câteva semnalate până acum, inclusiv de noi, de la caracterul poetic și ritmat (și/ sau rimat) al unor pasaje întinse până la – mai important – elemente de perspectivă comună.

Remarcam, în teza noastră doctorală dedicată Sfântului Antim, prezența a numeroase portrete spirituale care, ca mod de realizare, nu corespund genului clasic[1].

La rândul său, Cantemir construiește treptat profilul înțeleptului, care nu poate fi considerat un portret obișnuit. Reliefarea trăsăturile sale se face prin adăugarea continuă de trăsături, pe parcursul elaborării operei, prin mijloace diverse.

E un portret în relief, alcătuit prin aluvionări de materiale diferite, mai diafane sau mai grosiere: din tușe, din penițe, din mozaicuri, din lumini și umbre uneori, iar alteori din culori intense. Chiar piesele muzicale (incantațiile ritmice sau aliterațiile – Cantemir fiind „primul scriitor român care utilizează în mod intenţionat aliteraţia”[2]) au uneori sens pictural.

Elvira Sorohan descoperea „portretele psihologice anamorfozate ale Istoriei ieroglifice”, realizate printr-o „optică spirituală exagerată”. Exegeta se rezuma însă la exemplele unor portrete caricaturale și la „deformări ilariante”[3], ca posibilități de exprimare ale ironiei și satirei.

Există însă și portrete pozitive, realizate tot printr-o deformare, care este însă o exagerare sau o punere în evidență a trăsăturilor bune/ pozitive ale personajului (vom vedea pe parcurs). Deși este adevărat că ies în evidență caricaturile.

În general însă, la cei doi scriitori pomeniți, Antim și Cantemir, portretele nu sunt realizate în maniera obișnuită, precum, să zicem, cea a cronicarilor, din tradiția literară românească. Ceea ce ne conduce – iarăși și iarăși – la concluzia unor evidente intenții auctoriale, a unor certe manifestări de originalitate literară, deși niciunul dintre ei nu a pus literatura mai presus de scopul religios sau didactic-moral.

Dar să ne întoarcem la portretul înțeleptului, care ascunde adâncimi inaccesibile pentru o reprezentare strict fizionomică sau sumară (acesta era și motivul pentru care Antim recurgea la „portrete” pe care le-am numit suprarealist-duhovnicești și aceasta este, în esență, rațiunea pentru o exprimare alegoric-simbolistă a icoanei).

După ce a spus că înțeleptul nu are aripi, după cum nici nebunul coarne – din care înțelegem că, pentru Cantemir, înțeleptul este sinonimul sfântului, în timp ce nebunul este echivalentul păcătosului (cf. Ps. 13, 1) sau al diavolului – autorul continuă, în deja obișnuitele sale intervenții din paranteze, să contureze chipul inefabil al înțeleptului:

(înțelepții precum de laudele lumii fug,
așe pentru ca lumea de buni să-i laude,
înțelepți a să face s-au nevoit). /…/

 (ca lauda numelui de la dânșii
pre cât pot gonind,
ea singură pre atâta
asupră-le să alerge fac) /…/

 Lupul partea cea mai multă a vremii
tăcerii da

 [căci tăcerea capul filosofiii ieste,
și încă toată cinstea înțelepciunii
mai mult întrînsă să prijenește,
de vreme ce aplos a grăi
de la maice și de la mance [doice] ne deprindem;
frumos și mult a vorovi,
toate școalele, mai prin toate locurile
(nu cu puțină pagubă a tot muritoriul!),
pre canoane ne învață.

 Iară înțelepțește a tăcea
și vremea voroavii puține și grele
prea la puțini videm,
și învățătura tăcerii undeva
macară în lume a să profesui
nu audzim.

 O, fericita tăcere!
că totdeauna cu tăcerea ascultăm
și învățăm
orice ar fi de învățat
și pururea din fântâna tăcerii
cuvântul înțelepciunii au izvorât.

 Că cine tace mult,
mult gândește,
și cine mult gândește,
mai de multe ori ce-i mai cuvios nemerește.

Acela dară ce
ce-i mai de folos au nemerit,
dzic că, de va grăi,
va grăi mai negreșit][4].

Caracterizările acestea îl portretizează cu adevărat pe…înțeleptul cu aripi.

În iconografie există o singură reprezentare a unui Sfânt cu aripi, și anume a Sfântului Ioan Botezătorul, modelul unei maxime asprimi a ascezei:

http://roxanaiordache.files.wordpress.com/2014/01/sf-ioan-botezatorul-crestinortodox-ro.jpg

Preluată de la Roxana Iordache

Desigur, în timpul vieții nu toți oamenii i-au văzut aripile

De asemenea, despre mulți Sfinți isihaști se spune că au trăit ca niște îngeri în trup.

Este ipostaziată așadar, de către Cantemir, înțelepciunea ascetică, isihastă.

În ceea ce privește fuga de slava deșartă, nu este aici o semnificație izolată. Undeva mai sus[5] am oferit exemplul unui alt pasaj, poetizat de Nichita Stănescu, al cărui fond expresiv și ideatic este aproape identic cu al unui fragment extras de noi din Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodim Aghioritul.

Cum Sfântul Nicodim reactualiza, de multe ori, textele Sfinților Părinți, este sigur că literatura patristică și isihastă reprezintă izvorul unor asemenea îndemnuri, precum cele de mai sus.

Elogiul tăcerii este, de asemenea, fără îndoială, o învățătură de sorginte monahală. Și iată-l pe Cantemir că nu se dă în lături de la a insera – precum Neagoe Basarab mai înainte – o filosofie care învederează, în mod evident, asceza în mănăstire sau în sihăstrie. Și aceasta în interiorul unui text care, în curgerea sa narativă, nu prevede astfel de evenimente – chiar dacă, mai târziu, va interveni episodul recluziunii Inorogului pe creasta unui munte înalt.

Acum însă, trâmbița Corbului –

Cine în lume ieste
atâta de înțelept
căruia altă înțelepciune
să nu-i trebuiască?

Cine între muritori
ieste atâta de învățat
căruia mai multă partea învățăturii
să nu-i lipsască?

Cine în tot theatrul acesta ieste
atâta de ascuțit la minte
carile vânt să socotească
a altora cuvinte?[6]

nu îl determină pe Lup să-și părăsească opțiunea sa de a nu se exprima public în fața gloatelor varvare [barbare], adică neiubitoare de rațiune.


[1] A se vedea Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 264-288,

http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[2] Gheorghe Chivu, Dimitrie Cantemir și limba română literară veche, în rev. Limba Română, Chișinău, nr. 10-12, anul XVII, 2007, cf.

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=617.

[3] Cf. Elvira Sorohan, Cantemir în cartea ieroglifelor, op. cit., p. 123-124.

În opinia sa, „Istoria ieroglifică este în literatura manieristă o „perspetivă curioasă”, o operă similară anamorfozei picturale a „Vexierbild”-ului (tablou cu secret), practicat încă din Renaștere. Portretul transformat, supradilatat și ascuns sub mască este o recunoscută pasiune a scriitorului Cantemir”, cf. Idem, p. 124.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 82-83.

[5] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/07/17/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-dimitrie-cantemir-2/.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 83.

Did you like this? Share it: