Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir [12]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Însă această tăcere înțeleaptă a Lupului o interpretează corect doar Brehnacea:

Iară între pasiri era o Brehnace bătrână,
carea în multe științe și meșterșuguri
era deprinsă
(că mult să îndrepteadză cu învățătura tinerețile,
dară și știința mult crește
și să adaoge cu bătrânețele).

Aceasta a Lupului atâta siială
și la voroavă atâta fereală
aminte luând,
în sine dzisă:

„În Lup nu numai tăcere inimoasă,
ce și oarece simțire adulmăcoasă
ieste
(și până într-atâta cruțătoriu
cuvintelor ce să arată,
nu ieste sămn
a minte de socoteală deșartă).

 De care lucru tăcerea lui
cu glogozite voroavele noastre
de trecut nu ieste
(că voroava glogozită,
până mai pre urmă,
sau de tot în deșert,
sau în gâlceavă iese,
iară tăcerea cu răbdare
sau în pace,
sau în biruire să săvârșește)”[1].

Tăcerea inimoasă, ca și simțirea adulmecoasă și voroava glogozită sunt construcții poetice îndrăznețe pentru acea vreme, care îl anticipează pe Nichita Stănescu sau care, poate, l-au încurajat pe acesta să compună cuvinte, după modelul înaintașului pe care îl admira.

Dar tot despre fuga de laudă sau de slavă deșartă amintește și următoarea comparație a lui Cantemir:

de lauda gurilor multe
înțelepții
ca albinele de fum
fug[2].

Comparația lui Cantemir dovedește că a citit cu atenție Cazania Sfântului Varlaam și nu s-a sfiit să împrumute imagini sau expresii percutante:

„Că unde iaste viiață porcească, acolo Hristos nu petrece și Duhul Svânt de-acolo fuge, ca și albina de fum[3].

Dar și mai înainte puțin am avut o probă a acestei lecturi a Cazaniei, acolo unde spusese că

gura desfrânată
mai tare aleargă
decât piatra din deal răsturnată
,
pre carea un nebun cu piciorul
poate a o prăvăli
și o mie de înțelepți a opri
nu o pot[4].

În Cazania lui Varlaam:

Ca corabiia pre mare
ce o bate vântul spre margine,
ca o piatră din deal la vale
cănd se răntună şi nu să poate opri,
aşea merge de tare
şi viiaţa noastră cătră moarte[5].

Cantemir a recurs la Cazanie într-o încercare programatică de a apela și la tradiția internă, nu numai la izvoare „clasice”universale. Încercare care l-a determinat, tot în acest capitol, să preia, puțin mai departe, și un proverb din Letopisețul lui Miron Costin: „sula de aur zidurile pătrunde”[6].

Desigur, acestea nu reprezintă singurele dovezi de raportare la tradiția literară a autorului (ceva mai departe, în carte, în mod semnificativ, va compune și un scurt poem plecând de la primele două versuri ale Vieții lumii), însă ele denotă atât conștiința sa scriitoricească, cât și încercarea lui de a indica o tradiție autohtonă.

Faptul că Varlaam și Miron Costin sunt invocați, indirect, ca înaintași, în dorința lui Cantemir de a-și delimita o tradiție literară cultă, românească, este un fapt grăitor.

Mai mult, Cantemir nu își menționează numai înaintașii, ci și contemporanii, pentru că, prin graiurile Lupului, este încurajată Brehnacea (stolnicul Constantin Cantacuzino) să noteze istoria și filosofia istoriei care o însoțește în consecință:

precum eu a povesti
nu mă voiu lenevi,
așe tu în pomenire
a le alcătui
nu te obosi

(că voroava frumoasă
la cei cunoscători de n-ar mai sfârși,
încă mai plăcută ar fi
,
iară cei necunoscători
mai tare dulceață în basnele băbești,
decât în sentențiile filosofești
află)[7].

În aceste cuvinte citim o nedisimulată satisfacție a faptului că se scriu cărți în limba română și că tradiția e dusă mai departe.

Îndemnul Lupului era precedat de pledoaria Brehnacei înseși – care urmează altor fragmente similare ca mesaj, pe care le-am sesizat mai sus –, care consideră că răsplata înțeleptului și a înțelepciunii lui, prin care și ajută semenii, este pomenirea numelui în veci:

din iscusite condeiele scriitorilor,
din tocmite verșurile stihotvorților,
din împodobite voroavele ritorilor
și din dulce cuvântare
a tuturor gloatelor
bună pomenirea numelui nici s-au părăsit,
nici în veci să va părăsi[8].

Sau, cum spune Scriptura: „avea-voiu, pentru ea [pentru înțelepciune], nemurire, și pomenire veacinică celor după mine voiu lăsa” (Înț. lui Sol. 8, 14, Biblia 1688).

Pentru că sfatul celui înțelept, care ajută altora cu înțelepciunea lui, este astfel:

Precum cu bună chivernisala unui navarh,
din nesățioase droburile mării
multe suflete la limanul lineștii scapă

(căci acela, bun cărmuitoriu a fi
să dzice și ieste
carile din linește
furtunele socotește
și din furtună
lineștea agonisește).

A căruia dulce voroavă
în liman
și vrednică laudă
pre uscat
și cădzută mulțămită
de la ficiori pentru părinți,
de la părinți pentru feciori,
prin toate casele și adunările,
nu otravă, mă crede numelui,
ce tare antifarmac
tuturor hulelor ieste[9].

După cum se vede, pentru Cantemir, înțelepciunea este cea care trebuie transmisă mai departe, prin „voroava frumoasă”.

Așa cum remarcam și altădată, în Divan, autorul nostru nu este adeptul stilisticii autonome.

Totodată, remarcăm dorința lui de a întări „voroava frumoasă” a tradiției culte, chiar dacă sunt mulți care preferă „dulceața basnelor băbești”.


[1] Idem, p. 84.

[2] Idem, p. 85.

[3] Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Carte românească de învățătură, vol. II, ediție îngrijită și glosar de Stela Toma, prefață și studiu de Dan Zamfirescu, Ed. Roza Vânturilor, București, 2011, p. 148.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 82.

[5] Sfântul Varlaam, Carte românească de învățătură, ed. cit., p. 282.

[6] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 104.

Precizează chiar nota 4 infrapaginală, a editorilor cărții (probabil chiar P. P. Panaitescu): „Sula de aur zidurile pătrunde, proverb împrumutat ad litteram de Dimitrie Cantemir din Letopisețul lui Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 56, unde spune că este un cuvânt leșesc”.

[7] Idem, p. 87.

[8] Idem, p. 86.

[9] Ibidem.

Predică la Duminica a 12-a după Rusalii [2014]

Iubiții mei,

Evanghelia de azi [Mt. 19, 16-26], din această ultimă zi a anului bisericesc 2013-2014, este despre intrarea în viață.

ascultare 1posesiuni/ averi] [Mt. 17, 22, GNT]. De care era lipit cu inima…

Ci Domnul, atunci când a vorbit despre intrarea lui în viață…s-a referit la intrarea lui în viața duhovnicească. Și, după cum se observă, intrarea în viața cu Dumnezeu se face prin împlinirea poruncilor Lui.

Viața, adevărata viață, e împlinirea poruncilor Lui. De aceea, a nu fi cu El înseamnă a fi mort duhovnicește.

Tocmai de aceea Sfinții Apostoli, în Didahia lor, au vorbit despre două căi în lumea aceasta: calea vieții și calea morții [Did. 1, 1, cf. BW 7]. Iar calea vieții este calea Bisericii, calea poruncilor Lui, calea sfințeniei, pe când calea morții e trăirea vieții ca și când Dumnezeu nu ar exista, noi nu am avea suflet, nu ar exista înviere a morților și nici judecata lui Dumnezeu.

Calea morții e viața la întâmplare, teribilistă, plină de josnicii, de patimi de ocară. E cea în care nu Îl dorim pe Dumnezeu ca Stăpân și Învățător al nostru, aparent Îl ignorăm…dar care nu ne împlinește.

Și cei care sunt sinceri cu ei înșiși…și recunosc că viața lor nu îi împlinește…atunci se pocăiesc pentru viața pe care au dus-o și își cer iertare lui Dumnezeu că au trăit ca niște nebuni și nu ca niște oameni înțelepți.

ascultare 2ascultare 3Tânărul dorea mai mult…pentru că toți dorim mai mult.

Însă tânărul nu a putut…mai mult.

S-a crezut în stare de un lucru care era peste…puterile lui.

ascultare 4Însă Domnul i-a cerut și ne cere să intrăm în viață în mod onest. În mod cinstit. În mod adevărat.

Cum? Prin împlinirea poruncilor Sale… după puterea noastră.

Pentru că, dacă împlinim în mod real poruncile Lui, atunci intrăm în viața Lui, adică în slava Lui. Pe măsură ce împlinim poruncile Lui, noi simțim tot mai mult har, tot mai multă viață, tot mai multă luminare.

Împlinirea poruncilor Lui are urmări imediate și sfințitoare. Tocmai de aceea binele te împlinește, te schimbă, te fortifică, te luminează, te întărește în credință, în nădejde și în dragoste.

Pentru că Dumnezeu nu ne-a promis lucruri irealizabile ci lucruri pe care noi le putem trăi, ajutați de El. Și nu numai trăi ci El ne dă și puterea de a le explica altora, spre folosul lor.

Pentru că explicația e o invitare a lor la viața cu Dumnezeu.

Pentru că rugăciunea ne face să intrăm în viață. Postul, milostenia, curăția ne umplu de viață. Ne fac vii slujbele și dogmele Bisericii, cărțile Bisericii, teologia integrală a Bisericii, exemplele de viață sfântă ale Bisericii.

Biserica ne umple de viață, pentru că Biserica e plină de viața Treimii. Tot ceea ce trăim eclesial, bisericește, trăim cu Dumnezeu și asta e viața!

Viața ca intensitate interioară, ca împlinire, ca iertare a lui Dumnezeu, ca luminare dumnezeiască, ca sfințire a noastră de către Dumnezeu.

Tânărul însă, care a iubit averea lui –, avere moștenită, desigur, că tinerii, în mod normal, nu pot fi avuți de la 15 ani –…nici nu s-a gândit la faptul că ar există ceva mai mult pe această lume. Că s-ar putea trăi și altfel. Paradoxal.

De aceea, când Domnul i-a spus că fără avere și ca om milostiv, el L-ar putea urma…tânărul n-a mai vrut desăvârșirea cea plină de renunțări.

A vrut să fie „drept” după mintea lui, a vrut să fie „ca lumea” și nu ca Dumnezeu.

I s-a părut o nebunie să fie ca Dumnezeu, tocmai de aceea a rămas ca lumea.

Că lumea nu îți spune să renunți la bogăție, să mai dai și tu milostenie, să fii om …ci, dimpotrivă: să îți diversifici afacerile, să îți mărești profiturile, să ai rezultate imbatabile, să smulgi profitul din fața competitorilor tăi.

De aceea, lumea „e bună” cu iubitorii de averi.

Și ceea ce s-a petrecut cu el, cu tânărul care a vrut mai mult, fără să poată trăi mai mult…se petrece și cu noi, cu fiecare dintre noi.

De ce ne tot încredem atât de mult în ochii noștri și în fața altora? Pentru că credem că facem lucruri realmente „mari”.

Noi presupunem că facem lucruri „incredibil de mari” și de aceea ne umflăm în pene la orice mic succes aparent.

Însă succesul nostru nu îl decidem noi, ci El, Dumnezeul nostru!

Nu noi decidem cine e moștenitor al Împărăției Sale și cine nu, ci El decide acest lucru…

De aceea, când ne decidem să ne încredem în propriile noastre fantezii despre „mântuire” și despre cât de „sfinți” suntem noi, trebuie să Îl lăsăm pe El să ne spună cine suntem.

Și El ne spune tuturor cine suntem: niște bogați în păcate, în mari și grele păcate, care nu putem să intrăm în Împărăția Lui [Mt. 19, 24]. Pentru că în Împărăția Lui se intră ascetic și nu trăind în dormitarea păcatului.

ascultare 5ascultare 6Pentru că nu te mântuiești doar pentru că îți dai averea, doar pentru că te faci monah, doar pentru că vrei să împlinești poruncile Lui, doar pentru că ești membru al ierarhiei Bisericii și vii toată ziua la Biserică. Ci mântuirea – lucrul care pare imposibil de realizat pentru oamenii trupești, care nu gândesc duhovnicește – este cu putință împreună cu Dumnezeu.

Pentru că Domnul nu i-a cerut să renunțe la averi și să fie milostiv în primul rând…ci să Îi urmeze Lui [Mt. 19, 21].

Căci, deși vinderea averii și împărțirea ei la săraci apar primele în v. 19…totuși sfârșitul versetului e începutul desăvârșirii. Pentru că El i-a cerut să Îl urmeze în primul rând și nu să își vândă averile.

Pentru că și Iudas Iscariotis L-a urmat…și alții L-au urmat până la o vreme…

Dar Iudas L-a vândut [Mt. 26, 15] iar ceilalți s-au smintit întru El [In. 6, 60].

ascultare 7ascultare 8De aceea, tânărul nu a căzut la examenul milosteniei ci la examenul iubirii.

N-a vrut să fie cu Fiul Tatălui, n-a vrut să fie în lumina Lui cea veșnică, n-a vrut să Îl prețuiască mai presus de orice din lumea aceasta, tocmai de aceea s-a ales doar cu o tristețe nevindecată.

Pentru că nimeni nu îți poate vindeca tristețea de care doar Dumnezeu te poate vindeca.

Așadar, iubiții mei, viața în credință nu e o viață ușoară, ci dimpotrivă!

Dumnezeu nu ne-a promis confort dar ne-a promis sprijin în lumea aceasta. Și El e cu noi întotdeauna, dacă împlinim voia Lui, pentru că simțim slava Lui în noi și ajutorul Lui în diverse momente ale vieții noastre.

Dar a simți ajutorul Lui nu înseamnă și faptul că toți ne iubesc, toți ne ajută, toți ne primesc…

Greutățile pe care le avem sunt multe și reale. Și ele vin și de la demoni și de la oameni, și de la cei de aproape și de la cei de departe…și urmând lui Dumnezeu avem parte de multe surprize negre.

Pentru că vom avea parte de multe trădări, de multe șicane, de multe dezamăgiri…de la persoane la care nu ne-am fi așteptat.

Cei care ne-au iubit sau au presupusne iubesc vor fi primii care își vor arăta ura, indiferența, mojicia față de noi.

Cei din familie, rude, prieteni, cunoscuți…și până la oamenii Bisericii ne pot face rău tocmai pentru că urmăm lui Dumnezeu întru toate.

Așa stând lucrurile…când citim Viețile Sfinților trebuie să înțelegem că viețile lor au fost un chin, o continuă luptă, o continuă crucificare…având pe Dumnezeu cu ei.

El a fost cu ei – după cum e și cu noi și va fi cu noi mereu – pentru ca să îi întărească în chinul lor.

Dar chinul lor și al nostru e singura cale spre mântuire.

Dacă abdicăm de la această cale, dacă ne lepădăm de viața noastră cu Dumnezeu, nu avem parte decât de un Iad imens, de o nevindecată și veșnică tristețe…

Tânărul caută…fericirea acolo unde nu este. De aceea trebuie să îl ajutăm pe tânăr să găsească calea. Calea sigură…

Să își facă din viața cu Dumnezeu propria lui cale.

O cale plină de dureri dar care are miez de fericire. Are harul lui Dumnezeu în ea. Are slava Lui cea îndumnezeitoare.

Toți să rămânem cu El, iubiții mei!

ascultare 9A Lui fie slava, cinstea și închinăciunea, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!